Marinescu e numit prefect al Poliţiei nu prin ordin al ministrului de interne, ci prin decret-regal

Prefect al Poliţiei Capitalei.Aceasta este funcţia sub care a fost cel mai bine cunoscut Gavrilă – jupân al poliţiştilor şi gardienilor publici din Bucureşti. De fapt, mulţi au scris despre el că era, simplu şi cuprinzător, „şeful Poliţiei”, ceea ce este greşit, pentru că în ierarhie, superior lui, cel puţin teoretic şi doar o vreme, era directorul general al Direcţiunii Generale a Poliţiei (D.G.P.), instituţia corespunzătoare azi Inspectoratului General al Poliţiei Române. Fireşte, în această funcţie-cheie a regimului, Gavrilă şi-a atras mulţi duşmani;aşa se face că la mijlocul anului 1934, unii dintre politicienii români cereau lui Carol, pe lângă despărţirea de amantă, „destituirea definitivă a prefectului de poliţie Gabriel Marinescu şi demiterea mareşalului Palatului, gl. Ilasievici”[1].

La numirea în funcţie, colonelul Gabriel Marinescu nu avea nicio competenţă în materie poliţienească. Nu era o excepţie, ci perpetuarea unei stări de fapt anormale, care va rămâne aşa până în vremea comunistă. Prefecţii poliţiei erau numiţi dintre oamenii agreaţi de puterea politică, dintre ofiţerii de armată de asemenea pe placul celor mari;erau numiri pe criterii politice, născute prin mijlocirea coteriilor de partid.

Gavrilă venea de la armată, fusese comandant şi atât. Dar, mai grav, această numire s-a făcut contrar uzanţelor, nu prin ordin al ministrului de Interne, ci prin decret-regal. Pentru aceasta, la 11 iunie 1930, colonelul Gabriel Marinescu a demisionat din armată, primind din partea armatei „Carnetul no.1 al ofiţerului în rezervă”. Marinescu a fost numit, aşadar, prefect al Poliţiei fără aprobarea prealabilă a guvernului, avantaj de care prefectul se va folosi atunci când i se va cere demisia de către ţărănişti, la criza de guvern din 1932-1933. Gavrilă va avea această calitate până la 23 februarie 1937, apoi va cumula şi alte funcţii la Interne.

Măsurile populare ale lui Gavrilă:uniforme pentru gardienii publici, dar şi cursuri de instruire pentru aceştia

Nu ştim cât s-a luptat prefectul pentru creşterea pregătirii profesionale şi îmbunătăţirea culturii generale a subordonaţilor. În orice caz, ştim că în vremea lui s-a înfiinţat o şcoală de trei luni pentru gardienii prefecturii. O anchetă a revistei „Rampa”, din 8 aprilie 1934, consemna, de pildă, răspunsurile lui Ion Teleanu, gardian public, în vârstă de 34 de ani, având insigna 1169. Întrebat cine a fost Mihai Eminescu, Teleanu a răspuns:„Un scriitor renumit”. Nicolae Iorga? „Profesor şi fost ministru”. Albert Einstein? „Am auzit ceva”. Terente? „Un tâlhar”. Napoleon? „Un ţar, nu ştiu al cui”. Mussolini? „Preşedintele Italiei”. Titulescu? „Ministru de Externe”. Tudor Vladimirescu? „Domnitor al Ţării Româneşti”. Petre Carp? „Nu cunosc”. Greta Garbo? „Nu ştiu”. Sigmund Freud? „Un cal de curse, nu?” Shakespeare? „O înjurătură”. Iuliu Cezar? „Ceva din istorie”. Hitler? „Preşedintele Germaniei”. Nottara? „Nu ştiu”. George Enescu? „Nu ştiu cine e”. Liviu Rebreanu? „N-am auzit”. Al. Marghiloman? „Un fost ministru”. Aurel Vlaicu? „Primul aviator din lume”. Beethoven? „Nu ştiu”. Totuşi, nu trebuie să-l considerăm pe bietul sergent de stradă etalon pentru o întreagă branşă poliţienească...

În calitatea sa de prefect al Poliţiei Capitalei, la 9 aprilie 1931, Gabriel Marinescu şi alţi capi ai poliţiei au avut sarcina de a-l primi în vizită pe regele Carol al II-lea, însoţit de marele voievod Mihai, la sediul Direcţiunii Generale a Poliţiei din bulevardul Carol I, clădire care, în mod uimitor pentru apucăturile distructive ale noastre, există şi azi. Tot în anul 1931, prefectul a instituit noua uniformă a gardienilor publici ai Prefecturii Poliţiei Capitalei, ceea ce i-a adus un plus de apreciere în rândul personalului inferior.

Peisajul infracţional al Capitalei pe parcursul anilor 1930:Trăilă din Tei, Vasile Galben din Iancului, Tase Cuţitarul din Ferentari...

Din primele zile ale mandatului său, Marinescu a luat măsuri drastice pentru combaterea bandelor care terorizau Capitala la începutul anilor ’30, tâlhărind, furând, luând taxe de protecţie, făcând scandaluri în locuri publice. Aşa cum rezultă dintr-un articol de presă (desigur subiectiv), în ultimii ani ai conducerii lui Eracle Nicoleanu, precedentul deţinător al funcţiei, toate cele de mai sus căpătaseră amploare, iar criza economică acutizase fenomenul infracţional. Trăilă din Tei, Vasile Galben din Iancului, Tase Cuţitarul din Ferentari, Ghiţă Ştaif din Griviţei, Niţă Ciucă din Văcăreşti, Buftea din Vitan erau tot atâţia interlopi lăsaţi să-şi facă mendrele. S-au făcut numeroase razii cu gardieni publici, jandarmi şi poliţişti, au avut loc percheziţii la tăinuitori, hoţi şi complici şi toţi au fost băgaţi la beci. Lumea bucureşteană răsufla uşurată, mulţumind proniei pentru această mână de fier.

Un fenomen de amploare al Capitalei în perioada cu pricina îl reprezentau cerşetoria şi vagabondajul, deşi exista o lege împotriva lor, încă din 1921. La o singură razie, din 814 cerşetori identificaţi, numai 270 erau inapţi de muncă. Prostituţia se practica legal, sub supraveghere medicală, cu aprobarea primăriei şi sub supravegherea poliţiei. În privinţa infracţiunilor de un pericol social mare, în anul 1938, de pildă, în Bucureşti se comiseseră 6 asasinate, din care unul cu autori neidentificaţi, 12 omoruri (3 cu autori neindentificaţi), şase „crime pasionale” (toate instrumentate), 31 de tentative de omor (3 cu autori neindentificaţi), 70 de înjunghieri (5 cu autori neindentificaţi), 74 de devastări de cârciumi (19 cu autori neindentificaţi), 38 de tâlhării (7 cu autori neindentificaţi). 36 de violuri fuseseră comise asupra minorelor, după cum avuseseră loc şi 19 pruncucideri;toţi autorii au fost prinşi. Din 7.102 furturi, fuseseră descoperiţi autorii a 5.996[2]. Din totalul de 20.904 „delicte sau evenimente delictuoase” produse, rămăseseră în curs de cercetare, fiind cu autori necunoscuţi, 2.188. De menţionat că, dintre autorii infracţiunilor, o serie erau cetăţeni români, dar de altă etnie, ceea ce ridica probleme specifice:22 de unguri, 15 ţigani, 8 evrei, 5 bulgari, 3 ruşi, 3 sârbi, 2 germani.

Un fel de INSERT pe trei pagini, pe culoare

Un interviewlaudativ cu prefectul Poliţiei

„Personalul poliţienesc nu e plătit omeneşte”

Într-o conversaţie de o oră, desfăşurată în biroul său de la Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti cu Jack Berariu, conversaţie desfăşurată în iunie 1934[3], prefectul poliţiei vorbea, printre altele, despre salarizarea proastă a poliţiştilor, care genera corupţie, şi despre prostituţie ca problemă socială.

„Dl. col. Gabriel Marinescu a învestmântat într-un prestigiu excepţional profesiunea de prefect de poliţie”

Interviul debuta cu o serie de consideraţii laudative ale autorului, jurnalistul Berariu. Potrivit acestuia, „personalitatea d-lui colonel Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, depăşeşte cadrul funcţiunii sale, situându-se în rândurile fruntaşe ale actualităţii româneşti. Domnia sa nu este numai un mare prefect de poliţie – aducând un aport de muncă, de pasiune şi de prestigiu în conducerea instituţiunii sale – ci este unul din viguroşii comandanţi ai splendidului marş de progres şi de occidentalizare pe care îl străbate Bucureştiul nostru. […] Când se va scrie, odată şi odată, istoria acestor vremuri, numele colonelului Gabriel Marinescu va fi găsit la temelia unor admirabile iniţiative”. Şi dacă, până în anii trecuţi, era evident „primitivismul circulaţiei bucureştene”, iar cetăţenii erau uimiţi de „înfăţişarea detestabilă a poliţiei noastre”, realitatea se schimbase odată cu numirea lui Marinescu în funcţia de prefect al Poliţiei. Iată:„Prin caracteristica de mari şi preţioase iniţiative a activităţii d-sale, dl.col.Gabriel Marinescu a învestmântat într-un prestigiu excepţional profesiunea de prefect de poliţie, ratificând eternul adevăr al proverbului românesc că «omul sfinţeşte locul»“.

Gavrilă ştia franţuzeşte

În cabinetul său, prefectul avea „vorba domoală şi prietenoasă”, în contrast cu „identitatea marţială a înfăţişării sale”. Gavrilă era „categoric împotriva”părerii că cinematograful şi literatura poliţistă influenţau criminalitatea, în special a liceenilor, întrucât „dacă opinia aceasta ar corespunde realităţii, ar fi trebuit să înregistrăm până acum sute de cazuri analoage”[4].Dimpotrivă, cinematograful ar fi avut un rol moralizator. Fiu de dascăl fiind, socotea „neîntemeiate acuzaţiunile care se aduc profesorilor”;Marinescu era un autoritar. Cu ani în urmă, „profesorul avea dreptul să sancţioneze micile indiscipline ale elevului, printr-o urecheală sau riglă la palmă”. Acum se ajunsese la o anomalie:părinţii vorbeau de rău un profesor de faţă cu fiul lor. Prefectul ştia şi că la noi are căutare „literatura lui Edgar Wallace &Co”.Iar la întrebarea lui Berariu, „Dvs. citiţi romane poliţiste dle prefect?”, Gavrilă răspundea:„Nu, nu citesc. De altfel nici serviciul nu-mi îngădue să mă retrag în liniştea şi în vacanţa lecturei. Mă interesează însă reportajele faptelor autentice şi internaţionale pe care le găsesc în Detective şi Police Magasin, reviste pe care le citesc regulat. Am citit, recent, cu mult interes, un foarte documentat volum francez, în care arată modul cum a fost plănuită lovitura de stat care a dus la prăbuşirea regimului rus”.

Aşadar, Gavrilă ştia franţuzeşte şi pentru asemenea lecturi „îmi fur câte o oră, două”. Adăuga:„Apreciez foarte mult mişcarea sportivă şi sunt bucuros de sufragiile din ce în ce mai numeroase care se adună în jurul ei”. În viziunea prefectului, sportul era un „tonic”:individul trebuia „să fie permanent ocupat şi să vie seara acasă obosit şi fiziceşte şi intelectualiceşte, pentru a se culca imediat”.El ajunsese la 115 kg, dar nu demult, „când nu colecţionasem decât 85 kg, făceam exerciţii de gimnastică la Tir şi ridicam la haltere 100 kg cu ambele mâini”.

„Se cere însă focul sacru, pasiunea meseriei şi perfecţionarea vine singură”

În privinţa criminalităţii, prefectul declara că ne putem compara cu străinătatea. Un bilanţ al anului 1933 reliefa următoarele cifre:infracţiuni contra siguranţei statului 22 săvârşite, 21 descoperite, asasinate 10-6, omucideri simple 32-26, crime pasionale 13-13, violuri 51-47, avorturi 22-22, devastări săvârşite în ceată 25-24, tâlhării 85-69, incendii voite 33-32, tentative de crime 10-10. Nu mai puţin de 266 de persoane comiseseră infracţiuni, dintre care:207 bărbaţi, 59 femei;233 majori, 33 minori;149 căsătoriţi, 117 necăsătoriţi;211 ştiutori de carte, 55 neştiutori;37 funcţionari şi liber profesionişti, 10 comercianţi, 102 muncitori, 18 servitori, 91 „şomeuri”, 3 agricultori, 5 vagabonzi.

Numărul de crime rămase nedescoperite erau puse pe seama „factorului timp”. „Cercetările sunt în curs şi ele pot aduce dintr-o zi pe alta pe criminal, în reţeaua de calcule şi măsuri ale poliţiei, cu alte cuvinte vânatul în bătaia puştii”. Marinescu punea insuccesele poliţiei pe seama „lipsa de mijloace tehnice, în lipsa de unelte ajutătoare, menite să condiţioneze izbânda, mai ales pe tărâmul pe care activează poliţistul, tărâm al tuturor umbrelor şi misterelor…”În privinţa aptitudinilor unui poliţist, Gavrilă declara:„Aptitudini excepţionale, nu! Se cere însă focul sacru, pasiunea meseriei şi perfecţionarea vine singură. Atât timp însă, cât îţi îndeplineşti meseria pentru a justifica o leafă şi a te încadra mecanismului unui ceasornic de birou şi a proceselor verbale, sunt inutile toate calităţile pe care le vei fi având”.

„În momentul când un cârciumar a dat 100 lei unui gardian s-a dus dracului autoritatea gardianului”

În anul 1932, Gavrilă făcuse „un voiaj de studii”în mai multe ţări occidentale, constatând că „fiecare poliţie apuseană are câte ceva”. Şi în privinţa cetăţenilor, a străzii, avea ceva de obiectat prefectul. În străinătate exista o educaţie a publicului, pe când la noi „un agent nu-şi poate permite un act de autoritate, care nu e în beneficiul lui, ci e spre folosul binelui public, până nu împarte explicaţiuni în dreapta şi stânga, zecilor de gură cască! Ba, din când în când, se mai alege şi cu câte o bătaie”. Antipatia cetăţenilor era de înţeles, „poliţia fiind un organ de represiune”. El încercase să impună însă poliţiştilor bucureşteni „o atitudine urbană”, concluzionând că poliţia noastră „nu era departe”de cele străine.

În rândul progreselor înregistrate, Marinescu enumera Serviciul Circulaţiei, Serviciul de Control al hotelurilor şi al camerelor mobilate, comisariatele de poliţie. „Ne lipseşte posibilitatea de înlocuire a personalului existent, care nu corespunde vremurilor actuale, nici prin educaţie şi nici prin… obiceiurile sale”.În aceeaşi măsură însă, „personalul poliţienesc nu e plătit omeneşte, 10 mii lei un chestor, 6750 un comisar şef, 3400 un comisar ajutor, acestea nu sunt lefuri capabile să menţină zelul şi abnegaţia profesională a poliţistului. Ştiu că se susţine, şi e în parte adevărat, că funcţionarii poliţieneşti au posibilitatea să-şi completeze leafa. Ce înseamnă însă acest altceva decât o încurajare indirectă a corupţiei? Iar noi care ştim aceste lucruri, nu suntem oare complici cu ei? Mentalitatea aceasta este cât se poate de primejdioasă, căci în momentul când un cârciumar a dat 100 lei unui gardian s-a dus dracului autoritatea gardianului pe care mentalitatea aceasta l-a încurajat să-şi completeze insuficienţa lefii. Sunt însă bucuros să constat marele pas înainte pe care l-am făcut cu corpul nostru de gardieni. Vacanţele care se ivesc mereu sunt complectate cu elemente care posedă câteva clase de liceu, încât am ajuns să avem astăzi vreo 200 de gardieni care o întorc binişor nemţeşte şi franţuzeşte. Gardienii sunt cât se poate de bine trataţi şi şi-au creat un spirit de corp foarte favorabil”. Jurnalistul Jack Berariu menţiona aici şi „admirabila cazarmă de pe şoseaua Bonaparte”.

„Jocul de cărţi, femeia, vinul sunt păcate incurabile. Aparţin vieţii”

În privinţa tripourilor şi a caselor de toleranţă, Gavrilă spunea că „sunt două chestiuni care scapă controlului poliţiei”. De pildă, „cluburile” erau taxate de primărie, Ministerul Finanţelor şi „regia” (Regia Monopolurilor Statului). Poliţia doar verifica dacă jucătorii sunt membrii ai clubului respectiv;aceasta, în vreme ce casele particulare, unde se jucau sume mari, scăpau de sub controlul poliţienesc.

Cât priveşte prostituţia, aceasta fusese scoasă – printr-o lege din 1929 – de sub controlul Poliţiei, fiind trecută la Ministerul Sănătăţii. „De atunci a început destrăbălarea. Lupta e zadarnică. Jocul de cărţi, femeia, vinul sunt păcate incurabile. Aparţin vieţii. Nu ne rămâne decât să le canalizăm în folosul statului”. Altfel spus, ce puteau face un comisar şi şapte agenţi destinaţi acestei linii de muncă?

Cu prilejul aceleiaşi întâlniri din 1934, ziaristul îl întreba pe Marinescu dacă nu era mai bine să se angajeze poliţiste la Brigada Moravuri. Prefectul:„Nu răzbim cu bărbaţii… În lumea aceasta mizerabilă, sentimentul e un «ce» decedat. Nu mai există decât animale, în faţa cărora sfaturile şi îndemnurile devin elemente anacronice”.În privinţa reeducării criminalilor, Gavrilă găsea că procesul e necesar, întrucât existau „elemente bune, care au căzut în greşeală şi care sunt pasibile de o îndreptare”, dar„care se perfecţionează în pungăşie, graţie mediului în care e asvârlit”.

Lui Marinescu i se furase un covor de-acasă. Reacţia lui? „Să-ţi spun drept, mi-a fost şi ruşine să sesizez poliţia”

Prefectul primea scrisori din partea cetăţenilor şi la unele chiar răspundea. „Când s-a hotărât omul să-ţi scrie, însemnează că are încredere în tine, şi ca urmare e elementar să te intereseze păsul lui”. De asemenea, „iau notă de tot ce se scrie în gazete şi mă străduesc să aduc lucrurile pe cale lor cea bună”. De când era prefect, lui Marinescu i se furase de acasă un covor „care nu putea fi luat decât de cel puţin doi oameni şi dus cu căruţa. Să-ţi spun drept, mi-a fost şi ruşine să sesizez poliţia”.

Distracţia lui favorită:„Să mă plimb cu maşina de când am învăţat să conduc. Petrec, de asemenea, ceasuri agreabile, în compania prietenilor mei, ingineri şi avocaţi, la o parolă udată cu vin bun şi stimulată de o mâncare bună”. Îi plăcea opera. „Iar dintre celelalte spectacole, prefer comediile cari îmi oferă o excelentă recreaţie cerebrală”.Prefectul nu avea regrete, deşi „probabil însă că se vor aglomera la bătrâneţe”’.Apusul vieţii nu-l înspăimânta şi nu era superstiţios. Ce profesie ar fi avut dacă nu ajungea prefect? „Mh! Nici n-am visat să fiu prefect! Mi-a plăcut armata. Armata este instituţiunea supremului devotament şi a celei mai sublime legături sufleteşti”. Care era idealul său? „Nu idealizez viaţa. Sunt un realist. De altfel, în viaţa particulară, nici nu e cazul la mine să mă frământ pentru un ideal. Copii n-am. Averea? Ea va rămâne spitalelor… Doresc însă să mă ştiu întotdeauna un luptător desăvârşit în marea bătălie a vieţii şi a situaţiunilor pe cari mi le va hărăzi soarta”.

Jack Berariu a părăsit biroul prefectului Poliţiei urmărit de privirile pătrunzătoare ale inspectorilor V. Parizianu şi Gh. Bunescu şi ale col.I. Dimiu, comandantul gardienilor, cărora le răpise şeful de la îndatoririle profesiei.

NOTE

[1]H.C. Maner, Parlamentarismul în România 1930-1940, p. 148.

[2]„Paza”, septembrie 1939.

[3]Interviul a fost publicat în ziarul „Rampa” din 18 iunie 1934 (director Scarlat Froda). Ziarul avea o rubrică „În vizită la…”

[4]Găsim de cuviinţă să amintim aici câteva filme şi spectacole din Bucureşti, în iunie 1934:la grădina şi sala Capitol – „De-aş fi liber” cu Clive Brook şi Irene Doune, la Select – „Războiul femeilor” cu Elisa Landi, la Regal – „Aneta în paradis” cu Hans Sohnker şi Ursula Grabley, la Vox – „De-aş fi liber” cu Clive Brook şi J.D., la Corso – „Prin mii de primejdii” cu Richard Talmadge, la Trianon – „Tu eşti adorata mea” cu Kaethe von Nagy şi Karl Ludwig Diehl, la Palace – „O dramă pe luciul apei” cu Claudette Colbert şi Ben Lyon, la Femina – „Ocolul pământului în 80 de minute” cu Douglas Fairbanks, la Rio – Trupa „Moulin Rouge” cu Fritz Grunbaum în sketchul „Iubeşte veşnic” şi filmul „Sleeping car”.