Mareşalul dormea şi acasă în patul de campanie

"În această încăpere nu este nimic de văzut, decât priveliştea pe care o am de la fereastră“, spunea Mannerheim celor care îi solicitau să vadă camera, pe care nu o arăta nimănui – cu excepţia adjutantului său şi a doctorilor când era bolnav. „Dar această privelişte o avem şi din camera verde de oaspeţi“, adăuga el, dirijindu-şi acolo curioşii.

Vila în care locuia mareşalul, şi care aparţinea pe atunci industriaşului de origine suedeză Karl Fazer, fondatorul fabricii de ciocolată din Finlanda, era, într-adevăr, faimoasă pentru vederea spre mare, pe atunci încă neblocată parţial de un bloculeţ de câteva etaje; pe una din terase văd o familie care îşi ia prânzul. Este vineri după-amiază şi Muzeul Mannerheim, astăzi în posesia Fundaţiei Mannerheim, care a cumpărat-o de la familia industriaşului, va închide peste puţin timp. De la fereastră se vede marea, se văd insulele cu câteva vile din lemn şi portul central al oraşului. Muzeul este situat într-unul dintre cele mai liniştite cartiere, în apropiere de mai multe ambasade - Ambasada Statelor Unite, a Marii Britanii, Estoniei, Egiptului, Franţei, Belgiei, Italiei, Braziliei. Omul de stat a locuit aici din 1924 până la moarte, în 1951. În acelaşi an, Fundaţia înfiinţată de Mannerheim a şi cumpărat vila, deschisă publicului şi de ziua naţională, zi liberă în toată ţara, ca un mod de a onora Mareşalul, a cărui figură predomină istoria Finlandei. Fiind sute de ani sub dominaţie suedeză, Finlanda nu are alţi eroi reali - are, într-adevăr câţiva coborâţi din mitologia de întemeiere a Finlandei, dar Mannerheim este personajul istoric cel mai marcant.

Dintr-o familie de nobili suedezi şi germani stabiliţi în Finlanda, viitorul om de stat a intrat la 15 ani în armata rusă. Tatăl sau dăduse faliment şi fugise în Suedia, iar mama sa a murit la un an după plecarea lui, lăsându-i pe cei şapte copii în grija diverselor rude. După ce e dat afară de la şcoala de cadeţi din Finlanda, pe motive de indisciplină, Mannerheim termină al doilea în şcoala de ofiţeri ruşi şi îşi poate alege regimentul în care să servească. Alege suita ţarinei, unde, cu ajutorul unei rude, se face remarcat. Va rămâne devotat familiei ţarului toată viaţa, fiind unul dintre cei doi militari care l-au flancat pe ţarul Nicolae al II-lea la ceremonia de încoronare a acestuia.

Cu excepţia unor spaţii transformate pentru a permite expunerea medaliilor şi documentelor, Muzeul Mannerheim a păstrat casa aşa cum a aranjat-o şi folosit-o mareşalul. Astfel, din holul de la intrare se ajunge în sala de recepţie, o sufragerie mare cu trei mese, care puteau fi extinse şi alipite pentru 40 de oaspeţi.

Mareşalul n-a moştenit nimic

În acelaşi hol, un porter al Mareşalului, realizat de pictorul cel mai cunoscut al Finlandei, Axel Gallen-Kallela, pe care Mareşalul l-a şi comisionat să conceapă însemnele Republicii Finlandeze. Tot la solicitarea mareşalului, pictorul a creat şi decoraţia celui mai prestigios ordin al ţării, Ordinul Trandafirului Alb. Iniţial, ordinul avea zvastică - vechi simbol al păcii şi unităţii - pe lanţul ornamental. Când Charles de Gaulle, decorat cu acest ordin, încerca să îşi ascundă colierul sub rever, Finlanda a înţeles că zvastica trebuia înlocuită. Astăzi, în locul ei sunt ramuri de pin. Din cauza situaţiei sale familiale, Mareşalul nu a moştenit nimic, ne spune ghida, insistând pe faptul că tot ce se află în casă a fost cumpărat sau primit de Mareşal.

În salonul de lângă sala de mese se află sufrageria. Pe jos sunt două piei enorme de tigru – mareşalul era pasionat de vânătoare, după cum arată şi armele şi trofeele cinegetice expuse în hol. Unul din tigri măsurase patru metri şi era unul dintre cele mai mari exemplare cunoscute în Nepal, unde a fost doborât de mareşalul aflat la vânătoare la invitaţia maharadjahului. Mareşalul le spunea copiilor să îşi pună fără teamă mâna în gura bătrânului tigru dacă au fost cuminţi pentru că acesta nu o închide decât dacă copiii nu au fost ascultători. Pe o masă rotundă se află, împreună cu pozele membrilor familiei, fotografii ale ţarului Nicolae al II-lea şi al ţarinei, ale preşedinţilor Finlandei, poze pe care Mannerheim le-a primit din partea oamenilor politici care îl apreciau. În memoriile sale, Mareşalul scrie cât de mult datorează educaţiei în armata rusă, în care a servit 30 de ani: "Astfel am intrat în cercuri înalte şi mi-am deschis mintea într-un fel în care nu ar fi fost posibil în Finlanda în aceste ultime decade ale secolului XIX“.

Casa omului de stat este plină de obiecte asiatice, pe care le-a primit sau pe care le-a colectat în călătoria sa de peste 1.500 de kilometri în Asia, în 1906, când ţarul Nicolae al II-lea l-a trimis într-o călătorie secretă, deghizată ca misiune ştiinţifică, pentru a afla starea militară a Chinei. Minuţios, mareşalul şi-a îndeplinit şi misiunea ştiinţifică, şi pe cea militară, aducând înapoi şi donând muzeelor din Finlanda circa 1.200 de obiecte, schiţe şi obiecte. El a făcut circa 1.500 de fotografii, developate de el personal. O selecţie este prezentată în casa muzeu, spre sfârşitul vizitei. Notele ştiinţifice au fost publicate în 1911, iar jurnalul acestei călătorii, în 1930. Casa mareşalului are două biblioteci-jos e ştiinţă, sus e literatură, spunea el. Cărţile sunt în 14 limbi, iar mareşalul era un poliglot cunoscut. Încă din familie vorbea şapte limbi-una pentru fiecare zi. Copiii care nu ştiau limba zilei nu aveau dreptul să vorbească. Nu e de mirare că mareşalul a dezvoltat o voinţă de fier, accentuată şi de disciplina militară. El era apropiat de sora lui, Sophie, asistentă medicală şcolită la cea mai bună şcoală de profil de atunci, înfiinţată de Florence Nightingale la Londra. După ea şi-a numit una dintre fete. Mareşalul a fost căsătorit câţiva ani cu o aristocrată rusă, care s-a mutat la Paris cu cele două fete după divorţ. Fotografiile lor stau şi acum, ca şi atunci, pe biroul pe care mareşalul l-a cumpărat de la Paris. În biblioteca de jos, cu aerul ei greoi şi parcă încă îmbibat cu fum de ţigară, se află încă un tablou de Akseli Gallen-Kallela – un tablou realizat în urma unui vis vizionar care l-a tulburat atât de mult pe artist încât a simţit că trebuie să îl picteze;tabloul arată câţiva soldaţi îmbrăcaţi în uniforme albe, luptând în pădurile dezolante. Era vremea la care Finlanda nu avea nici armată, şi cu atât mai puţin uniformele albe în care a luptat în Laponia.

La etaj se află dormitoarele-cel albastru, cel verde, dormitorul mareşalului, precum şi biblioteca. În timp ce camera albastră şi cea verde sunt frumos decorate, dormitorul este foarte auster. Într-adevăr, aici nu e nimic de văzut-un pat de campanie, pe care mareşalul îl lua cu el şi în deplasări, punându-l în camera de hotel, câteva scaune, un dulap şi două telefoane-linia obişnuită şi cea interioară a casei. Mareşalul dormea pe tare şi, din cauza durerilor reumatice, la recomandarea medicului său, îşi lua patul cu el şi în deplasări;om politicos şi curtenitor, el întreba hotelul în prealabil dacă acest lucru este posibil.

O fotografie făcută într-un sat din Vrancea

Cu excepţia camerei albastre, celelalte spaţii expun mărturii ale vieţii mareşalului:fotografii din şcoala rusă, fotografia de la încoronarea ţarului Nicolae al II-lea, în care Mannerheim este în stânga ţarului;unul dintre cei doi ofiţeri care îl flanchează. Este şi o fotografie făcută într-un sat în Vrancea, într-o zi mohorâtă, lângă nişte case acoperite cu paie – cu un ofiţer român, mult mai scund, amândoi purtând nişte căciuli uriaşe. Mareşalul a luptat pe frontul românesc în Primul Război Mondial, împreună cu generalul Averescu. Mai sunt expuse costumul său de golf, cel de gală, gulere de cămaşă, liste de invitaţi la dineu, meniuri-mareşalul era un om de lume care oferea dineuri delegaţiilor oficiale şi membrilor guvernului şi după ieşirea sa la pensie.

În semn de recunoştinţă pentru faptele sale eroice, s-a organizat o colectă la nivel naţional, în 1919, în care s-a strâns o sumă echivalentă cu 2, 5 milioane de euro. Pe atunci, suma era uriaşă, şi a fost dată mareşalului să facă ce crede el cu ea, dar să o folosească şi în binele naţiunii. Numele tuturor celor care au donat bani sau care au dorit să mulţumească mareşalului pentru că şi-a slujit ţara se află în 12 manuscrise groase-unul pentru fiecare regiune a ţării, expuse într-o bibliotecă lângă intrare. Alături se află expuse bastoanele de mareşal, precum şi Sabia Sfântul Gheorghe, pe care Mannerheim a primit-o în urma bătăliei de la Krasnik.

În 1919, Mareşalul îşi propusese să se retragă din serviciu-avea 52 de ani şi tocmai îşi încetase poziţia de regent al Finlandei;şi se pregătea să îşi dedice viaţa misiunilor umanitare. Mareşalul nu a fost numai om de stat, războinic, mare amator de vânătoare sau tată ocazional. El şi-a dedicat o bună parte a vieţii misiunilor umanitare, cum le-am numi astăzi:a fost preşedinte al Crucii Roşii timp de 30 de ani, precum şi preşedinte fondator al organizaţiei pentru bunăstarea copiilor, la care a lucrat alături de sora sa. El a înfiinţat mai multe ordine militare, dar şi burse pentru tineri ofiţeri, burse care continuă şi astăzi. Unul dintre saloane expune astăzi medaliile create sau primite de mareşal, între care cele de la Organizaţiei de femei Lota, femei care au luptat pe front în război, organizaţie foarte stimată de Finlanda, deşi rămasă oarecum în umbra veteranilor masculini. Mareşalul a fost decorat cu toate cele trei clase ale Ordinului "Mihai Viteazul" în 1941. Medaliile sunt frumos aşezate în vitrine pe pereţi. În memoriile sale, traduse şi în română, şi publicate în ediţia a doua anul acesta, în 2011, de către Editura Militară, mareşalul vorbeşte şi de lupta pe frontul român. Cel mai mândru era Mannerheim de Ordinul "Sfântul Gheorghe", distincţie rusă la care râvneau toţi ofiţerii ruşi, expusă la loc de cinste, şi care i-a fost decernată în 1914.

Vizitele ghidate la casa lui Mannerheim au loc în şapte limbi. După ce am semnat în cartea de onoare, fiind una dintre cei 10.000 de vizitatori câţi are anual muzeul, auzind că sunt româncă, ghida mi-a oferit un exemplar al memoriilor mareşalului în româneşte, cu prefaţa semnată de ambasadoarea Finlandei în România, doamna Irmeli Mustonen, care tocmai şi-a terminat postul la Bucureşti. "Memoriile nu pot fi vândute, ci numai oferite“, mi-a spus ghida la plecare. Se referea la carte, dar e valabil şi pentru memoria unei naţiuni.