Mănăstirea Pionul și Palatul Cnejilor Cantacuzini

Încercăm să oferim prin acest mic studiu câteva file dintr-o istorie uitată:Mănăstirea Pionul și Palatul Cnejilor Cantacuzini de poalele muntelui Ceahlău. Demersul nostru se constituie într-o pledoarie pentru un monument de o mare frumusețe și însemnătate pentru istoria noastră și care, din neștiința, nepăsarea  și nemernicia oamenilor, se arată astăzi ca niște jalnice ruine.

Istorie și legendă

Academicianul Dinu C. Giurescu scria referindu-se la aceste locuri:„Astăzi, oamenii știu prea puțin despre locurile în care trăiesc. La sfârșit de săptămână, după ce ajung într-o așezare turistică sau altundeva, ei stau acolo și prea puțini au curiozitatea să cerceteze împrejurimile. Când e vorba de fapte, întâmplări și oameni din trecut, uitarea se întinde până la neființă”. Încercăm să ne împotrivim uitării – acesta este rolul rândurilor noastre. Regiunea de la poalele Ceahlăului, deși situată în mijlocul Carpaților Orientali, a fost locuită încă din prima vârstă a aurignacianului până în „zorii Evului Mediu”, iar cercetările arheologice efectuate înainte de apariția Lacului Bicaz au dovedit-o. După „descălecat”, granițele tânărului stat moldovenesc se întindeau până dincolo de muntele Ceahlău, după scria Dimitrie Can temir, se aflau la „cumpăna apelor”. Aici în munți trăiau plăieșii și iscoadele domnului, străjeri ai graniței cu Ardealul și ai drumului ce făcea legătura între cele două țări românești, pe valea Bistriței și apoi pe valea Bistricioarei. Primele mențiuni referitoare la aceste locuri provin din cancelariile domnești ale începutului de secol al XV-lea:sunt hotare ale braniștilor sau interdicții de a vâna, de a paște oi, de a face fân, de a pescui, impuse de marile mănăstiri (Neamțul și Bistrița), care primesc teritorii în zonă din marele domeniu domnesc. Prima atestare a unui lăcaș de cult monastic în regiune se înregistrează în anul 1458:„mănăstirea Hangu, pe vechiul hotar”4, deci o întemeiere anterioară acestei date, dar care a fost aceea, nu s-a putut stabili cu siguranță, la acea vreme Hangul denumind o regiune foarte largă, de la Bicaz până spre munții Ceahlăului și Rarăului.

Trebuie să remarcăm faptul că pe aceste locuri istoria se împletește strâns cu legenda, de multe ori este greu a afla adevărul istoric aflat dincolo de vălul de legendă. Despre originile primelor schituri și mănăstiri ale regiunii aflăm din vechile tradiții. Astfel, primul schit a fost cel ridicat de legendarul voievod Dragoș-Vodă, undeva în estul Ceahlăului, aproape de peștera unde și-a aflat scăparea Doamna Maria, soția sa, urmărită de niște tătari. Despre începuturile Sihăstriei Ceahlăului, care se afla lângă Stânca Dochiei nu se știu prea multe, dar sfârșitul său a rămas viu în memoria populară:în noaptea de Înviere a anului 1704, o groaznică „ruptură a omătului”, ce a coborât de pe crestele muntelui cu zăpadă, pietre și lemne a zdrobit mica sihăstrie, scăpând doar un singur călugăr împreună cu Evanghelia. Se spune că atunci a căzut și partea superioară a stâncii Dochia, capul și umerii.

Movileștii (Gheorghe, mitropolitul și Ieremia și Simion, domni ai Moldovei) au fost ctitorii unei mănăstiri numită „Poenile, sub muntele Ceahlău”, amintită în hrisoave din 1599 și până la 1619, apoi nu mai este menționată. Miron Barnovschi, „la rugămintea călugărilor noștri”, a ridicat o biserică mare de piatră „în locul de mare pustie în apusul depărtat care se cheamă Hangul”, după cum o arată două hrisoave din 1627 și 1629, biserică ce a fost demolată și reconstruită în 1958-1959, în satul Buhalnița, scăpând astfel de furia apelor zăgăzuite ale Bistriței. 

De la un simplu schit la o puternică cetate

Mănăstirea Pionul are și ea începuturile învăluite în legendă. Primul ei ctitor a fost anahoretul Silvestru (originea sa și momentul zidirii sale sunt pomenite doar de tradiții, amintite în cărțile lor de Gheorghe Asachi și J.A. Vaillant sau C. Matasă și Gh. Ungureanu). În documente din 1638 și 1641 aparținând cancelariei lui Vasile Lupu, mănăstirea Pionul este menționată și cu fostul ei nume – Schitul lui Silvestru și aflăm că acest lăcaș monastic a existat înainte de această dată, dar a fost mai puțin important decât Mănăstirea Hangu și Mănăstirea Poienile. Gheorghe Lupu, fratele domnului Vasile Lupu, ceașnic (paharnic) și apoi hatman, impresionat se „osârdia spre credință” a călugărilor și de frumusețea locurilor, a construit o biserică de zid pe care a înzestrat-o cu cele trebuitoare (odoare bisericești, curături, poiene, robi țigani). A tocmit meșteri pietrari de la Bistrița, căci această meserie avea mai puțini oameni pricepuți în Moldova. A cerut întărire a hotarelor moșiilor ctitoriei sale de la fratele său, Vasile Lupu, dar biserica a rămas pe în afara propriilor moșii, pe pământurile hatmanului.

Doar așa se explică imixtiunea laică în incinta mănăstirii. Alexandru Antonie Ruset, ginerele lui Gheorghe Lupu, a făcut din Mănăstirea Pionul o mică cetate, după cum spune inscripția așezată deasupra porții:„Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh, acest zid împrejurul mănăstirii l-a zidit Io Alexandru Voevod i gospoda ego Anița sin Ioana Antonie Rosetto Voevoda, ginere lui lui Giorgio hatman vă leato 7184 (1676 n.n.)”. Toderașcu Cantacuzino, pe care Ion Neculce îl numea „alfa și omega în Țara Moldovei”, înrudit cu familia Lupu prin Tudosca Doamna, a construit aici un turn mare, rotund și o inscripție pusă la înălțimea de 3 metri arată acest lucru. Începând cu această dată, Mănăstirea Pionul a devenit o adevărată cetate bine fortificată și dată fiind așezarea sa la marginea țării și în zona montană, capătă un rol însemnat în istoria Moldovei. Boierii Cantacuzini, ramura moldoveană a marii familii cu rădăcini până în perioada de fast și strălucire  Imperiului bizantin, au deținut un rol important din secolul al XVII-lea până la jumătatea secolului al XIXlea. Prin înrudirea cu Pătrașcu Șoldan, ei devin proprietari a mare parte din domeniul Hangului și au început să „rașluiască” din moșiile vecinilor:Mănăstirea Hangu, Mănăstirea Pionul, Mănăstirea Neamțului.

Loc de refugiu 

În cetățuia de la Mănăstirea Pionul s-au cantonat joimirii (lefegii) poloni în timpul ocupației lui Sobieski a nordului Moldovei (1683-1691) și domnitorilor țării le-a fost greu să-i scoată de acolo. Tot aici s-a adăpostit și spătarul Șerban Cantacuzino, viitorul domn al Țării Românești, care fugise de „urgisirea” lui Grigore Ghica. Printre cei care au aflat aici scăpare și adăpost au fost și marii boieri ai țării nemulțumiți de domnia lui Constantin Duca sau Antioh Cantemir. Ilie Cantacuzino i-a condus aici, la curtea sa, pe Lupu Costache, pe hatmanul Bogdan sau pe spătarul Toma Cantacuzino, boier muntean prezent ca sol la Iași atunci când Antioh Cantemir l-a înlocuit pe tron pe Mihail Racoviță (era cunoscută dușmănia dintre Brâncoveni și Cantemirești). 

În vâltoarea războaielor

În 1715, în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihail Racoviță, o parte dintre boieri, alături de niște „cătane nemțești” au ocupat Cetatea Neamțului și mănăstirile întărite ale ținutului:Mănăstirea Secu, Mănăstirea Hangu, Mănăstirea Pionul. Spre a înfrânge revolta, domnul a cerut sprijinul tătarilor care au asediat și Mănăstirea Pionul și i-au dat foc. Neavând cu ce să-i plătească și nemulțumit de participarea unor țărani alături de răzvrătiți le-a dat învoire tătarilor să prade cinci zile dincolo de Siret, până la hotarele cu Ardealul. „Și duium de robi au luat mult tătarii și au dus în Bugeac”. Atunci au fost luate în robie și „giupâneasa lui Ilie Cantacuzino, vistiernicul și altă giupâneasă, fata lui Iordache Cantacuzino, stolnicul și le-au scos Mihai Vodă din robie de la Iași oblicindu-se”.

În perioada 1789-1792 s-a desfășurat un lung și greu război (mai ales pentru moldoveni) dintre ruși, austrieci și turci. În fruntea boierilor rusofili care s-au alăturat țarinei Ecaterina a II-a s-a aflat Matei Cantacuzino, care a dovedit o mare vrednicie ostășească și credință. Atunci când rușii înfrânți au părăsit Moldova, după pacea de la Iași, Matei Cantacuzino, compromis în fața turcilor a plecat alături de ruși. În Rusia, s-a aflat la mare cinste, fiind numit consilier imperial și a primit titlul de cneaz pentru el și fiii săi. Unul dintre ei, Gheorghe Cantacuzino s-a căsătorit cu cneaghina (prințesa) Elena Gorciacoff, din familia marilor nobili și diplomați iluștri ai veacului al XIX-lea. În Moldova a rămas Ralu Callimachi Cantacuzino pentru a „epitropisi” averea fiilor ei după moartea din Rusia a soțului ei, Matei.

Cu sprijinul fratelui ei, Scarlat Callimachi, ea a reușit ca în urma a mai multe procese să pună mâna pe cea mai mare parte a moșiilor mănăstirii Pionul. Gheorghe Cantacuzino, devenit polcovnic în armata rusă, participă la războaiele ruso-turce din 1806-1812, care s-au încheiat cu raptul Basarabiei, iar apoi a aderat la mișcarea eteristă. În 1821, a intrat în Moldova ca general-aghiotant al eforului Alexandru Ipsilanti. Cartierul general al Eteriei la Iași a fost în casele mamei sale, Ralu Cantacuzino.

După dezavuarea de la Leibach, când trecerea Dunării de către armatele ruse a devenit iminentă, Ipsilanti l-a trimis în Moldova să încerce să recruteze noi soldați (reușise să atragă spre această cauză peste 2.000 de moldoveni). A dat la Iași o proclamație pe care a semnat-o „cneaz Gheorghe Cantacuzino-Deleanu”. Dar cererea sa n-a fost ascultată de moldovenii ce se săturaseră de „zavera” lui Pendedeca (guvernatorul Moldovei pus de Ipsilanti). I-a acuzat pe boieri de lipsă de patriotism, dar el uitase că se simțise mai întâi rus, apoi grec și abia la urmă român. După înfrângerea pandurilor și mavroforilor la Drăgășani, unii dintre eteriști, în frunte cu Iordachi Olimpiotul și Farmachi au încercat să scape în mănăstirile întărite ale Moldovei. O rezistență eroică au susținut la Mănăstirea Secu, iar un mic grup care a supraviețuit a pornit spre Transilvania. Urmăriți de turci au pătruns în Mănăstirea Pionul și aici au rezistat două zile. Turcii au adunat din sate câlți de cânepă și lemne uscate și au dat foc zidurilor și apoi și bisericii. Mavroforii au murit până la unul în strigăte de „Trăiască Grecia!”. Biserica ce fusese reparată în 1820 (după cum spune pisania din pridvor) a avut greu de suferit după asediul turcilor și abia în 1825 s-au efectuat din nou reparații. 

Mănăstirea deposedată de pământuri

Gheorghe Cantacuzino, considerat un „dărâmător al altarelor”, după doi ani în Rusia se întoarce pe moșia părinților săi și va relua opera de mărire a proprietăților pe seama mănăstirilor învecinate. Au început noi procese, Mănăstirea Pionul fiind sprijinită de mitropolitul Veniamin Costache, un apropiat al ei și al locurilor. Cneazul acordă o mare atenție moșiei Hangu și cetățuii care primește numele de Palatul Cnejilor. Ridică noi turnuri, înalță zidurile, construiește locuințe pentru familia sa și slujitori. În această perioadă ajunge la poalele Ceahlăului și Alecu Russo, care descrie cu frumoase cuvinte oamenii și locurile, lăudând „oblăduirea cuminte a cneazului”. Cneazul a fondat în 1838 un târg, căreia i-a dat numele de Aspasienii, după cel al fiicei sale, Aspasia, căsătorită cu diplomatul și marele om de cultură și „prieten al românilor” – Wilhelm de Kotzebue. Avea 4 iarmaroace anuale și motiva acțiunea sa prin faptul că era „loc greu de munte și drumurile stricate”, iar locuitorilor le era greu a ajunge în orașe sau târguri. Cu sprijin din partea consulului rus la Iași, Karl de Kotzebue, deschide noi procese Mănăstirii Pionul, reușind ca în 1844 să-i deposedeze de toate pământurile lor.

Oaspeți de seamă

În 1838 și 1840, au fost oaspeți ai mănăstirii Gheorghe Asachi și respectiv, J.A. Vaillant, care sunt impresionați de frumusețea sălbatică a locurilor, dar și de sărăcia călugărilor. În anul 1844, călugării sunt trimiși la Schitul Durău, iar în chiliile mănăstirii vin câteva maici de la Văratec, care o primise ca metoh. Anul 1848 îi află pe cneji cu mari datorii, căci luptele politice cereau bani, iar ei nu au renunțat la fastul nobiliar deprins la curtea imperială de la Sankt Petersburg și, de asemenea, au risipit banii pe jocuri de cărți. Oaspeți de seamă au călcat pragul curții lor de la poale de Ceahlău:Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gheorghe Asachi, Nicolae de Giers, J.A. Vaillant, Karl și Wilhelm de Kotezebue, Alexandre Dumas-tatăl. Acesta din urmă numit a scris o frumoasă povestire – „Strigoiul Carpaților”, inspirându-se din legendele locurilor și descriindu-le cu măiestrie. Vasile Alecsandri, după înfrângerea revoluției din martie 1848 la Iași, fuge spre Transilvania pe drumul Hangului. Împreună cu un grup de alți revoluționari (printre care și Alecu Russo și Al.I. Cuza) pregătesc o rezistență la Palatul Cnejilor, cu sprijinul sătenilor. Dar, lefegii lui Mihail Sturdza, în număr mare se îndreaptă spre Hangu și convinși de inulitatea luptei, revoluționarii trec pe cărări ascunse (prin „vama ursului”) în Ardeal.

O poveste tragică

În 1849, sătul de complicata sa viață politică și datorită unei sănătăți șubrede, Gheorghe Canta cuzino împarte averea fiilor săi și pleacă în străinătate la băi. Fiii săi risipesc și ultimii bani și fac mari împrumuturi lăsând gaj și ultimele moșii. Printre cei ce le-au oferit bani (10.000 de galbeni) a fost și hatmanul Grigore Alexandru Ghica, devenit apoi domn. El a grăbit licitația moșiilor cnejilor pentru a nu rămâne în pagubă. Moșia Bălțătești a luat-o Alexandru Callimachi, iar moșia Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza și fiul ei beizadea Mihai Sturdza. Cnejii n-au putut accepta executarea silită a depo sedării de moșie și împreună cu slujitorii s-au baricadat în cetățuia lor, încercând să capete și sprijinul localnicilor. Dar, lefegii domnești, conduși de un albanez pe nume Inge, au ajuns foarte repede la Palatul Cnejilor și au făcut la fel ca turcii la 1821:au dat foc zidurilor. După o rezistență disperată, unul dintre cneji s-a sinucis, iar ceilalți doi au suportat un drum rușinos până la Iași, iar apoi au fost expatriați. În urma lefegiilor au rămas doar ziduri goale. Măi cuțele sau mutat la o mică biserică mai la vale, la Schitișor, iar atunci când Smaranda Sturdza a oferit o danie însemnată Mănăstirii Văratic, au oferit ei hrisoavele de stăpânire a Mănăstirii Pionul. 

Palatul Cnejilor este astăzi în ruine și are din nou nevoie de omul care cândva i-a dat strălucire. Biserica se înalță astăzi parcă la fel de semeață ca acum patru secole și din ea se aud iarăși cântări și slujbe religioase. Încheiem cu spusele lui Constantin Matasă, născut nu departe de Palatul Cnejilor și care, copil fiind, se juca de-a v-ați ascunselea prin hrubele sale:„Călătorii care merg să vadă Durăul și Ceahlăul să se oprească o clipă la Palatul Cnejilor, de la Schitul Hangului. Aici stă scrisă o pagină însemnată din istoria Moldovei, o pagină din care se pot învăța multe: înflorirea este totdeauna rodul unei credințe și a unei vrednicii, iar decăderea pretutindeni este sfârșitul vieții bicisnice și de risipă”.