Maksim Litvinov, către Nicolae Titulescu: „Vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele”
În 1812, românii nu au fost întrebați de nimeni dacă vor ca o parte dintre ei să trăiască sub stăpânire rusească, deși, la 26 octombrie, Divanul Moldovei înaintează un categoric dar inutil protest împotriva ruperii Basarabiei din trupul Moldovei.
La 1877 se poate eventual reproșa prim-ministrului Ion C. Brătianu şi ministrului de Externe, Mihail Kogălniceanu, un exces de încredere în promisiunile țarului Alexandru al II-lea și ale cancelarului Gorceakov că vor respecta integritatea teritorială a României, angajamente concretizate în Convenția de la Livadia, din 4 aprilie. Ulterior, după câştigarea războiului de către ruși, cu participarea activă şi determinantă a Armatei Române, Rusia și-a încălcat făgăduiala, răpind pentru a doua oară din trupul țării cele trei județe (Cahul, Ismail și Bolgrad) ce formau sudul Basarabiei, revenit Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856.
1878 a fost, de fapt, momentul de cotitură din relațiile româno-ruse, când opinia publică românească devine masiv rusofobă, iar decidenții politici de la București se orientează spre o opțiune de politică externă care să frâneze ambițiile imperiului țarist în regiune.
Cu totul altfel însă au stat lucrurile în iunie 1940, când factorii de decizie de la București au avut de ales și au ales prost.
Litvinov lui Titulescu, conversaţie particulară: „Vom încerca să reluăm Basarabia”
După 1918, toate încercările părții românești de a obține recunoașterea alipirii Basarabiei la România din partea Sovietelor vor fi sortite eșecului, cel mai aproape fiind guvernul român de o astfel de recunoaştere în 1921, când, în cadrul unei conferințe româno-sovietice, la Varșovia, Karakhan, reprezentantul Kremlinului, se arăta dispus să recunoască apartenența Basarabiei la România în schimbul renunțării de către partea română la tezaurul trimis de țara noastră în anii 1916-1917 la Moscova. Filality, negociatorul român, va respinge demn această ofertă, motivând că pentru noi tezaurul este un „depozit sacru” încredințat cu bună-credință de România spre păstrare Rusiei în vremuri de restriște.
Nici încercările marelui diplomat Nicolae Titulescu, cvasipermanentul ministru de Externe al României până în august 1936, de a obține, fie și indirect, recunoașterea unirii Basarabiei cu țara-mamă nu s-au soldat cu mai mult succes. Oricum, după îndepărtarea sa din fruntea Externelor, la 29 august 1936, pentru ruşi nu mai exista decât o singură variantă: forța.
De altfel, într-o convorbire particulară, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, îi va spune lui Titulescu, în mai 1937:
„Ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”.
Ceea ce însă nu ştia sărmanul Litvinov era faptul că el însuși va fi, peste exact doi ani, în mai 1939, prima victimă a lui Stalin în dorinţa acestuia de a se înțelege cu Hitler în vederea recuperării țărilor baltice și a Basarabiei. Aşa încât, pe 4 mai 1939, „evreul” Litvinov (partizan al politicii de securitate colectivă) va fi demis din funcția de ministru de Externe şi înlocuit cu Viaceslav Molotov, tocmai din dorinţa lui Stalin de a-i semnaliza Fuhrerului că e dispus la o înţelegere cu acesta. Pe 23 august 1939 se semna la Moscova, spre stupoarea cancelariilor internaţionale, celebrul pact Ribbentrop-Molotov, care, la articolul 3 din protocolul adiţional secret, stipula:
„În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”.
În fond, soarta Moldovei dintre Prut si Nistru atunci a fost pecetluită, nedepinzând decât de factorul timp și de evoluția militară a conflictului mondial ce va izbucni peste o săptămână pentru ca Moscova să-și adjudece partea ei din pradă.
Acest text este un fragment din articolul „«Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!» NU NE-AM BĂTUT”, publicat în numărul 221 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
