Lydia. Cel dintâi imperiu asiatic care i-a cucerit pe greci
Faptul că perşii i-au subjugat pe grecii din Asia Mică şi din Macedonia, încercând mai apoi să îi cucerească chiar şi pe cei din Grecia Centrală şi Pelopones, este bine cunoscut, datorită eşecurilor răsunătoare pe care le-au suferit în faţa hopliţilor şi triremelor elene la Marathon, Salamina, Plateea sau Mycale. Mai puţin cunoscut însă este că grecii din Asia Mică au fost mai întâi supuşi de lydieni, un popor războinic din vestul Anatoliei, ai căror regi au intrat în legendă pentru bogăţiile lor fabuloase.
În epoca târzie a bronzului, deci înainte de 1200 î.e.n., vestul Asiei Mici (astăzi vestul Turciei) era ocupat de regatele luwiţilor, o populaţie indo-europeană înrudită cu hittiţii, aflată des în conflict cu aceştia, aşa cum amintesc arhivele hittite şi egiptene. Din aceleaşi surse aflăm că luwiţii se aflau uneori în conflict şi cu aheii, alteori cooperau cu ei împotriva hittiţilor. Chiar căderea Troiei sau Wilusei, cum apare numită în sursele hittite, pare să fi fost rezultatul unui război între luwiţi şi ahei, în jurul anului 1200 î.e.n.
La scurt timp după aceea, întregul sistem de state din Mediterana Orientală se prăbuşeşte, începând cu cetăţile miceniene din Pelopones (Micene, Pylos, Tirins), regatele luwite, Imperiul Hittit şi marele oraş-stat al comercianţilor din Ugarit, Siria. Cu greu, faraonii Merneptah şi Ramses al III-lea reuşesc să ţină piept invadatorilor cunoscuţi sub numele de „popoarele mării”. Ce s-a întâmplat cu adevărat nu se ştie, dar cea mai probabilă explicaţie rămâne cea clasică: populaţii venite din Balcani sau din vestul Mediteranei i-ar fi dislocat pe ahei şi pe luwiţi care, la rândul lor, ar fi fost împinşi mai departe asupra Imperiului Hittit, a Levantului şi a Egiptului.
Începuturi obscure ale unei civilizaţii strălucite
Cert este că rezultatul marilor frământări din jurul anului 1200 î.e.n. a constat în patru secole de întuneric în Grecia şi în vestul Anatoliei. Până la anul 800 î.e.n. nu mai deţinem niciun izvor scris din sau despre această regiune, iar arheologii au pus în evidenţă prăbuşirea catastrofală a nivelului de trai faţă de perioada precendentă a epocii bronzului. Deja când întunericul se risipeşte, tabloul este total schimbat. Grecii sunt aşezaţi pe coastele Asiei Mici: cei din triburile eolienilor, în nord, la Gryneion, Kyme sau în insula Lesbos, cei din triburile ionienilor, în centru, la Efes, Milet, în Chios şi în Samos, cei din triburile dorienilor în sud, la Halicarnas, Cnidos, în Cos şi în Rhodos. În centrul Anatoliei se întindea imperiul frigienilor, conduşi de regi legendari cu numele de Midas din capitala lor renumită, Gordion (cca. 80 km SV de Ankara), probabil invadatori veniţi din Balcani, dată fiind limba lor foarte asemănătoare cu greaca veche. Între greci şi frigieni figurau populaţii enigmatice până de curând, rezultate din amestecul luwiţilor cu noii veniţi: de la nord la sud, mysienii, lydienii, carienii şi lycienii.
Lydienii erau aşezaţi de-a lungul râului Hermos, astăzi Gediz, care străbate de la est la vest provinciile actuale Kutahya, Uşak, Manisa şi Izmir, formând o vale largă şi mănoasă, la poalele muntelui Tmolus, propice creşterii cailor şi turmelor de rumegătoare. Cel mai probabil, ei îşi numeau ţara Śfard, de unde şi numele persan al provinciei – Sparda, dar probabil şi cel al capitalei lor, Sardis. Grecii par să îi fi numit mai întâi meoni, aşa cum îi consemnează Homer în Iliada, dându-le apoi o cu totul altă denumire, aceea de lydieni.
De la autorii antici greci cunoaştem şi unele mituri care ar explica originea lydienilor, subiect de mare controversă între învăţaţii din vechime. După Herodot, primul lor rege ar fi fost Atys, care ar fi avut trei copii – Lydos, Caros şi Mysos, ceea ce ar explica, de altfel, şi înrudirea aparentă dintre lydieni, carieni şi mysieni (Hdt. 1.171). Pe de altă parte, acelaşi Herodot spune că la un moment dat, ca urmare a unei foamete puternice, unul dintre prinţii lydienilor, Tyrrhenos, alt frate al lui Lydos, ar fi plecat pe mare cu o parte a populaţiei şi ar fi ajuns în Italia: aşa s-ar explica apariţia etruscilor, sau tyrrhenienilor, cum le spuneau grecii (Hdt. 1.94), teorie contestată însă vehement de Dionysos din Halicarnas mai târziu (Ant. Rom. 27-30).
Figuri mitice importante sunt asociate cu Lydia. Tantalos, un exemplu reprezentativ al chinurilor îndurate în Tartar de muritori pentru nesupunerea în faţa zeilor, era rege al Lydiei. Pentru că ar fi încercat să îi batjocorească pe zei, dându-le să mănânce din carnea fiului său Pelops, a fost pedepsit de nemuritorii din Olimp să îi fie veşnic sete şi foame, deşi era cufundat într-un lac pe ale cărui maluri creşteau pomi roditori: ori decât ori se apleca să soarbă din apă, apa seca, iar atunci când se întindea spre ramurile pomilor, acestea se ridicau. Fiul său, Pelops, a avut o soartă mai bună: favorizat de zei după ce fusese servit la masă de tatăl său, cu un umăr de argint pus de zeiţa Demetra în locul celui real, pe care ea i-l mâncase din greşeală la ospăţul macabru, a emigrat în Grecia, unde a fondat Jocurile Olimpice şi a dat numele său Peloponesului – „insula lui Pelops”. Fiul lui Pelops a fost Atreus, tatăl lui Agamemnon şi Menelaus. Sora lui Pelops, Niobe, a avut în schimb o soartă cruntă: lăudându-se că ar avea odrasle mai frumoase decât Apollo şi Artemis, copiii zeiţei Leto, le-ar fi pierdut pe toate, săgetate de cei doi zei arcaşi, iar ea s-ar fi transformat într-o stană de piatră, lăcrimând pe vecie.
Heracles ar fi fost o vreme sclav al reginei lydiene Omphale, văduva ultimului rege atyd, împlinind felurite slujbe pentru ea. Între acestea, Heracles ar fi ucis-o pe amazoana Hippolyte şi i-ar fi luat securea dublă, labrys, dându-i-o lui Omphale. Securea dublă a ajuns astfel simbolul lydienilor şi, într-un final, copiii lui Heracles cu Omphale ar fi ajuns să stăpânească Lydia.
Lydia devine un mare imperiu
Heraclizii au domnit până la uzurparea lui Gyges, primul mare rege lydian, cel dintâi care este atestat istoric, apărând chiar în izvoarele asiriene. Analele lui Assurbanipal amintesc cum, în jurul anului 665 î.e.n., Guggu din Ludu – Gyges al Lydiei – a trimis un mesager la Curtea de la Ninive (lângă Mosul, în Irak) pentru a cere ajutor asirian împotriva cimmerienilor, nomazi războinici veniţi din nordul Mării Negre în Anatolia. Purtat cu vorba de Assurbanipal, Guggu a scăpat singur de cimmerieni şi nu a mai acordat respectul cuvenit Asiriei, ba chiar a susţinut cu armată pe un răzvrătit egiptean, ceea ce i-ar fi adus pedeapsa zeilor asirieni – cimmerienii se întorc, îl înving şi îl ucid, prădând tot ţinutul Lydiei, undeva între 650 şi 643 î.e.n.
De cealaltă parte, sursele greceşti, mult mai târzii decât cele asiriene, nu amintesc despre confruntarea lui Gyges cu cimmerienii, ci prezintă versiuni nuanţate despre urcarea lui tron, în care regele lydian devine un erou de legendă. Cea mai cunoscută este cea a lui Herodot. El povesteşte cum Candaules, ultimul rege din dinastia heraclidă, îl obligă pe Gyges, garda sa de corp cea mai credincioasă, să o privească pe furiş pe regină dezbrăcată, pentru a-i admira frumuseţea. Regina observă vicleşugul şi îl pune pe Gyges în faţa unei alegeri dificile, pentru a-i răscumpăra onoarea: fie propria moarte, fie uciderea lui Candaules, căsătoria cu ea şi urcarea pe tron. Gyges alege ultima opţiune şi este recunoscut rege de oracolul lui Apollo de la Delphi, cu menţiunea că, la a cincea generaţie, stirpea lui va fi distrusă ca urmare a acestui păcat.
Asemănătoare este varianta consemnată de Nicolaus din Damasc, pornind de la lucrarea pierdută a lui Xanthos din Lydia, contemporan cu Herodot. Şi aici Gyges ar fi fost o gardă de corp a ultimului rege heraclid, dar el însuşi ar fi fost cel care a iubit-o cu forţa pe viitoare soţie a regelui, pe care o aducea de la tatăl ei la Sardis. Din această cauză ar fi izbucnit un război intern în care Gyges ar fi biruit în cele din urmă.
Ultima variantă este cea povestită de Platon, în Republica, unde Gyges este înfăţişat ca un simplu păstor care descoperă mormântul unui uriaş, de unde îşi însuşeşte un inel fermecat care îl făcea pe purtătorul lui invizibil. Cu ajutorul acestui artefact miraculos, Gyges se înstăpâneşte asupra regatului lydian, uzurpând tronul regelui legitim.
Din toate aceste variante, dincolo de elementele mitologice, apare cu claritate că Gyges a fost un uzurpator, înstăpânit în Lydia în urma unui război civil cu susţinătorii vechii dinastii, legitimitat abia după ce a mituit oracolul de la Delphi cu daruri foarte bogate: 6 vase masive de aur, cântărind nu mai puţin de 700 kilograme de aur, la care se adăugau numeroase ofrande de argint (Hdt. 1.14)! De altfel, se pare că Gyges a ajuns rapid să fie considerat în lumea greacă măsura cea mai înaltă a bogăţiei şi a puterii – într-un fragment păstrat de la poetul contemporan lui Gyges, Archilochos din Paros, un personaj spune: „Nu îmi pasă de bogăţiile aurite lui Gyges, nici măcar nu l-am invidiat vreodată; nu tânjesc după lucrurile zeilor, nu doresc tirania semeaţă: asemenea lucruri sunt îndepărtate de năzuinţele mele” (fr. 19 West)
Gyges este cel care a pornit campaniile militare împotriva grecilor aşezaţi în Asia Mică, cucerind cetăţile Colophon şi Magnesia de pe Maiandros şi prădând teritoriile Smyrnei şi Miletului, cel mai important oraş al ionienilor. Fiul său, Ardys, a continuat campaniile tatălui său împotriva Miletului şi a cucerit o altă cetate ioniană, Priene, dar noi expediţii ale cimmerienilor l-au împiedicat să îşi consolideze stăpânirea, atât pe el, cât şi pe nepotul lui Gyges, Sadyattes.
Abia la a patra generaţie după Gyges, în timpul regelui Alyattes, Lydia îşi revine după raidurile cimmeriene. Multe dintre cetăţile ioniene sunt cucerite în timpul său, la fel ca şi alte teritorii din vestul Asiei Mici. Hotarul Lydiei se întinde până departe în centrul Anatoliei, pe râul Halys, actualmente Kizil Irmak, ceea ce îl aduce pe Alyattes în conflict cu mezii, distrugătorii Asiriei, strămoşii kurzilor de astăzi. Războiul cu mezii durează mai mulţi ani, încheindu-se abia când un miracol le înfricoşează pe cele două tabere încleştate într-o bătălie: în plină zi, cerul se întunecă total! Această eclipsă totală de soare, se pare că prezisă de Thales din Milet, ne ajută să şi datăm evenimentul, potrivit calculelor astronomice: 28 mai 585 î.e.n. Pacea s-a încheiat prin căsătoria fiicei lui Alyattes cu regele mezilor şi cu un jurământ straşnic între cele două părţi, pecetluit prin crestarea pielii şi consumarea reciprocă a sângelui celorlalţi (Hdt. 1.73-74).
Croesus: apogeul şi prăbuşirea imperiului lydienilor
La moartea lui Alyattes a început un nou război civil, între fiii săi, Croesus, născut din legătura cu o femeie din Caria, şi Pantaleon, dintr-o relaţie cu o grecoaică din Ionia (Hdt. 1.92). Croesus s-a impus într-un final, ajungând cel mai renumit rege din istoria lydienilor. El este cel care i-a supus pe toţi grecii din Asia Mică, cu excepţia celor din insule, împotriva cărora nu putea alinia o flotă. Tot el a întărit domnia lydienilor în vestul Asiei Mici şi a încheiat alianţe cu babilonienii, egiptenii şi spartanii, contra pericolului crescând al perşilor lui Cyrus cel Mare.
Tocmai de la perşi i s-a tras însă sfârşitul, şi lui, şi Lydiei. Încurajat de alianţele încheiate şi de o profeţie comună a oracolului lui Apollo de la Delphi şi a celui al lui Amphiaraos din Beoţia că dacă îi va ataca pe perşi va distruge o mare stăpânire, Croesus a trecut râul Halys şi a început să pustiască Pteria, în Cappadocia. Cyrus cel Mare i-a sosit însă rapid în întâmpinare, în 547 î.e.n., aşa cum informează o cronică babiloniană, şi, după o bătălie nedecisă, Croesus s-a retras la Sardis, eliberându-şi mercenarii şi trimiţând vorbă aliaţilor ca în 5 luni să îşi strângă cu oştile şi să pornească împotriva lui Cyrus. Sorocul acesta nu a mai fost prins. Cyrus a înaintat prin surprindere asupra Sardisului şi a învins cavaleria lydiană printr-o stratagemă: a plasat cămilele în fruntea oştirii, astfel încât caii lydieni s-au speriat şi cea mai teribilă armă a lui Croesus a fost neutralizată. Perşii au asediat apoi acropola întărită a Sardis-ului, cucerind-o după ce un oştean a urcat o pantă abruptă, lăsată nesupravegheată de apărători. Se spune că tocmai în acel loc, Meles, regele care a întemeiat Sardisul, nu a plimbat leul pe care i-l născuse o concubină de-a sa şi care făcuse inexpugnabile restul zidurilor, aşa cum amintea o profeţie.
Potrivit legendei, Cyrus ar fi vrut să îl ardă pe rug pe Croesus. Regele lydian l-ar fi invocat atunci pe Apollo de la Delphi, mustrându-l pentru că l-a înşelat. Atunci Apollo i-a răspuns că profeţia sa nu era o înşelăciune: atacându-i pe perşi, Croesus chiar a distrus o mare stăpânire, pe a lui însuşi, la a cincea generaţie după urcarea pe tron a lui Gyges. Mai mult, Apollo l-ar fi salvat pe Croesus trimiţând o ploaie care a stins rugul aprins, ceea ce l-a şi determinat pe Cyrus să îi cruţe viaţa învinsului său şi să îl ia pe lângă sine ca sfetnic. Această variantă romanţioasă păstrată în Herodot pare să fie doar o invenţie mai târzie cu rolul de a salva infailibilitatea oracolului de la Delphi. Mărturii dinaintea lui Herodot, printre care o imagine păstrată pe un vas attic din jurul anului 500 î.e.n., dovedesc că regele lydian chiar a murit în timpul asediului Sardisului, probabil incendiindu-şi singur palatul după obiceiul regilor orientali.
Generalii lui Cyrus au cucerit apoi pe rând cetăţile greceşti din Anatolia, care refuzaseră să îl părăsească pe Croesus în timpul războiului şi au înăbuşit o ultimă revoltă a lydienilor. În locul măreţului imperiu lydian, perşii au instituit satrapia Sparda, cu reşedinţa la Sardis, şi, cu timpul, războinicii lydieni s-au moleşit, ajungând a fi atât de renumiţi pentru efeminarea şi desfrâul lor, încât se spunea că însuşi Dionysos s-ar fi născut în Lydia.
Amintirea lydienilor
Puţine amintiri s-au păstrat de la lydieni. Doar câteva inscripţii în limba şi în alfabetul lydian, asemănător celui grecesc, au rămas până în zilele noastre, fără a putea contribui semnificativ la cunoştinţele noastre despre ei. Esenţiale rămân în continuare informaţiile autorilor greci, descendenţi ai celor supuşi de Gyges, Alyattes şi Croesus.
Mărturiile rămân împărţite cu privire la dominaţia lydiană asupra grecilor din Asia Mică. De pildă, Herodot îl consideră responsabil pe Croesus pentru necazurile elenilor, „cel dintâi care le-a făcut rău fără să fie provocat” (Hdt. 1.5), ba chiar de vină pentru începutul războaielor dintre greci şi perşi: dacă Croesus nu i-ar fi subjugat primul pe grecii din Asia, atunci poate că perşii nu ar fi dorit la rândul lor să îi includă în imperiul lor şi situaţia nu ar fi escaladat până la epicele încleştări de la Marathon, Thermopylai şi Salamina.
Pe de altă parte, trebuie remarcat că ionienii şi eolienii au stat alături de Croesus în războiul cu Cyrus, respingând categoric propunerea persană de a trăda. Există numeroase mărturii privind bunăvoinţa ultimului mare rege lydian faţă de greci sau cel puţin faţă de zeii grecilor. Tot Herodot face inventarul tuturor darurilor sale bogate către sanctuarele greceşti, atât al celor aflate sub stăpânirea sa, precum celebrul templu al Artemidei de la Efes, unde arheologii au şi găsit coloane inscripţionate cu numele său, cât şi al celor din Grecia propriu-zisă, ca acelea de la Delphi sau Theba. Mai mult, Croesus, dar cu siguranţă şi ceilalţi regi dinaintea sa, au făcut numeroase daruri şi cetăţilor, şi indivizilor din Grecia. Spartanilor cu care s-a aliat împotriva perşilor le-a dăruit aur pentru poleirea unei statui, deşi ei veniseră la Sardis să îl cumpere (Hdt. 1.69). Lui Alcmeon, un nobil atenian, i-a oferit aur atât cât putea duce asupra sa, în veşminte. Acesta, lacom, şi-a luat hainele cu cele mai multe pliuri, pentru a strânge o bogăţie cât mai mare şi a ieşit din vistieria lui Croesus purtând praf de aur şi în păr, şi în gură, încât regele, amuzat, i-a dăruit de două ori cantitatea de aur pe care o strânsese (Hdt. 6.125). Poetului soldat Alkaios, aceiaşi lydieni i-au dăruit o sumă însemnată de bani pentru a finanţa campania de reîntoarcere în cetatea sa natală, Mytilene din Lesbos, de unde fusese alungat (fr. 69 Lobel-Page).
Într-adevăr, bogăţia pare să fie principala trăsătură a imperiului lydian care a rămas în memoria grecilor. Sursa ei era aurul adus de râuri din muntele Tmolus, în special de râul Pactolos, care trecea la marginea capitalei Sardis. Nu întâmplător, lydienii au fost şi primul popor din istorie care a bătut monede, numite stateri, turnate dintr-un amestec natural de aur şi argint numit electron, în greacă, şi marcate cu efigia statului lydian, un cap de leu.
În această bogăţie se află şi explicaţia pentru puterea rapid dobândită a Imperiului Lydian care, în doar o sută de ani, s-a înstăpânit asupra întregii părţi apusene a Anatoliei. Dincolo de cavaleria lor renumită, ridicată din întinsa câmpie a Hermosului, izvoarele greceşti vorbesc des de mercenarii eleni recrutaţi de lydieni cu ajutorul aurului lor. Atât de teribilă era imaginea maşinii de război lydiene încât poetesa Sappho din Lesbos lăuda frumuseţea unei fete arătând că este mai strălucitoare decât „carele şi pedestrimea înarmată a lydienilor” (fr. 16 Lobel-Page).
Tot în această bogăţie şi putere trebuie să se afle şi răspunsul pentru influenţa culturală a lydienilor asupra grecilor. Cum astăzi tonul în modă se dă la Paris sau la Milano, atunci acesta se dădea la Sardis, mărturie stând aceeaşi Sappho care aminteşte în poeziile ei frumoasele sandale şi văluri lydiene purtate de femeile nobile din cetăţile greceşti (fr. 39 şi 98 Lobel-Page). Şi bărbaţii din Ionia se grăbeau să ia exemplul lydienilor, după cum îi critică filosoful Xenophanes din Colophon pentru toate „nebuniile lor nefolositoare”: hainele de purpură, părul aranjat cu migală, uleiurile frumos mirositoare cu care se ungeau (fr. 11 B3 D-K). Până într-acolo mergea admiraţia pentru felul de viaţă al lydienilor încât nu de puţine ori aristocraţii greci au fost fericiţi să îşi dea fiicele de neveste puternicilor regi sau nobili lydieni (Sappho fr. 98 Lobel-Page; Hdt. 1.92).
Cine trece astăzi pe valea anticului Hermos cu greu ar putea găsi vreo dovadă a măreţiei demult apuse a lydienilor. Doar în apropierea satului Sart, la 70 km de Izmir, un călător venind în amonte dinspre Marea Egee ar putea repera pe dreapta, la poalele muntelui Tmolus, urmele capitalei lui Gyges şi Croesus, unde o misiune arheologică americană încearcă din 1948 să scoată la iveală palatele legendarilor regi, iar pe stânga, pe întinsul câmpiei roditoare, zeci de tumuli, movile mari de pământ acoperind mormintele războinicilor care au supus în doar o sută de ani tot vestul Anatoliei şi au fost cei dintâi care i-au subjugat pe greci.
Gusmani, Roberto, Neue epichorische Schriftzeugnisse aus Sardis, 1958-1971, Cambridge, Harvard University Press, 1975.
Hanfmann, G.M.A., Sardis from prehistoric to Roman times: results of the Archaeological Exploration of Sardis, 1958-1975, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1983.
Kerschner, Michael, „Lydische Weihungen in griechischen Heiligtümern”, în A. Naso (ed.), Stranieri e non cittadini nei santuari greci, Firenze, Le Monnier, 2006, 253-291.
Miller, Molly, „The Herodotean Croesus”, Klio 41, 1963, 89-92.
Pedley, John Griffiths, Ancient Literary Sources on Sardis, Cambridge, Harvard University Press, 1972.
Smith, John Kirby, „The Tale of Gyges and the King of Lydia”, American Journal of Philology 23, 1902, 261-82, 361-87.
