Lumea universitară și urbană între secolele XII și XIII

Istoricul francez Jacques le Goff subliniază că, pentru a obține din partea papalității diploma esențială, „licentia ubique docendi”, prin intermediul universităților, ce-i permitea studentului să predea oriunde, primul stadiu premergător era bacalaureatul, ce reprezenta o inițiere comparabilă cu cea pe care tânărul nobil aspirant la titlul de cavaler o dobândea atunci când intra în ordinul cavaleresc.

Bacalaureații aveau posibilitatea de a-și continua cursurile în timpul vacanței de vară, care era de o lună în acea perioadă¹. Referitor la acest aspect, Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri îl oferă ca exemplu pe intelectualul englez William Ockham, care, luându-și acest stagiu universitar de „bacalaureus” la mănăstirea franciscană din Oxford, a realizat un comentariu la „Sentințele” lui Petrus Lombardus, așa cum stipulau și prevederile normative. Totodată, Brocchieri menționează că s-a format treptat o clasă a marilor profesori, numiți “magister”. În cadrul celor mai prestigioase universități, aceștia își primeau salariul din partea orașelor, la care se adăuga onorariul studenților și dobânzile împrumuturilor făcute celor nevoiași, atingând o situație economică excelentă. Un „magister” poate fi caracterizat drept o persoană care dă dovadă de elevație morală și de demnitate².

Potrivit lui Jacques Verger, secolul al XIII-lea francez a fost influențat semnificativ de formarea națiunilor, care-i reunea pe așa-numiții „magister artium”, fiind într-un număr covârșitor. Între 1205 și 1208, s-a întemeiat o asociație de magiștri și studenți de acest tip, ce elabora legi și regulamente și exercita o jurisdicție internă asupra membrilor săi. Fondarea universității pariziene în 1215 le-a oferit ocazia magiștrilor de a elimina cenzura impusă de autoritățile locale, obținând protecție împotriva nonconformismului prin intermediul disciplinei colective. Începând din anul 1217, papalitatea le-a cerut magiștrilor parizieni să-i integreze printre ei pe călugării cerșetori. Deși studenții specializați în drept, medicină sau teologie erau deja „magister artium”, doar magiștrii puteau participa în cadrul conducerii universității pariziene³.

În contextul apariției universităților, ce atrag numeroși studenți, acești magiștri s-au confruntat împotriva plebei prin disprețul verbal și împotriva nobilimii prin elaborarea identității virtute-noblețe⁴. După modelul parizian, magiștrii și studenții reprezentau una și aceeași comunitate, rămânând clerici sub jurisdicție ecleziastică. Orice decizie importantă era constituită în „Congregația Regenților”, în cadrul căreia magiștrii artelor dețineau majoritatea. S-a realizat o ierarhie în funcție de demnitate și de locul ocupat în curriculum, începând cu o facultate de bază, în speță, facultatea de arte. În cadrul acesteia, s-au predat artele „trivium”-ului (gramatica, retorica și, mai ales, dialectica) și ale „quadrivium”-ului (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). Așadar, această facultate a fost dominată de disciplinele științifice. Din punct de vedere social, a fost o facultate frecventată de studenți tineri cu posibilități financiare modeste, din care doar o mică parte își putea continua studiile la o facultate superioară.

Le Goff consideră că universitățile i-au ajutat pe magiștri și pe studenți să devină niște oameni itineranți, dornici de cunoaștere în cadrul unor universități din alte țări, fiind influențați de răspândirea modei sau de reputația unei universități sau a unui magistru. Printre cei mai iluștri magiștri parizieni din secolul al XIII-lea s-au numărat dominicanii Albert cel Mare și Toma d'Aquino precum și franciscanul Giacomo Bonaventura. Majoritatea cursurilor universitare erau predate în limba latină, însă s-au impus și limbile vernaculare precum limba franceză, italiană sau cele iberice. Pe lângă acești magiștri, profesorii universitari au jucat și ei un rol semnificativ în acea perioadă, conceptul de “profesor universitar” fiind utilizat pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Aceștia reușeau să îmbine cu precizie activitatea didactică cu cea de cercetare, fiind considerați „intelectualii Evului Mediu”.

În general, „universitarii erau conduși de rectori aleși de magiștri și supravegheați de cancelar”, universitățile fiind alcătuite din mai multe facultăți, în funcție de discipline. Deși i-au fost conferite statutele din partea papalității abia în anul 1252, în Bologna s-a constituit prima universitate europeană încă din 1154, când împăratul Frederic Barbarossa acorda privilegii magiștrilor și studenților, având un profund caracter juridic. În secolele XII-XIII, s-au constituit și universitățile din Paris, Montpellier, Cambridge sau Lisabona. Prima atestare documentară a Universității din Paris datează din anul 1174, când magiștrii și studenții au primit privilegii din partea papei Celestin al III-lea, iar din 1200, din partea regelui Franței, Filip August. S-a remarcat prin caracterul ei profund teologic, în contextul în care teologia deținea rolul primordial în acea perioadă⁵.

 Statutele Universității din Paris

Unele dintre cele mai importante statute ale Universității din Paris erau “Statutele lui Robert de Courçon” din 1215, ce stipulau că, în secolul al XIII-lea, au apărut în programa universităților așa-numitele “întrebări quodlibetiques”, prin care magiștrii aveau posibilitatea de a-și manifesta virtuozitatea intelectuală. Mai exact, la alegerea lor, studenții îi adresau magistrului de două ori pe an o întrebare asupra unui anumit subiect, reputația magiștrilor clădindu-se de multe ori pe capacitatea lor de a răspunde acestor întrebări. Prin intermediul comentariului, magiștrii au elaborat un tip de cunoaștere originală, ținând cont de preocupările contemporane și de tradiție, pe care au determinat-o să evolueze.

Din perspectivă juridică, „Magistralia” cuprindea noile autorități ale magiștrilor universitari. Condiția obligatorie pentru ca magistrul să poată susține un curs de arte la Paris era ca acesta să aibă vârsta minimă de douăzeci de ani. Orice student trebuia să aibă o reputație integră și o experiență minimă de șase ani în domeniul artelor și de doi ani ca profesor pentru a putea ține cursuri. În cadrul întâlnirilor magiștrilor, se organizau festivități, la care puteau participa prieteni sau cunoștințe. În ceea ce privește conduita vestimentară, orice „magister artium” purta o robă rotundă și neagră și un „pallium”, ce reprezenta un veșmânt specific călugărilor, neavând dreptul de a purta vreodată sub robă pantofi cu broderii sau cu panglici lungi⁶.

“Dacă vreunul dintre studenții de la arte sau teologie moare, jumătate dintre magiștrii în arte trebuie să meargă la înmormântare, iar cealaltă jumătate la următoarea înmormântare. Ei nu au voie să plece de acolo până când îngropăciunea nu e încheiată, decât dacă au un motiv întemeiat. Dacă vreunul dintre magiștrii în arte sau teologie moare, toți magiștrii trebuie să fie prezenți la priveghi [și] fiecare trebuie să citească psaltirea sau să pună să fie citită. Dacă nu sunt împiedicați de un motiv întemeiat, fiecare trebuie să rămână în biserică, unde se ține priveghiul până la miezul nopții sau chiar mai târziu. În ziua înmormântării unui magistru, nimeni nu are voie să țină cursuri sau dezbateri” ⁷ .

Fiecare magistru avea drept de jurisdicție asupra studenților săi, ce trebuiau să-i demonstreze că sunt capabili să beneficieze de școală sau adăpost. Totodată, magiștrii și studenții puteau încheia între ei sau cu alții acorduri și reglementări pe baza unei garanții, a unei pedepse sau a unui jurământ referitor la diverse probleme precum taxarea rentei Ospiciului sau uciderea, mutilarea și jignirea unui student. Orice student trebuia să aibă un magistru, iar cine nu respecta aceste regulamente, risca excomunicarea.

Conform Statutului Papei Grigore al IX-lea din 1231, ce reprezenta un alt statut definitoriu al Universității din Paris, magiștrii artelor erau obligați „să citească întotdeauna un curs despre Priscillianus și o carte după cele de la cursurile obișnuite”. Erau examinați de cancelari pentru a realiza o triere a lor, în urma căreia rămâneau doar cei mai specializați. Cancelarul nu avea dreptul de a le solicita un alt jurământ sau ascultare și nu era răsplătit pentru acordarea unei licențe, fiind nevoit să accepte doar jurământul propriu-zis. Magiștrii și studenții ce se considerau neîndreptățiți și au depus un jurământ reciproc pentru a pleca din Paris și pentru a renunța la studii se puteau întoarce după ce primeau privilegii din partea regelui Franței și după ce vinovații plăteau amenzile, fiind considerați integri ⁸ .

Cel de-al treilea și cel mai superior stagiu universitar era doctoratul, cu ajutorul căruia oamenii puteau deveni magiștri. Doctoratul universitar era accesibil atât nobililor, cât și celor din alte pături sociale și, astfel, a luat naștere Europa profesorilor. În același timp, Jacques Le Goff surprinde faptul că Europa secolului al XIII-lea a reprezentat o perioadă de maximă înflorire artistică, literară și lingvistică precum și un apel la caritate și curtoazie⁹.

Jacques Verger accentuează ideea că, în contextul în care orașele devin din ce în ce mai complexe și dependente de utilizarea cuvântului scris și aveau nevoie de secretari, juriști și doctori pentru funcționarea eficientă a aparatului administrativ precum și al excluderii din universități și al controlului strict de către un consiliu, doctorii și-au întemeiat propriile lor organizații în jurul anului 1280: un colegiu de doctori, ce se ocupa de dreptul civil și un alt colegiu de doctori, ce se ocupa de dreptul canonic, ambele colegii adunând un număr fix de membri selectați pentru a supraveghea organizarea examenelor și a conferi titluri.

„Opiniile doctorilor din Bologna, care erau în rivalitate cu cei din Toulouse, Montpellier sau Orléans, au fost considerate o sursă profund juridică precum și un element de stabilitate al vieții socio-politice” ¹⁰ .

În viziunea istoricului Alexander Murray, doctorii specializați în dreptul civil și dreptul canonic au reușit să se răspândească până la nivelurile înalte ale guvernării ecleziastice încă din timpul reformelor Papei Grigore al VII-lea, această răspândire fiind de tip piramidal. Aceștia erau considerați oameni de știință inițiați, invitați importanți ai tribunalelor.

În jurul anului 1200, exista concepția potrivit căreia cine dorea să fie recompensat trebuia să fie doctor sau avocat. În secolul al XIII-lea, doctorii au jucat din postura nenobililor un rol important în prima mare invazie a episcopatului german¹¹. În acea perioadă, doctorii erau obligați să susțină cele mai dificile prelegeri, în timp ce “magister artium” realizau prelegeri cu un nivel mai scăzut de dificultate. Totodată, aceștia trebuiau să stăpânească cu acuratețe disciplina studiată pentru ca ei să devină absolvenți în urma unei evaluări detaliate a examenului¹².

Note

1. Jacques Le Goff, „Frumoasa” Europă a orașelor și a universităților (secolul al XIII-lea)”, în Evul mediu și nașterea Europei, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 156. 

2. Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri, „Intelectualul”, în vol. Omul medieval, coordonat de Jacques Le Goff, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 168, 181, 185-186. 

3. Jacques Verger, „The Universities and the Scholasticism”, în The New Cambridge Medieval History,c.1198-1300, Volume V, edited by David Abulafia (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 258-259, 261-262, 265, 267. 

4. Mariateresa Fumagalli Beonio Brocchieri, op. cit., p. 186. 

5. Jacques le Goff, op. cit., p. 152-156, 166-167. 

6. “Statutele Universității din Paris”, în Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 382-383 (sursă primară). 

7. Ibidem, p. 383. 

8. Ibidem, p. 384-386 

9. Jacques Le Goff, op. cit., p. 156, 177, 179, 182. 

10. Jacques Verger, op. cit., p. 264, 268-269, 275. 

11. Alexander Murray, „The University Ladder”, în Reason and Society in the Middle Ages (Oxford: Clarendon Press, 1985), p. 222, 224. 

12. Jacques Verger, op. cit., p. 273.