Londra se pregătea pentru căderea lui Ceaușescu din 1972

În primele luni ale anului 1973, ambasada britanică de la București era ocupată să explice Foreign Office-ului motivele și cauzele care ar fi putut duce la căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu în următoarea perioadă. Demersul fusese inițiat de unele aprecieri în Raportul Anual al ambasadei, aprecieri pentru care Londra a cerut explicații suplimentare. La acel moment, Paul Niculescu-Mizil și Virgil Trofin erau vehiculați drept potențiali succesori ai lui Ceaușescu. Documentele britanice oferă detalii interesante despre discuțiile ce se purtau la acel moment printre diplomații străini acreditați la București.

În raportul său de activitate către Foreign Office, aferent anului 1972, ambasadorul britanic la București, Derick Rosslyn Ashe, evalua poziția la putere a lui Nicolae Ceaușescu drept una solidă însă confruntată cu unele amenințări derivând din doi factori în mod special:pe de o parte, era vorba despre planul accelerat de industrializare care stârnise opoziție în rândul cercurilor de conducere și, pe de altă parte, cultul tot mai pronunțat al personalității secretarului general care provoca „dezgust” în societate. Din aceste motive, aprecia diplomatul britanic, se putea spune la acel moment că existau „semne clare de opoziție” față de Nicolae Ceaușescu.

În scrisoarea de răspuns trimisă de la Foreign Officela București, diplomatul J.L. Bullard din partea Departamentului Sovietic și Est-European solicita ambasadei din București să elaboreze pe larg asupra acestui subiect. Londra privise cu neîncredere eforturile românești privind industrializarea, spunea Bullard, dar în privința cultului personalității și potențialei opoziții interne, la Foreign Officenu existau informații suficiente pentru o evaluare corectă. De aceea, documentul îi solicita lui D.R. Ashe să înainteze un nou raport cu privire la posibilitatea căderii lui N. Ceaușescu și a modului în care aceasta ar fi afectat politica internă și externă a României.

Posibilitatea căderii lui Ceaușescu a preocupat diplomații britanici

Răspunsul lui D.R. Ashe, datat 13 februarie 1973, începea prin a admite faptul că posibilitatea căderii regimului Nicolae Ceaușescu reprezentase o preocupare mai veche a sa, deși până atunci nu avusese ocazia să o dezvolte în scris. Conform evaluării sale, factorii sociali ar fi trebuit luați în considerare în primul rând, deși s-ar dovedi o pistă greșită. Astfel, el sublinia că muncitorii în general au un standard de viață extrem de scăzut, plin de privațiuni, chiar și în comparație cu celelalte țări socialiste. De asemenea, intelectualitatea era sufocată de regim prin limitări ideologice dar ar fi putut să evolueze într-o direcție asemănătoare „primăverii de la Praga” dacă ar fi avut ocazia. Cu toate acestea, sublinia D.R. Ashe, N. Ceaușescu controla foarte bine relația cu muncitorii prin faptul că ieșea foarte des în public, mergea în țară, vizita fabricile și cultiva astfel impresia că este aproape de viața muncitorilor. În privința intelectualității, pe de altă parte, diplomatul britanic aprecia că aceasta era foarte supusă regimului și un astfel de scenariu n-ar fi fost posibil. Documentul sublinia totodată că, din ambele perspective, cultul personalității lui Ceaușescu era utilizat în mod special pentru a descuraja opoziția, deși proporțiile pe care le atinsese cu ocazia aniversării a 55 de ani (26 ianuarie 1973) i-ar fi determinat pe mulți să creadă că exista într-adevăr opoziție.

Foto:Nicolae Ceauşescu, în vizită la Fabrica de confecţii Miercurea-Ciuc, în aprilie 1970

Sovieticii ar vrea să scape de Ceaușescu

D.R. Ashe excludea posibilitatea unei revolte populare îndreptate împotriva lui Ceaușescu și considera că o situație mult mai plauzibilă a căderii sale ar fi o lovitură din interiorul partidului. Dificultățile economice și cultul personalității justificau asemenea prezumții, credea Ashe, dar mai exista și o altă situație de risc pentru secretarul general:politica externă. O intervenție sovietică, mai aprecia diplomatul britanic, nu putea fi nicicând exclusă. Mai mult, el consemna faptul că până și oficialii sovietici de la București s-ar fi exprimat în sensul că plecarea lui Ceaușescu le-ar produce multă bucurie. Dacă asemenea aprecieri ajunseseră și la urechile ambasadorului englez, era limpede că respectivii oficiali sovietici de la București nu fuseseră foarte discreți în această privință. În orice caz, ambasada britanică nu vedea nici intervenția sovietică drept plauzibilă, ci mai degrabă ar fi pariat pe un alt scenariu:o lovitură din interiorul partidului, cu acordul Uniunii Sovietice. Reține desigur atenția similitudinea dintre un asemenea scenariu, elaborat în februarie 1973, și dezbaterile încă de actualitate cu privire la sensul evenimentelor din decembrie 1989.Orice facțiune care ar vrea să-l înlăture pe Ceaușescu, insista D.R. Ashe, trebuia să ia în calcul factorul sovietic. Atitudinea pe care ambasada britanică o anticipa din partea Moscovei într-un asemenea scenariu ar fi fost una de rezervă favorabilă, în cazul în care schimbarea conducerii n-ar fi fost însoțită de tulburări sociale, chiar și dacă facțiunea respectivă n-ar fi avut legături directe cu Moscova, deși asemenea legături n-ar fi fost excluse.

Cine l-ar putea înlocui pe Ceaușescu?

D.R. Ashe începea această secțiune a scrisorii sale subliniind faptul că diplomații americani din București nu credeau că exista un posibil succesor. El însă era de altă părere. Paul Niculescu-Mizil și Virgil Trofin erau considerați de ambasadorul britanic ca fiind suficient de bine plasați, bine văzuți și experimentați pentru a reprezenta succesori cu șanse în funcția de secretar general. Pe Niculescu-Mizil, D.R. Ashe îl evalua drept un comunist convins, deși introvertit, cu numeroase contacte internaționale și vechime în funcții de conducere pe linie de partid și guvernamentală. De asemenea, Ashe menționa și faptul că Niculescu-Mizil era cunoscut drept un critic al cultului personalității lui Ceaușescu și avea suficientă ambiție pentru a prelua conducerea partidului. Singurul său defect era, din punctul de vedere al relației cu Moscova, asocierea sa cu politica de independență a României, însă cum el fusese doar un executant al ordinelor primite, Ashe nu vedea acest defect ca fiind insurmontabil.

Despre Virgil Trofin, ambasadorul britanic remarca de asemenea că făcea parte din noua generație de comuniști, formați după preluarea puterii. Cu experiența sa în agricultură, sindicate și comerț interior, Trofin părea un tehnocrat capabil care beneficia de mult sprijin intern. Printre defectele sale, Ashe menționa în mod special aroganța precum și sfidarea pe care o arăta oamenilor simpli. D.R. Ashe mai scria:„se consideră că [Trofin] este plăcut de Moscova și este foarte posibil să primească sprijinul acesteia într-o lovitură. Dintre toți candidații vizibili, el este favoritul meu pentru succesiune”.

O listă lungă de posibili succesori

Pe aceeași listă a succesorilor, D.R. Ashe îl mai adăuga și pe Miron Constantinescu. Acesta din urmă făcea parte din vechea generație a ilegaliștilor, fusese șef la „Scînteia” și membru al Biroului Politic al partidului până când Gheorghiu-Dej l-a epurat în 1957. Se pare că în 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi ar fi încercat să-l răstoarne pe Gheorghiu-Dej, imputându-i toate abuzurile perioadei staliniste. N. Ceaușescu l-a reabilitat și i-a oferit diverse funcții precum cele de ministru al învățământului și rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”. Pentru o asemenea întoarcere a destinului său politic, Miron Constantinescu avea toate motivele să-i fie loial lui Ceaușescu. Un amănunt interesant era acela că, deși Ashe îl considera o forță politică epuizată, el mai menționa totodată și un alt amănunt interesant:oficialii sovietici de la București îl considerau favorit pentru înlocuirea lui Ceaușescu. Dacă oficialii sovietici de la București discutau asemenea lucruri, este oare exclus ca cel puțin unele din ele să fi ajuns și la urechile lui Ceaușescu? Miron Constantinescu a murit însă în vara anului următor (1974). În documentul redactat de Ashe mai erau menționați și alți posibili succesori precum I.Gh. Maurer și E. Bodnăraș, dar aceștia erau socotiți prea bătrâni sau bolnavi pentru o asemenea funcție.

Verdictul Londrei:probabil o lovitură de partid

Rezumând informațiile furnizate de D.R. Ashe, J.F. Podolier din cadrul Secției Est-Europene reținea în mod special numele succesorilor, declarându-se de acord cu evaluarea făcută de ambasadorul de la București. Într-un comentariu pe marginea documentului trimis de Ashe, Podolier sublinia că, oricât de puternic ar fi fost Ceaușescu, răsturnarea sa nu era exclusă. În această variantă însă, la Foreign Officeexista convingerea că lovitura n-ar putea veni decât din interior, din rândul conducerii de partid, iar persoana succesorului ar depinde foarte mult de cauzele imediate ale răsturnării lui Ceaușescu. Dacă ar fi fost vorba de o criză majoră, Ceaușescu ar fi putut fi înlăturat din toate funcțiile și înlocuit, cel mai probabil, cu o conducere colectivă, dar exista în același timp și posibilitatea, argumenta Podolier, ca Ceaușescu să fie înlăturat doar din unele funcții, mai ales conducerea pe linie de partid, și păstrat într-o funcție onorifică pe linie de stat.

Privind retrospectiv, am avea tendința să-i învinuim pe oficialii britanici de neînțelegerea modului în care funcționa cadrul politic românesc și de subestimarea lui N. Ceaușescu. Realitatea însă este mult mai complexă:situația lui N. Ceaușescu, la momentul 1972-1973, era într-adevăr mai puțin solidă decât ar fi părut. Factorii nominalizați de britanici (nemulțumirea populației față de nivelul de trai, politica periculoasă în relația cu Uniunea Sovietică) erau reali. În egală măsură se poate aprecia că la momentul respectiv N. Ceaușescu și mulți dintre membrii conducerii de partid nu se aflau neapărat pe aceeași lungime de undă. În interviul său cu Lavinia Betea, I.Gh. Maurer a recunoscut el însuși – ceea ce se știa, de altfel – că între el și N. Ceaușescu a existat un conflict generat de viziunea diferită asupra dezvoltării economice. Maurer a demisionat în 1974 din toate funcțiile cu convingerea că Ceaușescu dorea să-l lichideze. Cu puțin timp înainte el suferise un grav accident rutier ale cărui cauze nu par a fi fost pe deplin elucidate. Și influența lui Paul Niculescu-Mizil pe linie de partid s-a redus din 1972 când a pierdut funcția de secretar al Comitetului Central obținând în schimb funcții pe linie de stat (ministru al învățământului, de pildă). De asemenea, în 1972 a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Externe și Corneliu Mănescu, fost președinte al Adunării Generale a Națiunilor Unite. Intervalul 1972-1974 a fost marcat însă în paralel de creșterea influenței Elenei Ceaușescu. Părea într-adevăr că secretarul general căuta să-și consolideze controlul asupra partidului.

Potențialii succesori ai lui N. Ceaușescu

Paul Niculescu-Mizil (1923-2008)a fost un membru proeminent al conducerii Partidului Comunist Român, fiind supranumit uneori „ideologul-șef” din cauza implicării sale directe în redactarea Declarației PMR din aprilie 1964 precum și în opoziția manifestată de N. Ceaușescu față de intervenția sovietică în Cehoslovacia. Pe linie de partid a fost șeful Secției de Propagandă a Comitetului Central între 1956-1965 și secretar al aceluiași organ între 1965-1972. După această dată a ocupat mai ales funcții de linie de stat:vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, ministru de finanțe, ministru al învățământului. În ciuda aparentei sale marginalizări după 1972, el a rămas totuși până la revoluție membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (cel mai înalt organ de conducere al partidului).

Virgil Trofin (1926-1984)s-a afirmat în cadrul Uniunii Tineretului Muncitoresc, organizația de tineret a partidului, devenind din 1960 membru al Comitetului Central. Pe linie de partid, a fost secretar al Comitetului Central între 1965-1971 și membru al Comitetului Politic Executiv din 1969. Pe linie de stat, a fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al comerțului. Fiind considerat un apropiat al lui N. Ceaușescu, el a căzut brusc în dizgrație fiind exclus din Comitetul Central în 1981 în urma unor acuzații ce țineau de managementul defectuos al resurselor energetice. Ștefan Andrei susținea într-un volum de interviuri că întreaga afacere fusese organizată de Elena Ceaușescu. A fost director de IAS în Bărăgan până la moartea sa din 1984, considerată de unii ca fiind suspectă.

Surse:

National Archives, dosar FCO 28/2315

I se spunea Machiavelli – Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, București, Editura Adevărul Holding, 2011

Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Florica Dobre, coord., Membrii CC al PCR. 1945-1989. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004