Literatura sub comunism

Milan Kundera se naște în 1929 la Brno, în Cehoslovacia. Tatăl lui a fost un cunoscut pianist și muzicolog ceh, Milan însuși studiind muzica o perioadă, ceea ce explică referințele și analizele referitoare la muzică din lucrările sale, inclusiv din Gluma. Studiază literatura și estetica, apoi se transferă la facultatea de film. După Al Doilea Război Mondial, Milan Kundera intră, ca mulți alți tineri din generația sa, în Partidul Comunist. În 1950 este expulzat din partid pentru activități antipartinice și tendințe individualiste, întâmplare folosită ca sursă de inspirație pentru intriga din Gluma. Readmis în partid în 1956, Kundera este din nou expulzat în 1970 din cauza scrierilor sale.Kundera a sprijinit mișcarea de reformare a comunismului cehoslovac, militând pentru libertatea de exprimare în artă. Ulterior a ajuns să fie dezamăgit de întreg proiectul comunist. La mijlocul anilor '70, din cauza regimului instaurat după august 1968, dar și din cauza cenzurii, emigrează și se stabilește definitiv în Franța.RomanulGluma, scris în 1965, apare pentru prima dată în 1967 și se bucură de un foarte mare succes în Cehoslovacia din timpul Primăverii de la Praga; din cauza criticilor aduse regimului stalinist și, din unele puncte de vedere, comunismului în general, romanul este interzis după invazia sovietică din 1968.Kundera a declarat de mai multe ori că el nu scrie despre politică, că scrisul său nu a fost o formă de disidență. Cu toate acestea, multe din romanele sale (Gluma, Viața e în altă parte, Insuportabila ușurătate a ființei, Ignoranța) au fost inspirate de experiența sa în Cehoslovacia comunistă sau din exil.Kundera declara că romanulGlumaestedoaro poveste de dragoste, nu o condamnare a stalinismului, așa cum a fost el interpretat. Totuși, dincolo de tema iubirii (care este, în toate poveștile din carte, o iubire eșuată), povestea mare a cărții – și a fiecărui personaj în parte – stă sub semnul istoriei comunismului cehoslovac, care influențează irevocabil viața personajelor. Intriga și cadrul spațio-temporal fac ca romanul să depășească limitele poveștilor de dragoste din paginile sale.Dacă nu s-ar fi maturizat în Cehoslovacia comunistă, Kundera nu ar fi putut scrie despre comunsim. Dacă nu ar fi crezut, la un moment dat, în ideologia comunistă, nu ar fi putut reda atât de bine fervoarea/elanul și entuziasmul tinerilor comuniști. Dacă nu ar fi fost, la un moment dat, dezamăgit de cursul comunismului în Cehoslovacia, Kundera nu ar fi putut critica această evoluție.Fără ceea ce a însemnat comunismul în general, și comunismul cehoslovac în particular, ideea acestei cărți nu s-ar fi putut naște. Destinele celor patru personaje-narator se nasc din fundalul istoric în care s-a format autorul. Kundera, ca scriitor, nu s-a putut desprinde de experiența sa din Cehoslovacia comunistă, și a transpus-o în scrierile sale.Glumanu este o poveste oarecare; e plasată în timp și spațiu într-o epocă istorică și într-un loc anume –  Cehoslovacia în timpul regimului comunist – pe care Kundera, cunoscându-le nemijlocit, le transpune în carte.RomanulGlumaare patru fire narative, dezvoltate de patru personaje: Ludvik, personajul principal; Helena, comunistă înflăcărată, soția celui care, după Ludvik, e responsabil că i-ar fi distrus viața; Kostka, cunoștință a lui Ludvik, un creștin care încearcă să împace credința în Dumnezeu cu credința în comunism; și, în cele din urmă, Jaroslav, prietenul din copilărie al lui Ludvik, care a încercat să păstreze vie tradiția populară națională prin mijloacele oferite de regimul comunist. Ludvik își povestește și își analizează retrospectiv viața, iar celalalte personaje, cu precădere Jaroslav, completează tabloul. În comunism, o glumă poate distruge o viațăLudvik este un tânăr a cărui viață este distrusă în urma unei glume nevinovate făcute în timpul facultății. Pe când era student în anul doi la facultatea de științe naturale, în anul 1949, Ludvik îi trimite unei fete, în glumă și pentru a o necăji, o carte poștală cu următorul text: „Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvik”. Ilustrata este citită și de altcineva, iar ca urmare Ludvik ajunge să fie dat afară de partid și exmatriculat din facultate. Cel care decide pedeapsa lui Ludvik este un anume Pavel Zemanek. Primul capitol al cărții îl arată pe Ludvik la cincisprezece ani de la aceste evenimente, venind în orașul său natal pentru a se întâlni cu Helena, soția lui Pavel, pe care dorește să o seducă pentru a se răzbuna. În această călătorie, Ludvik se întâlnește cu o veche cunoștință, Kostka, și cu prietenul său din copilărie, Jaroslav.ÎnGluma, dincolo de tabloul general al comunismului cehoslovac, Kundera explorează, prin poveștile personajelor, diverse laturi ale totalitarismului. El surprinde atracția comunismului, modul în care această ideologie a reușit să-i atragă pe oameni de partea sa,  mecanismele interne ale organizațiilor de partid, modul lor de funcționare, supravegherea membrilor, îndoctrinarea oamenilor (în personajele Helena și Alexei); Kundera mai scrie – în relatarea vieții lui Ludvik în cazarmă și în mină – despre soarta rezervată celor considerați inamici ai poporului; scrie despre soarta și condiția culturii populare sub regimul comunist (prin vocea lui Jaroslav), și, nu în ultimul rând, despre cum s-ar putea împăca ideologia comunistă cu gândirea creștină (prin vocea lui Kostka).Mărturia lui Ludvik: „Puteam să prezint în fața celor mai diferite comisii zeci de motive pentru care devenisem comunist, dar ceea ce mă fascinase, ba chiar mă amețise cel mai mult era volumul istoriei, în preajma căruia (în realitate sau numai aparent) m-am pomenit fără voia mea.[...] Eram, pur și simplu, vrăjiți de istorie; eram amețiți prin aceea că înșfăcasem istoria de beregată și o simțeam sub noi; ce-i drept, după aceea lucrurile au evoluat, în cea mai mare parte, spre o hidoasă sete de putere, dar, în același timp (așa cum se întâmplă cu toate treburile omenești caracterizate prin ambiguitate), exista în povestea asta (și poate îndeosebi la noi, tinerii) iluzia, cât se poate de ideală, că tocmai noi eram cei care inauguram acea epocă a omenirii, în care omul (orice om) nu va fi în afara istoriei, nici sub călcâiul istoriei, ci el va fi făptuitorul și diriguitorul ei.” Care e povestea? În cuvintele naratorului, „era primul an după gloriosul februarie patruzeci și opt”, iar Ludvik era student la facultatea de științe naturale și, ca orice bun comunist, era membru de partid și membru al mai multor organizații și comitete studențești. Era apreciat în colectivitate pentru activitatea sa generală, atitudinea sa frumoasă față de statul socialist, față de muncă, și pentru cunoștințele de marxism, dar în același timp plana asupra lui o ușoară critică referitoare la faptul că mai stăruiau în el „anumite rămășițe de individualism”. Ludvik mărturisește că a ajuns să creadă și el că păstrează un oarecare aer intelectualist, „căci nu-mi puteam închipui (era, pur și simplu, peste măsura cutezanței mele) că toți ceilalți s-ar înșela, că s-ar înșela însăși Revoluția și spiritul epocii, în timp ce eu, ca individ, aș putea să am dreptate.” Regăsim în aceste cuvinte ideea, inoculată de comuniști, a infailibilității Partidului, care nu putea fi contestat sub nicio formă și în nicio situație.  Tragedia lui Ludvik începe dintr-o glumă făcută pentru a se răzbuna pe Marketa, fata pe care o plăcea și care plecase în vacanța de vară pentru a participa la cursurile școlii de partid:„îmi scria că acolo domnește un «spirit sănătos»; și, dintr-un exces de zel, mai adăuga, fericindu-mă cu reflecția-i personală, că în Occident revoluția nu se va mai lăsa mult așteptată. De fapt, dacă e s-o luăm ca atare, eram de acord cu tot ce susținea Marketa, chiar și apropiata revoluție în Europa occidentală; cu un singur lucru nu eram de acord: că era mulțumită și fericită, în timp ce eu mă perpeleam de dorul ei. Așa se face că am cumpărat o ilustrată și (cu intenția s-o rănesc, s-o șochez și s-o descumpănesc) i-am scris: Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvik.”      După cum observa Alain Finkielkraut într-un eseu despre romanulGluma, „această afirmație subțire nu are nimic dintr-o profesiune de credință. Ludvik nu își declină identitatea ideologică, el emite un protest malițios la adresa acaparării de către ideolgie a integralității existenței”.Însă Partidul nu înțelege nici gluma, nici protestul. Din cauza acestor cuvinte, Ludvik este interogat, anchetat, dat afară din partid și exmatriculat. Mai mult, nemaifiind student, el e obligat să facă serviciul militar, care se dovedește a fi, mai mult decât o instruire militară, muncă obligatorie în mine. Aproape de terminarea stagiului militar, din cauza unei escapade în afara cazărmii, e condamnat la 10 luni de închisoare pentru dezertare, apoi e obligat să mai lucreze câțiva ani în mine. Ancheta„Stăteam, așadar, în fața celor trei studenți, care mi-au și adresat prima întrebare: dacă o cunosc pe Marketa. Le-am spus că o cunosc. M-au întrebat dacă am întreținut cu ea corespondență. Le-am răspuns că da. M-au întrebat dacă-mi aduc aminte ce i-am scris. Am spus că nu-mi amintesc, dar ilustrata aceea cu text provocator mi-a răsărit, deodată, ca din pământ în fața ochilor, și numaidecât am început să bănuiesc cam despre ce-i vorba. „N-ai putea totuși să-ți amintești?” m-au întrebat din nou. „Nu”, le-am răspuns eu. „Și Marketa ce ți-a scris?” Am ridicat din umeri, cu intenția de a lăsa impresia că mi-a scris niște intimități pe care nu eram obligat să le divulg. „Nu ți-a scris nimic despre școala de partid?” „Ba da, mi-a scris.” „Ce ți-a scris?” „Că-i place”, am răspuns grăbit. „Și, mai departe?” „Că referatele sunt bune, iar colectivul excelent”, am răspuns cu aceeași fermitate. „Ți-a scris că domnește acolo o atmosferă sănătoasă?” „Da, cred că mi-a scris și așa ceva.” „Ți-a scris că începe să simtă ce înseamnă forța optimismului?” m-au întrebat, fără să-mi dea vreun răgaz de gândire. „Da, mi-a scris”, am consimțit eu. „Dar tu, tu ce părere ai despre optimism?” au continuat să mă întrebe necruțător. „Despre optimism? Ce-ar trebui să cred?” am întrebat la rândul meu. „Personal, te consideri un optimist?” a sunat întrebarea următoare. „Da, mă consider – am spus cu sfială. Îmi place să glumesc, sunt de felul meu un om cât se poate de vesel”, am încercat eu să îndulcesc tonul interogatoriului. „Vesel poate fi și un nihilist, mi-a replicat unul dintre ei; da, un nihilist care-și bate joc de un popor în suferință. Vesel poate fi și un cinic”, a ținut el să mai adauge. „Crezi că socialismul poate fi construit fără optimism?” m-a întrebat numaidecât următorul. „Nu”, i-am răspuns fără să ezit. „Așadar, tu nu ești pentru construirea socialismului în țara noastră?”, a intervenit al treilea. „Cum așa?”m-am împotrivit eu. „Fiindcă pentru tine optimismul e opiumul omenirii”, au trecut toți trei la atac. „Cum adică, opiumul omenirii?” am continuat să mă împotrivesc „N-o mai întoarce, ai scris asta negru pe alb. Marx a denumit opiumul omenirii religia, dar pentru tine opium e optimismul nostru! I-ai scris asta Marketei. Sunt tare curios ce-ar spune muncitorii și fruntașii noștri în producție, care depun eforturi pentru depășirea planului, dacă ar afla că optimismul lor e un opium”, a reluat numaidecât un altul; și al treilea a completat: „Pentru un troțkist, optimismul pus în slujba construcției socialismului e întotdeauna un opium, iar tu ești un troțkist”. Ulterior, Ludvik reușește să-și termine studiile și să obțină un post în cercetare, dar asta nu poate compensa pierderea anilor din tinerețe. La 15 ani de la gluma ce i-a schimbat cursul vieții, Ludvik a ajuns un om sceptic și cinic (cum îl considerau acuzatorii săi din facultate), care vede că idealurile pentru care milita în tinerețe nu erau decât niște fantezii.Helena, femeia pe care Ludvik încearcă să o seducă pentru a se răzbuna pe cel care a decis exmatricularea lui, reprezintătipul comunistului fidel, îndoctrinat, care se dedică întru totul partidului. Ea mărturisește că, deși „în ultimii ani” (în anii ce premerg Primăvara de la Praga) e criticată pentru fanatismul ei, „nu-mi va fi niciodată rușine pentru dragostea mea față de partid și pentru faptul de a-i consacra tot timpul liber de care dispun. În definitiv ce mi-a mai rămas din viață? [...] Numai partidul nu s-a făcut niciodată vinovat față de mine, iar eu, la rândul meu, n-am păcătuit niciodată față de el, nici măcar în acele clipe grele când aproape toți au vrut să-l părăsească, în cincizeci și șase când au ieșit la iveală crimele lui Stalin; oamenii își ieșiseră atunci din minți, scuipau pe toate, pretindeau că presa noastră minte, comerțul naționalizat nu funcționează, cultura decade, cooperativele sătești n-ar fi trebuit să ia ființă, Uniunea Sovietică e țara lipsei de libertate [...]” Asemenea Helenei este și Alexei, colegul de cazarmă al lui Ludvik, care nu concepe existența dincolo de Partid și renunță inclusiv la legăturile de familie pentru asta. Dat afară de la școala de ofițeri din cauza arestării tatălui său, Alexei nu renunță la credința sa. E convins că „el trebuie să reziste cu orice preț în marea încercare pe care viața i-o pregătise, și să nu trădeze niciodată partidul”; mai mult decât atât, e absolut convins că Partidul are dreptate în a nu avea încredere în el. Când află că a fost dat afară din Partid, acestraison d'êtresuprem pentru orice comunist, Alexei se sinucide. Problema religiei sub comunismPrincipalul scop al discursului naratorului Kostka este de a întregi imaginea misterioasei Lucia, iubita lui Ludvik din timpul milităriei. Vocea lui Kostka servește însă și drept mijloc pentru introducerea în discuție a chestiunii religiei în comunism. Kostka, creștin devotat, încearcă să argumenteze – mai bine spus, să justifice – adeziunea unui creștin la mișcarea comunistă:  „Mulți creștini – catolici și evangheliști – îmi luau în nume de rău, considerând drept trădare faptul de a mă fi aliat cu o mișcare pe a cărei emblemă era înscris cu literă adâncă ateismul. [...] Desigur, mișcarea comunisă e fără Dumnezeu. Dar numai acei creștini care nu-și văd bârna din ochiul lor pot învinui comunismul ca idee în sine. [...] A fi creștin înseamnă a trăi altfel. [...] Înseamnă să te desprinzi, cu desăvârșire, de interesele tale de bunăstare, să renunți la puterea personală, și să-ți întorci fața spre cei săraci, obidiți și suferinzi. A făcut, oare, asta Biserica? [...] Biserica n-a înțeles că mișcarea muncitorească este mișcarea oropsiților și a suspinătorilor tânjind după dreptate. În totală contradicție cu spiritul lui Cristos, ea le-a întors spatele, nefiind interesată să se îngrijească împreună cu ei și pentru ei de instaurarea împărăției Domnului pe pământ, s-a solidarizat cu opresorii, păgubind în felul ăsta mișcarea muncitorească de credința sa în Dumnezeu. Iar acum și-a găsit să-i ceară socoteală și să-i reproșeze ateismul? Câtă ipocrizie fariseică! Da, mișcarea socialistă e ateistă, eu unul însă văd în asta o mustrare a divinității adresată nouă, creștinilor! O mustrare pentru lipsa noastră de caritate față de amărâți și suferinzi.”Pentru Milan Kundera, comunismul, ca ideologie și ca experiență cotidiană, a fost o sursă de inspirație. Oricât de mult ar fi încercat să se distanțeze de ele, multe din lucrările sale, între care șiGluma, nu pot fi interpretate doar ca romane despre dragoste, artă sau altceva. Dezbrăcând această carte de învelișul său istoric, ignorându-i referințele istorice referitoare la comunism, ea nici n-ar mai avea sens.Gluma nu estedoaro poveste de dragoste, nu este o cartedoardespre Ludvik și Lucia sau despre Ludvik și Helena.Gluma vorbește despre tragedia vieții umane și fragilitatea ei în fața ironiilor/glumelor sorții (și ale Istoriei), dar citită în notă istorică, cartea devine o mărturie despre utopia comunistă, despre iluziile și idealurile pierdute ale comunismului. Ludvik, comunistul înflăcărat din tinerețe, trădat de Partid din cauza unei simple glume, își dă seama că totul a fost o utopie. Jaroslav, inițial reticent față de ideile comuniste, ajunge să se bazeze pe regim pentru a salva folclorul și cultura populară, dar realizează, după mulți ani, că nu a făcut altceva decât să contribuie la distrugerea lor. Kostka, credinciosul, încearcă să explice asemănarea dintre comunism și creștinism, dar refuză să vadă că religia clasei muncitoare nu acceptă nicio altă credință în afara ei. Helena, femeia ratată pe plan personal, se dedică total Partidului și își imaginează că doar acesta e infailibil și nu poate greși față de ea.Așadar, Glumaeste, împreună cu romanulViața e în altă parte(publicat în 1973), cea mai evocatoare mărturie despre comunism din opera lui Milan Kundera. Dincolo de aportul inspirației autorului, care dă naștere personajelor, restul este o oglindire a societății comuniste și a eșecurilor sale. Chiar dacă Milan Kundera ar fi vrut, după spusele sale, să scrie un roman de dragoste, cartea nu poate fi citită doar din această perspectivă;ea este, înainte de toate,  o tragicomedie (fără deznodământ fericit însă) despre utopia comunistă.