Libera circulație: radiografia unui drept confiscat în timpul regimului comunist

În România de dinainte de 1989, dreptul la liberă circulație a reprezentat încă una dintre farsele juridice care au caracterizat legislația comunistă. Deși textele legale simulau o deschidere democratică, realitatea cotidiană era o cursă cu obstacole birocratice și ideologice, atât pentru circulația în interiorul țării cât mai ales privind deplasările în străinătate.

Teoretic, conform legislației anilor '60, cetățenii Republicii Socialiste România (R.S.R.) își puteau stabili domiciliul oriunde în țară. Practic, statul a inventat conceptul de „oraș închis” (în special marile orașe București, Cluj, Iași), transformând posibila mutare într-o misiune imposibilă. Pentru a obține celebra viză de flotant sau buletinul de oraș mare, românii trebuiau să recurgă la artificii administrative demne de scenarii de film (precum Buletin de București). Controlul era reglementat sever prin Legea nr. 22/1969 privind evidența populației, care transforma domiciliul dintr-o opțiune personală într-un instrument de supraveghere, scrie Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pe pagina de Facebook a instituției..

România suferea de o schizofrenie juridică. Regimul semna cu entuziasm documente internaționale majore: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Pactul Internațional din 1966 (ratificat prin Decretul 212/1974), Acordurile de la Helsinki (1975) documente care, în realitate, nu erau deloc respectate.

Semnarea acestor acorduri era doar exercițiu de imagine externă pentru conducerea superioară. Colocvial spus, Ceaușescu „dădea bine” în pozele de la Helsinki, în timp ce acasă pașaportul era un obiect mistic la care muritorii de rând nu aveau acces.

Ieșirea din țară nu era un drept, ci un privilegiu acordat nomenclaturii, informatorilor sau „misiunilor speciale”. Pentru restul, solicitarea unui pașaport declanșa un mecanism de umilire administrativă care presupunea o serie de filtre:

Filtrul Securității: Piesa centrală era avizul ofițerului de securitate sau al milițianului sectorist. Acesta era un proces opac, în care „bunul plac” al regimului era lege supremă.

Avertizarea: Persoanele care intenționau să plece în străinătate erau supuse, în prima fază, acestei metode de descurajare prin intimidare. Acest lucru se petrecea la locul de muncă, în cadru restrâns, cu participarea ofițerului de Securitate responsabil cu obiectivul și a cadrelor de conducere din instituția respectivă.

Avizul colectivului: Trebuia să fii „judecat” de Comitetul Oamenilor Muncii, de sindicat și de organizația de partid. Practic, colegii de serviciu decideau dacă ești destul de „principial” să vizitezi o țară străină.

Dictatura „Nicio datorie”: Trebuia să demonstrezi că nu datorezi nimic nimănui: de la fisc și factura la apă, până la bibliotecă (o carte nerestituită putea anula un vis de-o viață). Acest aspect este mai puțin cunoscut în literatura de specialitate. Absurdul documentelor solicitate la dosarul pentru obținerea mult doritului pașaport, birocrația nesfârșită și întortocheată, erau alte instrumente inventate de statul comunist în scopul descurajării oricărei dorințe de a călători.

Birocrația era atât de lentă încât adeverințele expirau adesea înainte ca dosarul să ajungă la final, forțând solicitantul să reia totul de la capăt — un veritabil mit al lui Sisif în variantă socialistă.

Cei care se loveau de zidul refuzului apelau la soluții extreme: memorii către cuplul prezidențial, greva foamei sau sesizarea postului de Radio Europa Liberă. Aceste gesturi de disperare transformau o simplă dorință de călătorie într-un act politic de rebeliune, singura cale prin care cetățeanul încerca să forțeze statul să respecte legile pe care le promulgase doar de fațadă.

Nota:

Persoana din dosarul căreia am selectat documentele de mai jos a trimis autorităților comuniste peste 200 de memorii pe parcursul a doi ani, din 1982, când a făcut solicitarea inițială de plecare în vizită în străinătate până în 1984 când vizita s-a transformat în plecare definitivă.

De asemenea, în acest caz am identificat peste zece adeverințe și taxe solicitate de autoritățile comuniste în scopul avizării dosarului de pașaport.

_Foto
sus:_{O delegație condusă de Nicolae
Ceauşescu pleacă de pe aeroportul Otopeni într-o vizită în
Republica Liberia (© „Fototeca
online a comunismului românesc”, cota: 33/1974)}