Legenda lipsei de armament în rândurile armatei ruse în Primul Război Mondial
Anul 1914 a fost supranumit anul surprizelor și socotelile din birourile spațioase nu s-au potrivit cu realitatea din teren. Conducătorii nu se așteptau să izbucnească ostilități de amploare și atât de repede, Primul Război Mondial venind ca un trăsnet din cerul senin de august.
Alt pariu greșit a fost cel ce făcea referire la o înfrângere rapidă a Serbiei în fața armatelor Austro-Ungariei, invadatorii fiind alungați peste graniță până la sfârșitul anului. S-a spus că ostilitățile vor lua sfârșit până la Crăciun, dar era să fie cel din 1918 și noi valuri de recruți au fost trimise pe front pentru obținerea victoriei.
Nici Rusia n-a fost ocolită de surprize neplăcute. Prima a constat în faptul că trupele mobilizate la granița de est a Germaniei au fost zdrobite în luptele din august 1914 și astfel au fost pierdute efective importante și armament modern. Au fost decretate noi mobilizări și s-a ajuns la concluzia că sunt prea puține arme în raport cu numărul de militari în curs de instruire. S-a făcut apel la aliați pentru ajutor și s-a trecut la achiziții din SUA sau Japonia. Totuși, armele și munițiile erau mereu prea puține, ceea ce demonstrează că Rusia avea o industrie slab dezvoltată chiar și în domeniul militar. Oare să fie adevărat?
Istoria a fost scrisă mai mereu pentru a face pe plac celor ce dețin autoritatea într-un centru de putere și Rusia nu putea să facă excepție de la regulă. S-a dat vina pe fostele autorități țariste care n-au fost interesate de domeniul industriei și nici aliații n-au trimis tehnică de luptă din belșug. Franța și Anglia nu vedeau cu ochi buni puterea militară a imperiului întins pe două continente și au făcut totul pentru a limita sprijinul. Realitatea a fost și este complet diferită. Industria Rusiei țariste avea un potențial deosebit și s-ar fi putut realiza armament pentru infanterie și artilerie din belșug dacă s-ar fi dat ordinul necesar. Autoritățile imperiale aveau însă alte planuri și au fost continuate politicile de înarmare navală ce nu mai aveau sens din moment ce luptele principale erau terestre.
Se lucra intens la cuirasate din clasa Gangut și la cele din clasa Impărăteasa Maria. Erau nave blindate cu oțel de calitate superioară și aveau o artilerie de calibrul 305 mm. Au fost construite opt astfel de vapoare de luptă și cele 12 tunuri principale de la bord erau de o putere deosebită, un singur proiectil având o masă de 470,9 kg. Evenimentele militare și tulburările politice au dus la un haos și în șantierele navale, ceea ce a generat întârzieri la livrarea mașinilor de luptă sau chiar la oprirea proiectelor pentru vremuri mai bune.
Întotdeauna se poate mai mult și au fost puse în șantier patru crucișătoare de bătălie din clasa Borodino, primul purtând numele marii victorii militare de la Izmail. Era o adevărată revoluție tehnologică în construcția de nave pe meleagurile rusești prin faptul că acum erau cerute câte 12 tunuri de calibrul 356 mm pe fiecare vapor. Chiar dacă trupele cereau puști și cartușe, muncitorii asamblau de zor giganții ce urmau să ajungă la un deplasament de 37.000 t.
Ar fi fost printre cele mai puternice vapoare militare din lume și orgoliul țarului ar fi fost satisfăcut. Gurile de foc erau produse local, dar au fost comandate și în Anglia. Revoluția bolșevică a generat întreruperea colaborării și nici munca la proiectul gigantic n-a mai fost reluată chiar dacă industria sovietică a făcut progrese semnificative în raport cu ceea ce exista în anul 1917. Este interesant de observat că Marea Britanie, stat atât de hulit după preluarea puterii de către comuniști, a trimis piese grele de artilerie navală, deosebit de dificil de uzinat, aliaților din est. Oare câte guri de foc de câmp ar fi fost fabricate pentru infanteria engleză?
Dacă eforturile par mici prin producția câtorva cuirasate, șantierele navale aveau și alte preocupări interesante ce nu puteau să ajute la ofensivele terestre. Statul țarist a cerut livrarea de submarine și nu doar câteva. Erau solicitate 24 de unități din clasa Bars și deplasamentul de 650 t le făcea comparabile cu cele mai bune torpiloare subacvatice ale vremii. Este interesant de precizat că șase astfel de nave erau produse pentru flota din Marea Neagră, regiune în care posibilii inamici erau slab dotați și unitățile de suprafață aveau dominație absolută. Doar SMS Goeben putea să fie definit ca un pericol mai serios, dar nici crucișătorul de bătălie trecut sub steag otoman nu putea să înfrunte tunurile de calibrul 305 mm.
Această obsesie pentru cuirasate a generat lipsurile pentru trupele terestre și n-a fost de vină industria constructoare de mașini a imperiului. Nici aliații din Antanta n-au fost de vină că trupele ruse au avut cantități limitate de arme și muniții. Aprovizionarea prin porturile nordice s-a făcut cu mari greutăți din cauza ghețurilor și, mai ales, din cauza stării dezastruoase a căii ferate din regiune. Ţarul a vrut prea multă putere pentru Rusia, stat prea întins terestru și care nu dispunea de o flotă care să depășească în mod radical pe cea a competitorilor. Dezastrul de la Tsushima a provocat o obsesie pentru înarmarea cu unități cât mai puternic dotate artileristic și cu torpile. Nu s-a ținut cont de realitățile economice generate de războiul mondial și întregul ansamblu s-a prăbușit în haosul nemulțumirilor populare, locuitorii fiind disperați că nu mai găseau bunurile alimentare și de strictă necesitate. O propagandă abil întreținută cu banii germanilor a dus la dezintegrarea forțelor militare, c crucișătoare ele care au trecut de partea mișcării subversive bolșevice fiind tocmai unitățile ce nu participaseră la lupte. Rusia a avut industrie, dar principalele fabrici au fost concepute să livreze produse speciale pentru armată și flotă, cea din urmă fiind supradimensionată în raport cu potențialul economic și cu necesitățile fronturilor.
Foto sus: Soldați ruși în Primul Război Mondial (autor: George H. Mewes / Wikimedia Commons)
