La un pahar de vin cu Dej

Continui să citesc (noaptea, pe scaunul ce nu poate ţine loc de fotoliu) Stenograma Şedinţei Plenare a C.C. al PMR din 30 noiembrie- 5 decembrie 1961, convocată după întoarcerea Delegaţiei române de la Congresul al XXII-lea al PCUS.

Congresul de la ruşi consfinţeşte oficial victoria lui Nichita Hurşciov asupra concurenţilor stalinişti. După reculul provocat de Rebeliunea din Ungaria, destalinizarea din 1956 capătă un nou avînt.

Se vorbeşte acum, pe şleau, despre crimele lui Stalin şi nu despre simple greşeli.

Ca şi la lecturile din serile anterioare, mă surprinde atmosfera degajată de Stenogramă. Nu deţin un film despre Plenară. Cu toate acestea, văd înaintea ochilor nu un moment oficial, ci unul familial. Pare că Dej şi-a invitat subordonaţii la un pahar de vin pentru a sărbători împreună aniversarea zilei sale de naştere.

Se ştie cum arată în linii mari o asemenea sindrofie.

E ziua de naştere a omului!

Şi dacă omul ar fi doar un amic, oaspeţii nu şi-ar îngădui să-l mustre.

Ar căuta să-i zică doar lucruri plăcute.

Aşa se întîmplă cînd invitaţii sînt amici sau neamuri.

Ce te faci însă cînd invitaţii sînt angajaţii firmei al cărei Patron îşi serbează ziua de naştere?!

Dacă firma e mică sau dacă invitaţii alcătuiesc nucleul de colaboratori direcţi ai Patronului, să te ţii atunci laude, vorbe mieroase, toate pretinse ca fiind sincere!

La fel se întîmpla şi cu Plenara C.C. al PMR din 30 noiembrie- 5 decembrie 1961.

În ultimii ani ai lui Ceauşescu am întîlnit multe momente oficiale dedicate Cultului şi Personalităţii. Că era vorba de Congrese, sau Plenare, sau întîlniri cu Nicolae Ceauşescu, laudele se defineau printr-o anume răceală tipică, de altfel, împrejurărilor oficiale. Plenara din noiembrie-decembrie 1961 nu stă sub acest semn. Ne aflăm la finele bătăliei duse de Gheorghiu-Dej pentru a-şi asigura situaţia de Patron, de Patriarh a cărui contestare nici nu poate fi gîndită, d-apoi înfăptuită. Ajuns la 60 de ani, după ce a lăsat în urmă cadavrele politice ale Anei Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevski sau cadavrele pur şi simplu (al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de exemplu), scăpat viu şi nevătămat din teroarea stalinistă, şi tot în fruntea Partidului şi Statului după schimbările de cadre produse în tot lagărul de succesiunea noilor stăpîni de la Moscova, Gheorghiu-Dej îşi îngăduie o Plenară în a cărei atmosferă să se scalde ca un Împărat în baia cu lapte.

Iau cuvîntul, pe rînd, activişti tineri şi activişti bătrîni, persoane promovate de el şi persoane care i-au fost egale în ilegalitate. Fiecare discurs are cam aceeaşi structură – cîteva vorbe închinate Congresului al XXII-lea al PCUS (n-avusese loc Declaraţia de independenţă), multe vorbe de condamnare a duşmanilor, ale căror leşuri zac pe marginea drumului către finele lui 1961, şi multe, mai multe vorbe de aprecieri, de linguşiri, de mulţumire faţă de El Lider Maximo. Patriarhul nu se teme de cei din jur. Cum să se teamă Bunicul înconjurat de nepoţi că vreunul dintre ei ar vrea să-i ia locul de Bunic?!

Dej-Patriarhul intervine din jilţul său pentru a-l completa pe unul, pentru a-l contrazice pe un altul. Cîte un vorbitor îi scapără ceva în curgerea memoriei. Brusc, Dej îl opreşte pe respectivul şi începe să depene o amintire.

Treptat-treptat te cuprinde, ca lector, o stinghereală, o contrazicere, o neplăcere.

Te întrebi:

Nu se simte prost Dej în faţa cişmelelor din care curg cîntări despre el?

Liderul comunist nu-i un prost.

Nici un zăltat nu-i.

A biruit şi a supravieţuit, pentru că a fost un veritabil bărbat politic.

Aşa cum se vede chiar şi din întîmplările povestite de el la Plenară, a avut şi are ceva care a lipsit adversarilor săi:

Răbdarea.

El însuşi recunoaşte – şi ceilalţi nu-l contrazic – pentru că aşa e.

A ştiut să înghită, să amîne lovitura, s-o facă pe prostul sau, cum îi zicea Ana Pauker, s-o facă pe Ghiţă.

Personalităţile duşmanilor săi s-au definit prin orgoliu, slăbiciune mortală în cazul unui politician.

El s-a definit prin falsă modestie.