Kosovo, rana deschisă din inima Balcanilor

O scurtă privire asupra hărţii Uniunii Europene ne înfăţişează regiunea Balcanilor de Vest sub forma unei mari enclave rămase în afara politicii de integrare. În cadrul acestei regiuni, Kosovo rămâne un punct febril, fiind marcat, pe de o parte, de prezenţa unor forţe străine şi, pe de altă parte, de instabilitate politică şi economică.

I. Trăsături geopolitice

Având o suprafaţă de aproximativ 10,908 km² Kosovo reprezintă o regiune înconjurată de: Munţii Šar la sud şi sud-est, respectiv la graniţa cu Macedonia, în timp ce Munţii Kopaonik se află în nord. Cel mai înalt vârf montan este Gjeravica (2656 m) şi este situat în vestul provinciei. Regiunea centrală este preponderent deluroasă, regăsindu-se însă şi două regiuni de câmpie: Câmpia Kosovo şi Câmpia Metohija.

Din punct de vedere politic, regiunea a reprezentat în ultimele secole ţinta a două tipuri de legitimări: una de tip istoric şi o alta de tip etnic. Fiecare dintre aceste teorii serveşte drept motiv de dispută între cele două popoare principale care locuiesc aici: sârbii şi albanezii.

Argumentele de tip istoric sunt susţinute de partea sârbă, aceasta legitimându-şi supremaţia asupra teritoriului prin mitul bătăliei de la Kosovo. Mitul are la bază înaintarea otomană în Balcani, pe fondul căreia are loc Bătălia de la Kosovopolje din anul 1389. În timpul acesteia şi-a pierdut viaţa însuşi Cneazul Lazăr al Serbiei. Potrivit legendelor, moartea sa se explică prin faptul că acesta a ales calea împărăţiei cereşti în detrimentul celei pământene. Mitul sacrificiului este dublat în acelaşi timp de legenda cavalerului Miloš Obilić, cel care reuşeşte să îl asasineze după bătălie pe sultanul Murad I.

De partea cealaltă a baricadei, se afla ideea originii directe a albanezilor din vechii iliri, popor antic atestat în regiunea de est a Peninsulei Balcanice, încă din perioada Antichităţii.

În ceea ce priveşte etnicitatea, argumentul albanez este reprezentat de existenţa unei majorităţi etnice la nivelul regiunii, actualmente peste 90% din populaţie.

Potrivit părţii sârbe, lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. O mare parte dintre toponimele regiunii îşi au originea în cuvinte sârbeşti sau slave. Însuşi numele regiunii a fost cunoscut în cea mai mare parte a istorie drept „Kosovo” („kos”/„кос”= mierlă în limba sârbă). Alături de această denumire, regăsim şi numele de „Metohija”, de origine greacă, ce desemnează un ţinut cu o puternică tradiţie ortodoxă, explicaţie susţinută şi de numărul mare de centre religioase importante, aflate în patrimoniul U.N.E.S.C.O. Încărcătura religioasă este sporită şi de Patriarhia de la Peć, centru restaurat în 1557 de Marele Vizir Mehmed Sokollu, sârb bosniac la origine, islamizat şi intrat în slujba Imperiului Otoman. Toate aceste lucruri fac din Kosovo un adevărat „Ierusalim” al poporului sârb¹.

Numărul etnicilor sârbi ar fi scăzut însă odată cu prigonirea lor de către populaţia musulmană, în urma unor evenimente precum: refugiul sârbilor ce au ţinut partea austriecilor în luptele cu turcii din 1690, desfiinţarea Patriarhiei de la Peć şi mutarea acesteia în Voievodina Habsburgică în 1766, precum şi o serie de o serie de noi exoduri atât în secolul XIX cât şi în perioada celor două războaie mondiale. Referitor la perioada comunistă, cifrele arată că populaţia sârbească a scăzut de la peste 20% în 1948 undeva la 10% în anul 1989.

Un alt aspect deosebit de important pentru structura demografică îl reprezintă sporul natural al albanezilor din regiune. Astfel, Kosovo este singurul stat din Europa ce are un spor natural pozitiv, având totodată şi o populaţie foarte tânără.

II. Sârbii şi albanezii în lupta pentru afirmare naţională

Kosovo s-a aflat o lungă perioadă de timp sub autoritatea Imperiului Otoman. Agitaţiile şi mişcările naţionale din secolul al XIX-lea nu puteau lăsa pe dinafară Peninsula Balcanică. Aici, manifestarea acestor mişcări s-a produs concomitent cu agravarea Crizei Orientale (pierderea treptată a supremaţiei Imperiului Otoman în Europa de sud-est).

O serie de popoare s-au aliniat ideii înfiinţării unor state naţionale. Atât grecii, cât şi popoarele slave din Balcani au văzut în ortodoxie un sprijin în lupta antiotomană şi în afirmarea lor ca state independente. Spre deosebire de aceste popoare, albanezii aveau o serie de religii şi confesiuni diferite. Fiind însă preponderent musulmani, s-au angajat mai târziu în lupta antiotomană şi, prin urmare, în edificarea unui stat naţional. Principalul element al unităţii albanezilor a fost reprezentat de o limbă comună.

Răscoalele slavilor din Balcani au beneficiat de intervenţia rusă în sprijinul acestora şi au condus treptat la apariţia statelor naţionale. Serbia obţine autonomia internă în 1812, iar în urma Tratatului de la Adrianopol, apare pe hartă cu numele de Principatul Serbiei. Cu toate acestea, deplina independenţă avea să îi fie recunoscută odată cu cea a României, în 1878. Naşterea statului sârb, precum şi anexarea Bosniei-Herţegovina de către Imperiul Austro-Ungar au determinat o serie de mişcări ale musulmanilor spre Kosovo, în timp ce o parte a populaţiei ortodoxe din provincie s-a deplasat spre nord.

Temându-se de ofensiva slavă, o primă mişcare naţională albaneză se constituie în 1878, sub denumirea de „Liga de la Prizen”, pe teritoriul actual al Kosovo. În cadrul acesteia au apărut două direcţii: o parte a albanezilor dorea un stat autonom în cadrul imperiului, în timp ce o alta dorea crearea unui stat separat, în scopul apărării tradiţiilor musulmane, întrucât se temea de o posibilă modernizare².

Între 1878 şi 1912 putem observa dezvoltarea treptată a unui spirit naţional albanez, atât pe teritoriul Kosovo, cât şi al Albaniei, având loc o serie de mişcări antiotomane.

Primul Război Balcanic din 1912, opunea Imperiul Otoman unei alianţe formate din Serbia, Muntenegru şi Grecia. Cele trei state au ocupat o mare parte din teritoriul Albaniei şi al provinciei Kosovo.

Tratatul de la Londra, semnat la data de 2 decembrie 1912 prevedea: Albania devenea independentă. Grecia, Muntenegru şi Serbia erau obligate să îşi retragă trupele de pe teritoriul albanez. Fostul vilayet (provincie otomană) Kosovo avea să fie împărţit între Serbia, Muntenegru şi Albania. În timp ce Serbia primea o mare parte a regiunii, Muntenegru primea regiunea de Vest, aflată în jurul Patriarhiei de la Peć.

Deşi Serbia primea teritoriul în jurul căruia se dezvoltase o întreagă mitologie naţională, acesta nu cuprindea în interiorul său mai mult de 30% populaţie sârbă. Acest lucru i-a determinat pe albanezi să vadă armata sârbă ca pe una de ocupaţie, ceea ce a determinat organizarea unei mişcări de rezistenţă. Ca reacţie împotriva acesteia, armata sârbă şi cea muntenegreană au comis o serie de masacre asupra unor sate majoritar albaneze, incluzând aici şi populaţia civilă. Era doar primul episod al ostilităţii între cele două popoare din perioada modernă.

Albanezii kosovari aveau să îşi ia revanşa în timpul Primului Război Mondial. După ce armata sârbă a fost înfrântă în nord, în 1915, a urmat o retragere spre sud, prin teritoriul albanez, având ca destinaţie finală insula Corfu ocupată de puterile Antantei. În regiunile muntoase din Kosovo, pe lângă urmăritori, ger şi viscol, sârbii au avut de înfruntat şi ostilitatea unor grupări locale albaneze dornice de răzbunare, după masacrele petrecute în anii precedenţi³.

Perioada interbelică a reprezentat pentru Kosovo, la fel ca şi pentru celelalte provincii ce urmau să constituie statul Iugoslavia, o perioadă ce a debutat cu o democraţie fragilă la începutul anilor ‘20, culminând cu un regim autoritar sub dictatura regelui Alexandru I Karadjordjevic. De remarcat că noul stat era unul al sârbilor-croaţilor şi slovenilor, restul populaţiilor fie ele slave (macedoneni) sau neslave (albanezi, români, maghiari etc..) fiind private de o serie de drepturi. În acelaşi timp, majoritatea funcţiilor importante în conducerea de stat erau ocupate de sârbi⁴.

Cu toate acestea, s-a încercat totuşi o reformă administrativă ce părea a răspunde unor cerinţe „iugoslave”, respectiv împărţirea teritoriului ţării în mai multe unităţi administrative numite „banovine”, fără a ţine cont de diviziunile etnice. Totuşi sârbii aveau întâietate, ei reprezentând majoritatea în şase din cele nouă banovine⁵.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Iugoslavia, după o serie de tergiversări, a fost ocupată de trupele Axei. În timp ce Croaţia ocupa o mare parte a Bosniei, Serbia era redusă teritorial în mod simţitor, aflându-se sub protectorat german. O mare parte dintre fostele teritorii erau împărţite vecinilor. Kosovo a fost împărţit în trei: nordul a fost ocupat de trupe germane, bulgarii au obţinut partea de est, iar Albania, aflată la rândul ei sub un protectorat italian, a ocupat restul, împreună cu o serie de zone majoritar albaneze din Macedonia. În regiunea din Kosovo, albanezii au dezlănţuit un atac asupra satelor sârbeşti, multe dintre ele fiind arse până la temelii. Conform statisticilor Belgradului, peste 70.000 de refugiaţi sârbi din Kosovo erau înregistraţi în Serbia la începutul lunii aprilie a anului 1942⁶.

III. Kosovo în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia 1948-1992

Bazele acestei republici au fost puse încă din timpul războiului. Ocupaţia trupelor Axei a fost urmată de ascensiunea unor formaţiuni paramilitare, având diverse orientări: cetnicii – luptători sârbi naţionalişti şi monarhişti, ustaşii – formaţiuni croate fidele regimului fascist al lui Ante Pavelić, partizanii – comunişti conduşi de charismaticul Tito. Aceştia din urmă, sprijiniţi atât de puterile occidentale, cât şi de U.R.S.S., în dauna cetnicilor, luptau pentru reconstituirea unui stat iugoslav comunist şi republican. Aliaţi ai partizanilor erau şi comuniştii albanezi, aceştia sperând ca, la sfârşitul războiului, Kosovo să facă parte în continuare din Albania.

Victoria formaţiunilor comuniste a determinat cele două state, Iugoslavia şi Albania, să semneze, încă din timpul războiului, respectiv la 20 februarie 1945, un tratat comercial. Totodată, au stabilit o alianţă militară, aceasta dobândind ulterior un caracter general de tratat de apărare împotriva “oricărui agresor”. Mai mult decât atât, în 1946, cele două state au semnat un tratat de cooperare economică ce prevedea o uniune vamală şi o coordonare a politicii externe. Conform anumitor surse, se pare că Tito urmărea anexarea de către Iugoslavia a Albaniei, aceasta din urmă primind printre alte compensaţii şi teritoriul provinciei Kosovo⁷.

Constituirea statului federal iugoslav, după modelul Uniunii Sovietice, a inclus şase republici populare: Slovenia, Croaţia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia, Serbia. Ultima era singura care avea în interiorul ei două alte regiuni autonome, respectiv Kosovo şi Voievodina. De precizat că sârbilor aflaţi în regiuni compacte ale Croaţiei li s-a refuzat dreptul de a avea o regiune autonomă, invocându-se faptul că sârbii şi croaţii nu sunt chiar atât de diferiţi încât să împartă fiecare provincie⁸.

Kosovo a reprezentat însă cea mai slab dezvoltată regiune din Iugoslavia. În 1964, produsul naţional brut pe cap de locuitor era de zece ori mai mic decât cel al Sloveniei. Deşi beneficia de autonomie, accesul populaţiei albaneze în sectorul public era restrâns. Tensiunile sociale au determinat o serie de proteste în rândul populaţiei albaneze atât din Kosovo, cât şi din Macedonia. Reprimarea acestora de către forţele de ordine a avut ca rezultat un mort şi zeci de răniţi⁹.

Un moment important în evoluţia regiunii Kosovo a fost reprezentat de Constituţia din 1974. Aceasta acorda o autonomie mai largă regiunii, ce obţinea statutul de provincie, iar limba albaneză era recunoscută ca limbă a minorităţii naţionale.

Anii ‘70 au reprezentat astfel o scurtă perioadă de toleranţă, marcaţi totodată de o suspiciune reciprocă între cele două etnii. Edificatoare sunt mărturiile jurnalistului sârb Branislav Krstić crescut în localitatea Djakovica:

„Am crescut pe o stradă având o populaţie sârbă de peste 90%, chiar şi numele ei oficial era de Strada Sârbă (Srpska Ulica)....eram prieten cu albanezii şi asta m-a ajutat să le învăţ bine limba. Prietenii mei albanezi obişnuiau să mă viziteze acasă şi am fost invitat şi eu la ei însă acest lucru era ceva neobişnuit. De obicei oamenii erau foarte prietenoşi dar în general nu se vizitau”¹⁰.

Lucrurile s-au schimbat odată cu moartea lui Tito. La doar un an de la acest eveniment, în primăvara anului 1981, pe fondul unor tensiuni legate de proasta funcţionare a unei cantine, au loc o serie de mişcări protestatare în cadrul Universităţii din capitala Priştina (cu predare bilingvă sârbă şi albaneză). Intervenţia forţelor de ordine a fost urmată de o serie de manifestaţii privind constituirea Albaniei Mari. În faţa acestor proteste, Priştina a fost pusă sub controlul armatei, fiind proclamată starea de necesitate în regiune. Protestelor studenţeşti li s-a alăturat şi o serie de mişcări ale unor alte categorii socioprofesionale: muncitorimea şi minerii. Represiunea forţelor de ordine s-a soldat cu sute de morţi. Reacţia părţii albaneze a fost reprezentată de o serie acte de sabotaj, precum şi de atentate. Având în vedere aceste noi tensiuni, o mare parte dintre sârbi au ales să plece din regiune¹¹.

Acelaşi ziarist sârb kosovar afirma:

(...) Dacă lucrurile nu se schimbă radical, în mai puţin de zece ani nu vor mai fi sârbi rămaşi în Kosovo iar scopul unui Kosovo pur etnic albanez va fi atins. Proiectul rămâne o întrebare vitală pentru întreaga naţiune sârbă. Dacă nu va fi rezolvat printr-o egalitate pentru toate popoarele ce trăiesc în Kosovo şi Metohia, această parte a Serbiei şi Iugoslaviei va ajunge o problemă europeană cu consecinţe neprevăzute¹².

Tot pe fondul morţii liderului suprem a avut loc şi o revigorare a naţionalismului sârbesc. Astfel, în anul 1986, în cadrul Academiei de Ştiinţe a Serbiei, a fost alcătuit un memorandum care a marcat începutul unei adevărate “revoluţii culturale sârbe”. Se condamna inclusiv gândirea lui Tito, ce făcuse o mare nedreptate sârbilor împărţindu-i în mai multe republici şi diminuând considerabil locul şi rolul Serbiei. Erau denunţate inclusiv “persecuţiile” la care erau supuşi sârbii în regiuni din Kosovo, Croaţia şi Bosnia. Zarurile naţionalismului erau aruncate... mai trebuia doar să apară un lider providenţial pentru ca să explodeze butoiul cu pulbere.

IV. Kosovo şi războaiele iugoslave 1991-1995

Potrivit unei zicale sârbeşti: totul începe şi se termină în Kosovo.

Crescut în umbra liderului şi bunului său prieten iugoslav Ivan Stambolić, Slobodan Milošević a ocupat pe rând funcţiile de preşedinte al Comitetului Ligii Comuniste din Belgrad apoi, din 1986 pe cea de Preşedinte al Partidului Comunist din Serbia. În această calitate, a fost trimis în Kosovo în 1987, cu scopul de a media situaţia tensionată dintre sârbi şi albanezi. Secvenţele televizate ni-l evidenţiază calmând un grup de sârbi ce se plângea că a fost atacat de albanezi. În aceste circumstanţe, Miloševič le adresează următoarea frază: “Nimeni nu va mai îndrăzni să vă lovească!”. Implicarea pentru cauza sârbă a fost considerată de mulţi analişti începutul manifestărilor naţionaliste ale viitorului dictator.

În următoarele zile mulţimea l-a privit ca pe un erou, deşi a fost criticat de colegii săi din conducerea Partidului Comunist din Serbia, rămaşi fideli idealurilor federative. La doi ani după ce a devenit liderul Serbiei, Milosević organizează pe câmpia de la Kosovo o mare adunare naţională, comemorând astfel 600 de ani de la înfrângerea armatei ţarului Lazăr urmată de ocupaţia turcă. În cadrul discursului său, naţionalismul se simte din ce în ce mai intens:

“Doar după ce vom triumfa ne vom permite să aşezăm săbiile înapoi, în teacă. Fiindcă după şase secole, trebuie să ne pregătim iarăşi de luptă (...) Deocamdată, lupta nu se dă cu arme, dar trebuie să fim pregătiţi să stăm cu mâna pe garda sabiei.”

Lichidarea autonomiei provinciei a fost urmată de o reacţie puternică a albanezilor. Astfel, la data de 23 decembrie 1989, se fonda Liga Democratică din Kosovo, avându-l în frunte pe Ibrahim Rugova. Supranumit un Gandhi al Balcanilor, acesta a încercat obţinerea independenţei printr-o rezistenţă paşnică. Mai mult decât atât, în anii ‘90 putem vorbi despre apariţia unui stat paralel neoficial al kosovarilor. Sprijinit prin mijloace externe, acesta beneficia de o conducere subterană şi inclusiv de un sistem de învăţământ paralel faţă de cel oficial, organizat în locuinţe particulare.

Situaţia din Kosovo a rămas, în prima jumătate a anilor ‘90, una aparent paşnică atât datorită mijloacelor pacifiste de luptă ale liderului Ibrahim Rugova, cât şi a faptului că Miloševič era angajat în războaiele din Croaţia şi Bosnia. Era de fapt liniştea dinaintea furtunii.

Între timp, o serie de sârbi părăsea în continuare provincia. Au luat amploare activităţile unei formaţiuni paramilitare cu numele de UCK (Ushtria Çlirimtare e Kosovës = Armata de eliberare din Kosovo). Avându-şi originea în diverse grupări marxiste ce îşi făcuseră apariţia în regiune după anul 1981, UCK a apărut oficial pe scenă în 1993, cu un comunicat în care îşi revendica o acţiune de tip terorist. În anii următori a întreprins o serie de atentate atât asupra forţelor de ordine, cât şi asupra unor civili sârbi sau albanezi, consideraţi colaboraţionişti ai regimului¹³. Organizaţia era susţinută masiv de fonduri din exteriorul provinciei, fiind cunoscute finanţarea traficul de carne vie şi de stupefiante de către structuri mafiote.

Acordurile de la Dayton din 1995, prin care se punea capăt oficial războaielor iugoslave, nu precizau nimic despre teritoriul Kosovo, aflat în afara zonei de conflict. Mai mult decât atât, încă din 1992, comunitatea internaţională recunoştea independenţa Republicii Federale Iugoslavia, formată din Serbia (cuprinzând în graniţele ei şi Kosovo) şi Muntenegru.

V. Războiul civil

Un catalizator important al viitorului conflict a fost reprezentat de colapsul economiei din Albania din anul 1997. Acesta a avut loc mai ales pe fondul unui joc piramidal de tip „Caritas” şi a fost urmat de o criză politică majoră. Treptat, o serie de arme din arsenalul armatei albaneze au ajuns să fie vândute pe piaţa neagră, uneori pentru preţuri derizorii. Spre exemplu, au existat situaţii când un Kalaşnikov se putea vinde la preţul de doar 5 dolari¹⁴.

Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost reprezentată de moartea în confruntările cu autorităţile sârbe a liderului albanez Adrian Krasniq. Astfel, în octombrie 1997, au participat peste 13.000 de persoane la înmormântarea acestuia. Ulterior, la 28 noiembrie, când avea loc sărbătorirea zilei naţionale a Albaniei, membrii UCK au declarat în public: “Serbia masacrează albanezii, UCK este singura forţă care luptă pentru eliberarea şi unitatea naţională a Kosovo!”¹⁵.

Formaţiunea paramilitară trece la fapte, iar în lunile ianuarie februarie 1998, părţi din regiunea localităţii Drenica au fost declarate „eliberate”. Astfel, UCK controla 30% din teritoriul provinciei.

Reacţia sârbă nu a întârziat să apară. Armata iugoslavă intervine pentru a reprima sângeros acţiunile albanezilor, iar în lunile aprilie-mai conflictul ia amploare.

La trei ani după acordurile de la Dayton, comunitatea internaţională era alarmată. Ministrul Marii Britanii, Robin Cook, a ameninţat regimul lui Milošević cu o intervenţie armată. Pe de altă parte, preşedintele fostei republici iugoslave Slovenia, Milan Kučan afirma că provincia a fost dintotdeauna o parte a Serbiei, parte constitutivă la rândul ei a Iugoslaviei şi că, prin urmare, nu avea dreptul de autodeterminare precum celelalte republici¹⁶.

Între timp, o serie de lupte importante au loc la Mališevo, capitala neoficială a U.C.K. La data de 28 iulie 1998, aceasta este reocupată de forţele sârbe. Localitatea a fost însă distrusă într-o proporţie însemnată, fapt ce îl face pe corespondentul de presă la faţa locului, Raico Cornea să o compare cu distrugerea oraşului Vukovar din timpul războiului croat¹⁷. Totodată, la graniţa cu Albania sunt confiscate numeroase arme, muniţie şi materiale explozive.

În anul 1998, atacurile U.C.K. atât asupra militarilor sârbi, cât şi a civililor se intensifică. Comunitatea internaţională intervine şi decide să îl trimită în regiune pe emisarul SUA, Richard Holdbrooke. La data de 12 octombrie acesta semnează împreună cu Slobodan Miloševič un acord prin care se aveau în vedere prezenţa a 2000 de supraveghetori ai O.S.C.E. în regiune, alături de o supraveghere aeriană a NATO, precum şi negocierea găsirii unei soluţii paşnice a conflictului. Cu toate acestea, în zilele următoare au loc încălcări flagrante ale acordului de încetare a focului de către ambele părţi¹⁸.

Punctul culminant a fost reprezentat de descoperirea cadavrelor a 45 de albanezi în localitatea Račak. De menţionat că între bărbaţii maturi ucişi se aflau şi corpurile unui copil de 12 ani şi al unei femei. Şeful misiunii O.S.C.E., Wiliam Wolker, acuză forţele sârbe de comiterea acestui masacru. Atât sârbii, cât şi o serie de surse externe, dintre care putem menţiona prestigiosul cotidian francez ”Le Figaro” au acuzat U.C.K. de înscenare¹⁹.

Drept urmare, NATO a dat un ultimatum adresat atât forţelor sârbe, cât şi rebelilor albanezi, iar în caz de nerespectare urmând să recurgă la acţiuni militare împotriva ambelor părţi.

La 6 februarie 1999, au început negocierile de pace de la Rambouillet, în apropiere de Paris. În cadrul acestora, sârbii au refuzat să discute direct cu albanezii motivând că, din delegaţie, pe lângă Ibrahim Rugova, fac parte şi o serie de „terorişti ai UCK”. Pe de altă parte, se refuza orice negociere ce nu menţiona explicit integritatea teritorială a Iugoslaviei şi suveranitatea Serbiei asupra provinciei Kosovo.

Între timp, potrivit surselor occidentale, sârbii declanşează aşa-numita operaţiune de purificarea etnică, purtând numele de cod „Potcoava”. Un fapt interesant este că sursele ce argumentau acest lucru foloseau ca nume traducerea în croată (ceea ce, putem fi siguri, sârbii nu ar fi acceptat niciodată în realitate)²⁰.

Nici albanezii ar fi fost favorabili semnării tratatului de încetare a agresiunilor într-o primă fază, însă în cele din urmă l-au acceptat. Cu toate acestea, acordul a fost refuzat de partea sârbă. Ultimele negocieri cu Miloševič au fost încercate prin trimiterea la Belgrad a emisarului american Richard Holbrooke. Eşecul acestora a determinat începerea campaniei de bombardamente asupra Iugoslaviei.

VI. Bombardamentele americane asupra Iugoslaviei

La 24 martie 1999, forţele NATO, fără a avea un mandat din partea ONU întrucât au întâmpinat opoziţiei Rusiei, au declanşat operaţiunea aeriană “Allied Force”. Aceasta avea ca scop bombardarea unor obiective din Serbia, Kosovo şi chiar Muntenegru. Timp de 78 de zile, avioanele NATO au organizat 10.484 de misiuni de luptă împotriva Armatei Iugoslave.

Luptătorii sârbi, beneficiind în special de armament rusesc, au organizat la rândul lor o serie de misiuni de luptă cu avioane de tip Mig 29. Un succes important a fost, aşa cum vom vedea în continuare, doborârea cu o rachetă dirijabilă a unui avion US-F117 Nighthawk Stealth, considerat a fi invizibil.

Paradoxal sau nu, scenariul campaniei împotriva Iugoslaviei a avut ca antecedent apariţia filmului de succes “Wag the dog”. Subiectul îl are ca protagonist pe un preşedinte american ce disimulează un scandal sexual în care este implicat prin regizarea unui război împotriva unui stat oarecare cu numele de “Albania”. Subiectul se plia perfect pe scandalul sexgate în care a fost implicat preşedintele american Bill Clinton cu stagiara Monica Lewinski. De menţionat că filmul a avut un mare succes fiind transmis în mai multe rânduri pe perioada bombardamentelor de către televiziunea iugoslavă Studio B.

Pe lângă Bill Clinton, un rol important în decizia de bombardare a Iugoslaviei l-a avut secretarul de stat Madeline K. Albright, având origine evreiască. Aceasta era văzută ca o fiinţă malefică de către sârbi, în special pe fondul salvării sale de către o familie din Belgrad ce i-ar fi oferit adăpost în faţa naziştilor, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Un alt aspect important poate fi reprezentat de opoziţia unui mare număr de personalităţi ale vieţii politice şi culturale faţă de organizarea acestor bombardamente. Printre cei care s-au opus se numără scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn şi actualul preşedinte al SUA Donald Trump.

Nu trebuie ignorată nici poziţia României din această perioadă. Autorităţile de la Bucureşti au permis folosirea spaţiului terestru şi aerian de către trupele NATO, împotriva Iugoslaviei. Evident, miza era reprezentată de admiterea ţării în alianţa Nord-Atlantică. O mare parte a populaţiei s-a opus vehement bombardamentelor, lucru ce s-a reflectat şi în rândul oamenilor de presă. Printre ziariştii care au luat act împotriva bombardamentelor s-au numărat: Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu şi Ion Cristoiu.

O importantă sursă asupra vieţii cotidiene din timpul bombardamentelor în capitala sârbă aflată sub bombe o reprezintă jurnalul corespondentului ProTV de la Belgrad, Sorin Bogdan (acesta poate fi descărcat aici).

Scris cu minuţiozitate, jurnalul prezintă atât aspecte de politică externă de la nivel înalt, cât şi elemente de viaţă cotidiană: daunele provocate de bombardamente, victimele civile şi tragediile războiului, plecarea masivă a albanezilor din provincie, precum şi atitudinea generală a sârbilor faţă de război. Un aspect demn de menţionat îl reprezintă concertele pentru pace organizate în piaţa centrală din Belgrad (Trg Republike). Populaţia Serbiei a ales calea unor manifestări paşnice ignorând bombardamentele americane. Drept simbol al protestelor a fost aleasă o ţintă, alături de cuvântul în engleză „target”. Astfel, în Belgrad a explodat o adevărată industrie a suvenirurilor de acest tip. Concerte şi manifestaţii pentru pace încep să aibă loc şi în alte oraşe importante ale Serbiei.

Punctul culminant al protestelor anti-NATO a fost reprezentat de doborârea unui avion american F 117 considerat până în acel moment invincibil. Epava avionului fiind purtată cu mândrie în piaţa publică însoţită de un celebru afiş cu lozinca: „Ne pare rău, dar nu ştiam că e invizibil! Salutări din Serbia!”

Redau mai jos un paragraf de jurnal din care reiese atât atitudinea generală a sârbilor faţă de război cât şi poziţia pro-americană a unei părţi a presei de la Bucureşti:

“Nu-mi venea să cred ce vedeam. În timp ce, la orizont, se observau tirurile antiaerienei, pe pod, sârbii au adus boxe şi staţii, pe care le-au urcat pe remorca unui camion, au adus un grup electrogen şi au pornit ediţia de seară a concertelor de protest împotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumânări în mâini, care cântau alături de formaţiile de pe scena improvizată. Am sunat, imediat, la Bucureşti şi ne-am hotărât să transmit în direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se întâmpla. Am stat ca pe ace, pentru că jurnalul de ştiri începea abia la 22.30 (ora Iugoslaviei) şi îmi era teamă că se va termina concertul până atunci. Am avut, totuşi, noroc. Am intrat în direct în dialog cu Lucian Mîndruţă, după ce mă îndepărtasem puţin de mijlocul podului, unde avea loc concertul, pentru ca muzica să nu-mi acopere vocea.

Îmi amintesc că elanul de exaltare al sârbilor mă cuprinsese şi pe mine şi cred că se simţea în voce, pentru că Lucian mi-a administrat un duş rece. După ce am povestit ce se întâmpla la Belgrad, accentuând asupra curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a întrebat dacă oamenii aceia ştiu că, în acest timp, în Kosovo, compatrioţii lor omoară bărbaţi nevinovaţi şi violează femei. Întrebarea mi s-a părut (şi mi se pare şi acum) ca nuca în perete, aşa că replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat că oamenii aceştia au venit spontan, din dorinţa sinceră de a-şi apăra podul cu preţul vieţii, că ştiu foarte bine ce se petrece în Kosovo, iar restul e propagandă. Că sârbii nu bagă în seamă nici propaganda NATO, care spune că militarii sârbi îi masacrează pe albanezi, nici propaganda iugoslavă, care vorbeşte de teroriştii şi separatiştii albanezi. Pur şi simplu, întrebarea lui mi s-a părut din alt film şi realizam cât de puţin înţeleg cei din ţară din ceea ce se întâmpla la Belgrad. Mile Cărpenişan, care auzise ce spuneam în direct, m-a întrebat cine era în studio la Bucureşti. Nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura lui, când a aflat…”²¹. (Mile Cărpenişan, corespondentul de origine sârbă al televiziunii Antena 1 n.a.)

O atitudine şi mai tranşantă o avea televiziunea oficială de la Bucureşti. După ce Adelin Petrişor a reuşit să realizeze, prin intermediul lui Cornel Dinu, un interviu la Belgrad cu temutul interlop Arkan, TVR a refuzat să îl difuzeze. Deşi televiziunile occidentale plăteau sume fabuloase pentru orice interviu cu acesta, TVR a motivat atunci necesitatea unei politici pro-NATO în vederea integrării europene²².

Bombardamentele americane au continuat însă cu intensitate şi, nu de puţine ori, printre ţintele atinse s-au numărat şi obiective civile. La data de 12 aprilie a avut loc bombardarea unui tren de călători ce se deplasa pe ruta Belgrad-Salonic, în care şi-au pierdut viaţa 10 persoane (între care doi copii). Un alt incident a avut loc două zile mai târziu, când o coloană de refugiaţi albanezi a fost bombardată în apropiere de localitatea Djakovica. La data de 7 mai a fost bombardată o piaţă din Niş, explozia producând 10 morţi şi peste 60 de răniţi.

Un eveniment ce a atras atenţia opiniei internaţionale a fost reprezentat de bombardarea la data de 23 aprilie a televiziunii naţionale sârbe RTS. Cu această ocazie şi-au pierdut viaţa 16 ziarişti, în timp ce mai mulţi au fost răniţi printre dărâmături. În faţa acuzelor aduse de presa internaţională şi de ONG-uri, NATO a declarat că televiziunea reprezenta un obiectiv militar deoarece slujea propagandei lui Miloševič²³.

Alt moment ce a întărit imaginea de victime a sârbilor şi putea determina un scandal diplomatic a fost reprezentat de bombardarea ambasadei Chinei. În mod evident, acest act a fost o eroare, recunoscută ulterior de NATO.

Totuşi, nu toate ţintele civile au fost lovite fără temei. Au existat şi cazuri în care populaţia civilă a căzut victimă unei diversiuni a sârbilor. Astfel, la data de 14 mai, armata sârbă şi-a retras efectivele din interiorul unei ferme situate în localitatea Korisa. Peste noapte, în acelaşi loc, au fost aduşi refugiaţi albanezi. Bombardaţi de aviaţia americană, albanezii au fost prezentaţi apoi de propaganda sârbă drept victime colaterale.

Sărbătorirea Paştelui Ortodox nu a reprezentat un motiv de încetare a bombardamentelor. Astfel, noaptea de Înviere din data de 11-12 aprilie a fost sărbătorită de locuitorii Belgradului sub bombardament. În paralel cu manifestările religioase, concertele au continuat să se desfăşoare, pe scenă fiind proiectată o imagine a mânăstirii Rakovica, avariată de bombardamente cu mesajul: „Nu atingeţi locurile sfinte! Dumnezeu e încă deasupra noastră!”. În ciuda ploii, peste 15.000 de persoane au participat la un recital de rock şi muzică populară²⁴.

Concertele au continuat cu intensitate şi în zilele următoare, la ele participând atât populaţia belgrădeană cât şi o serie de organizaţii pacifiste:

După 78 de zile de bombardamente, Miloševič a luat însă decizia reînceperii negocierilor de pace cu NATO, prin intermediul unor generali trimişi în localitatea Kumanovo, din Macedonia. Decizia i-a surprins pe mulţi sârbi atât din rândul civililor, cât şi din forţele armate. De precizat că o mare parte a arsenalului armatei rămăsese intact, întrucât de multe ori aviatorii americani erau induşi în eroare prin utilizarea de false tancuri sau maşini de război din materiale uşoare.

Negocierile nu au fost lipsite de dificultăţi. În timp ce sârbii insistau pentru o intervenţie a ONU în procesul de pacificare, obiectivele NATO erau complet diferite, respectiv obţinerea unor dovezi concrete care să ateste că armata sârbă se va retrage din provincie.

La data de 9 iunie 1999 a fost semnat un acord de încetare a focului prin care se aveau în vedere: retragerea forţelor sârbe din provincie, revenirea refugiaţilor albanezi, suspendarea campaniei aeriene a NATO, stabilirea în Kosovo a unei forţe internaţionale (KFOR), din care făceau parte atât militari ai NATO cât şi ai Rusiei.

VII. Kosovo după război

Transferul de autoritate între trupele sârbe şi KFOR a fost extrem de dificil. Dificila înaintare a forţei multinaţionale în provincie a fost provocată, pe de-o parte, de existenţa unor zone minate şi, pe de altă parte, de blocarea multor rutele de transport de coloanele de refugiaţi albanezi ce se întorceau acasă.

Ulterior, cu ajutorul albanezilor, forţele NATO au descoperit o serie de gropi comune precum şi centre de tortură folosite de autorităţile sârbe. Acestea ilustrează ferocitatea conflictului, precum şi numărul foarte mare de victime din rând populaţiei kosovare.

Pe de altă parte, nici populaţia sârbă nu a fost cruţată de suferinţe, o mare parte dintre sârbi părăsind provincia şi îngroşând rândurile refugiaţilor din Serbia, din timpul celorlalte războaie iugoslave. Sursele abundă de numeroase distrugeri, crime şi răpiri ale populaţie sârbeşti. Localităţi precum Uroševac, având înainte de război peste 20.000 de locuitori de origine sârbă rămân pustii. Adeseori convoaiele de refugiaţi sârbi sunt atacate cu pietre de populaţia civilă albaneză. Mulţi bărbaţi sârbi sunt scoşi din coloane şi executaţi pe loc de membri ai UCK.

Un fapt demn de menţionat a fost reprezentat de răpirea unor etnici sârbi transportaţi în Albania cu scopul prelevării de organe, edificatoare în acest sens sunt şi mărturiile fostului procuror la Haga Carla del Ponte²⁵.

În continuare relaţia dintre cele două populaţii a rămas tensionată, populaţia sârbă s-a deplasat spre nordul provinciei, fiind dispusă în localităţile de aici, cât şi în partea sârbească a oraşului Mitrovica. O serie de alţi etnici sârbi au ales să nu îşi părăsească casele trăind în mici enclave din restul provinciei sub protecţia KFOR.

Relaţiile ostile s-au concretizat printr-o serie de ciocniri între sârbi şi albanezi din luna martie a anul 2004. Începute iniţial ca o mişcare de protest a unor lideri UCK împotriva deciziei autorităţilor de a aresta patru foşti lideri condamnaţi pentru crime de război, evenimentele au luat amploare odată cu descoperirea a trei copii înecaţi în localitatea Čagllavica. Deşi albanezii argumentau că aceştia au fost speriaţi de sârbi, investigaţiile autorităţilor nu au găsit nimic în acest sens. Cu toate acestea, între cele două comunităţi a reizbucnit flacăra războiului. Populaţiile sârbă şi rromă au fost prigonite, o serie de şcoli, case, centre de sănătate şi îndeosebi biserici ortodoxe au fost distruse. Violenţele s-au soldat cu nouă sute de răniţi de ambele părţi şi 19 morţi (11 albanezi şi 8 sârbi). O serie de imagini care au şocat opinia publică prezintă distrugerea unor biserici ortodoxe de către albanezii înfuriaţi:

VIII. Kosovo pe calea independenţei

Declararea independenţei Kosovo, la data de 17 februarie 2008 ridică multe controverse, în pofida Avizului consultativ al Curţii internaţionale de justiţie privind conformitatea acestei declaraţii cu dreptul internaţional, din data de 22 iulie 2010.

Pe de-o parte, se invocă „principiul autodeterminării popoarelor”, valabil în Europa încă de la sfârşitul Primului Război Mondial şi, ulterior, menţionat în Carta ONU (articolul 73). Este important de precizat faptul că dreptul la autodeterminare aparţine unei populaţii şi nu unei minorităţi naţionale. O primă viziune asupra dreptului la autodeterminare rezultă din Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale ONU privind acordarea independenţei faţă de fostele ţări şi populaţii coloniale. Cât priveşte Rezoluţia 1541 (XV) a Adunării Generale, aceasta se referă la populaţiile care nu sunt asociate la guvernare şi defineşte cele trei opţiuni pe care aceste populaţii le au pentru autoguvernare: (1) formarea unui nou stat; (2) libera asociere cu un stat independent; (3) integrarea într-un stat independent.

Totodată, există aşa-numita clauză de salvgardare, afirmată prin Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale, conform căreia “Nicio dispoziţie nu va fi interpretata ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ameninţa, în tot sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politica a oricărui stat suveran sau independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţa, culoare”. Două concluzii rezultă de aici: (1) Orice stat al cărui guvern reprezintă întregul popor, fără discriminare, pe baza de egalitate se bucură de protecţia integrităţii sale teritoriale; (2) Autodeterminarea popoarelor, pe plan intern, se manifesta prin participarea la guvernarea statului.

Pe de altă parte, o regiune, pentru a fi parte a comunităţii internaţionale, trebuie să fie recunoscută de un număr suficient de state. În principiu, orice stat are puterea discreţionară de a recunoaşte sau nu un alt stat. Există o singură limită, respectiv cea impusă de doctrina Stimson: obligaţia de a nu recunoaşte acele modificări teritoriale sau acele state care s-au creat cu încălcarea principiului interzicerii folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa.

Or, în cazul Kosovo ne putem pune o serie de întrebări: albanezii din Kosovo erau o populaţie sau o minoritate a fostului stat Republica Federală Iugoslavia? Dacă erau o populaţie, erau ei asociaţi la guvernare înainte de izbucnirea conflictului? (Aparent, aveau chiar autonomie înainte de regimul Miloševič). S-a creat statul Kosovo prin mijloace paşnice, fără a se recurge la forţă? (După cum am explicat mai sus, răspunsul este, evident, nu.)

Pe de altă parte, Kosovo poate fi un precedent pentru o serie de situaţii similare. Aceste este în fond şi motivul nerecunoaşterii noului stat de către o serie de ţări ale Uniunii Europene, care se tem de un eventual efect de domino în ceea ce priveşte propriile lor teritorii: Spania, Slovacia, România, Grecia şi Cipru.

La 10 ani de la independenţa Kosovo, încă putem vorbi despre un conflict îngheţat în această zonă, relaţiile dintre cele două comunităţi (sârbă şi albaneză) fiind în continuare tensionate. În oraşul Mitrovica pe care râul Ibar îl împarte în două zone, una sârbească şi una albaneză, cele două comunităţi, despărţite de un pod controlat de forţe KFOR, se află într-o tensiune continuă. Chiar anul acesta un om politic sârb, bun cunoscător al limbii albaneze şi cu vederi moderate a fost asasinat în Mitrovica.

Totuşi, putem spera să perspectivele Serbiei de a adera la Uniunea Europeană vor determina acest stat să ajungă la o conciliere cu Kosovo, în ciuda rănilor încă deschise de pe urma conflictului de la sfârşitul mileniului trecut.

Dincolo relaţiile bilaterale Kosovo-Serbia, nu putem ignora implicarea unor puteri externe, relaţiile dintre SUA şi Rusia reprezentând şi în această privinţă un impas. Ar putea ajunge cele două comunităţi la o înţelegere fără o prezenţă militară internaţională pe teritoriul provinciei? Răspunsul la această întrebare este cu atât mai urgent cu cât el blochează aderarea acestor state la Uniunea Europeană. Conflictul îngheţat din Kosovo reprezintă una dintre cele mai importante bariere pentru extinderea UE în regiunea Balcanilor de Vest.

NOTE

1. Tim Judah, ”Kosovo - what everyone needs to know”, Oxford University Press, 2008, p.33
2. Ibidem, p. 36
3. Ibidem, p. 41
4. Gheorghe Zbuchea, „Istoria Iugoslaviei”, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p.43
5. Ştefano Bianchini, „Problema Iugoslavă”, Editura All, Bucureşti, 2003, p. 40
6. Tim Judah, op. cit., p.47
7. Ştefano Bianchini, op. cit., p.81
8. C.I.Cristian, „Sângeroasa destrămare”, Editura Sylvi, Bucureşti, 1994, p.191
9. Ştefano Bianchini, op. cit., p.115
10. Apud Tim Judah, op. cit., p. 60
11. Gheorghe Zbuchea, op. cit., p.143
12. Ibidem, p.62
13. Raico Cornea, „Kosovo-Cântecul trist al mierlei 1998-2000 reportaje de război”, Editura Agora-Iaşi/ Sapienţia Bucureşti, 2001, p. 30
14. Tim Judah, op. cit., p.80
15. Ibidem, p.81
16. Ioan Popoiu, „Statele din Sud-Estul Europei 1804-1999”, p. 501
17. Raico Cornea, op. cit., p. 51
18. Ion Popoiu, op. cit., p.502
19. Raico Cornea, op. cit., p.66-68
20. Sorin Bogdan, „Target, jurnal de război”
21. Sorin Bogdan, op. cit., p.98
22. Adelin Petrişor, Războaiele mele Editura Polirom, Bucureşti 2013-p.70
23. Sorin Bogdan, op. cit., p.192
24. Ibidem, p.116
25. https://www.theguardian.com/world/2008/apr/12/warcrimes.kosovo