Jurnale care au făcut istorie

De-a lungul timpului, în perioade personale tensionante sau de interes internațional, diverși oameni – viitoare personalități, au scris jurnale în care povesteau prin ceea ce treceau. Ulterior, jurnalele care s-au păstrat au fost răspândite în întreaga lume, devenind bestseller-uri internaționale și aruncând lumină asupra unor situații dificile. 

Jurnalul Annei Frank, o adolescentă devenită simbol în urma epurării etnice naziste

Din anul 1942 până în 1944, în Amsterdam, o familie de evrei germani se ascundea de controalele naziste în spatele unei camere secrete a cărei intrare era camuflată de o bibliotecă. În timpul persecuțiilor antisemite, familia Frank și ulterior și alți evrei s-au ascuns timp de doi ani în anexa firmei lui Otto Frank, tatăl celei care urma să devină un simbol al Holocaustului. Anne, mezina familiei, care avea 13 ani în 1942, a notat în jurnalul său ce credea ea despre o mulțime de subiecte precum activitățile zilnice în ascunzătoare, drepturile femeilor, deportările efectuate de naziști sau viitorul ei incert.

Ea notează în data de 28 septembrie 1942 următoarele:”Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută. ”

În cele din urmă, au fost dați în vileag pe 4 august 1944 și trimiși de către Gestapo în lagărul Auschwitz-Birkenau, de unde Anne și sora ei, Margot, au fost duse apoi în lagărul Bergen-Belsen. Se presupune că cele două surori au murit de tifos în martie, în anul 1945, cu aproape o lună înainte de eliberarea lagărului de către sovietici.

Lui Otto Frank, singurului supraviețuitor din familie, i-a fost restituit jurnalul fiicei sale de către o cunoștință care îl păstrase în secret. Jurnalul a fost publicat pentru prima oară în 1947 și de atunci a fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare, fiind tradus în peste 65 de limbi.

Astăzi, jurnalul scris de tânăra fată stă ca mărturie în anexa devenită muzeu din Amsterdam, ajutându-i pe cei care îl citesc să înțeleagă mai bine ororile regimului nazist. 

Jurnalul Virginiei Woolf, primul jurnal al unei scriitoare celebre cu o boală mintală

În martie 1941, în Anglia, Virginia Woolf își punea capăt zilelor în urme unei vieți care înspre sfârșitul ei, nu mai putea fi controlată din cauza unei bipolarități severe, care o făcea să înnebunească.

Ea i se adresează soțului ei print-un bilet chiar înainte de a se îneca intenționat:”Sunt sigură acum că o iau razna din nou. Simt că nu mai putem traversa încă una dintre perioadele astea groaznice. Și nu mă voi recupera de data asta. Am început să aud voci și nu mă pot concentra. Deci fac ceea ce pare cel mai bun lucru de făcut. Mi-ai oferit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost bun în toate felurile în care cineva ar fi putut fi. Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiți până când acest dezastru a venit. Nu mă mai pot lupta.”

Virginia Woolf, cunoscută pentru numeroasele scrieri pe care le-a semnat, suferea de o afecțiune despre care nu se știau prea multe în prima jumătate a secolului al XX-lea. Multiplele ei notițe din jurnalul care urma să devină un bestseller au ajutat medicii să îi înțeleagă schimbările frecvente de dispoziție combinate cu starea continuă de depresie, precum și gândurile despre propria nebunie, facilitându-le astfel înțelegerea și tratarea celorlați pacienți aflați în aceeași situație. 

Jurnalul lui Harry Truman – președintele SUA care a scris detaliat despre atacul cu bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki

Harry S. Truman a fost președintele Statelor Unite ale Americii între anii 1945 și 1953, perioadă în care a luat una dintre cele mai controversate decizii politice ale unui președinte:atacarea Japoniei folosind arme nucleare.

Truman a acceptat planul nuclear pentru a forța statul nipon să capituleze, dar și pentru a preveni posibilele morți ale soldaților americani în cazul unei invazii japoneze.

Decizia președintelui a avut ca rezultat distrugerea orașelor Hiroshima și Nagasaki, evenimente care s-au soldat cu peste 200.000 de victime și cu efecte negative pe vecie pentru mediul din arhipelagul japonez.

Cu două săptămâni înainte de prima bombă, președintele nota în jurnalul său bucăți din ultima sa întâlnire, așa cum avea obiceiul să o facă zilnic:”Ne-am întânit la ora 11 azi dimineață. Adică Stalin, Churchill și președintele SUA. Dar eu am avut o întâlnire foarte importantă cu Lordul Mountbatten și cu General Marshall înainte de asta. Noi am descoperit cea mai groaznică bombă din istoria lumii. [...]credem că am descoperit un mod de a cauza dezintegrarea unui atom. Un experiment în deșertul New Mexico ne-a surprins – s-o spunem fără exagerare. 6 kilograme de explozibil au cauzat un crater adânc de 182 de metri și cu un diametru de 365 de metri, au dărâmat un turn de oțel la un kilometru și jumătate depărtare și au aruncat la pământ bărbați la 9 kilometri depărtare. Explozia a fost vizibilă de la 320 de kilometri și s-a putut auzi de la 65 de kilometri”.

Totuși, în ciuda faptului că președintele părea fără scrupule, el nu dorea victime, astfel încât a refuzat să bombardeze Kyoto, alegând în schimb Nagasaki. Atacul a înregistrat peste 100.000 de victime;președintele fiind copleșit ulterior de vină, așa cum notează Henry Wallace, Ministrul Comerțului:”Lui nu îi plăcea ideea să omoare atâția copii.”.

Astăzi, jurnalul său reprezintă o cale de acces la gândurile unuia dintre celor mai controversați președinți ai Statelor Unite și a deciziei sale de a folosi bombele atomice împotriva Japoniei.