⬆

Iugoslavia lui Tito: Cum au fost ascunse tensiunile interetnice

Iugoslavia postbelică a fost dominată în primul rând de figura liderului comunist Iosip Broz Tito. La început fidel aliat al lui Stalin, Tito a reușit să preia puterea urmând modelul tipic al pașilor mici: o colaborare cu partidele antebelice printr-un acord cu liderul Ivan Šubašić (prim-ministru al guvernului monarhist aflat în exil), epurarea unor membri incomozi, organizarea de alegeri formale în luna noiembrie 1945 și impunerea monopolului puterii prin instituirea unei noi constituții în 1946. Totuși, principala diferență față de restul regimurilor-satelit ale Moscovei din Europa de Est o reprezenta popularitatea internă de care se bucura noul lider în urma eliberării țării fără un ajutor considerabil din partea sovieticilor.

În ceea ce privește ruptura față de Stalin, putem observa apariția unor tensiuni încă din timpul războiului, atunci când trupele sovietice au comis o serie de abuzuri pe teritoriul iugoslav, condamnate de liderul Miroslav Đilas. După conflict, Tito s-a arătat dispus să accepte primatul sovietic, însă a dorit să își creeze o anumită autonomie pe plan local, încercând să atragă într-o posibilă uniune state precum Albania și Bulgaria. În același timp, Iugoslavia a refuzat oferta sovieticilor de a pune bazele pe teritoriul ei a unor întreprinderi economice mixte de tipul sovromurilor românești.

În februarie 1948, Stalin a criticat poziția Iugoslaviei privind inițiativa ei de a organiza o federație balcanică, iar mai târziu a întrerupt negocierile pentru un nou tratat comercial. La data de 28 iunie 1948, Iugoslavia a fost exclusă din Cominform.

În noile condiții, Statele Unite au decis să sprijine Iugoslavia din punct de vedere financiar. Între 1949 și 1955, Iugoslavia a primit din partea SUA 585 de milioane de dolari, sub formă de ajutor economic, și 588 de milioane de dolari, ca ajutor militar.

Ruptura față de Moscova a determinat și apariția titoismului (un comunism tipic iugoslav); conform acestuia, au existat diferențe importante față de restul statelor comuniste prin existența unei autonomii la nivelul întreprinderilor de stat, abandonarea procesului de colectivizare (după o tentativă violentă de a îl impune), libertatea muncitorilor de a se deplasa în Occident (până în anii 70, peste un milion de muncitori iugoslavi ajunseseră să lucreze în Vest).

Mecanismul autoconducerii a asigurat la început o creștere a produsului brut, însă liberalizarea pe linia descentralizării a determinat treptat și o autoritate tot mai mare la nivelul republicilor iugoslave organizate pe baze naționale și istorice care au început să se apropie tot mai mult de sentimentele naționaliste din trecut. Contactul tot mai deschis cu lumea vestică, cât și o migrație de la sat la oraș au determinat și dezvoltarea unor germeni ai unei societăți civile, pe lângă alte capitale europene din Est, Belgradul ajungând să se asemene mai degrabă cu un oraș occidental atât prin vestimentație, cât și prin circulația unui schimb liber de idei între intelectuali. În 1968, rigurozitatea sistemului a fost criticată și de proteste studențești similare cu cele din alte orașe europene. Acestea au fost manevrate abil de Tito în interesul său: după ce le-a dat dreptate studenților în materie de revendicări, aplicarea acestora s-a lăsat întârziată.

Tito și ascunderea tensiunilor interetnice

Deși este privit ca o perioadă în care naționalismul și confruntările etnice au dispărut, regimul lui Tito mai degrabă a încercat să ascundă aceste tensiuni care s-au resimțit tot mai mult începând din anii 60. Un moment important a fost reprezentat de eliminarea liderului iugoslav de origine sârbă Aleksandar Ranković, liderul Serviciului Securității Statului, deși acesta era mai degrabă un „unitarist” fanatic, decât un naționalist sârb.

În opinia lui, toată puterea trebuia să rămână la Belgrad, iar restul capitalelor republicane să acționeze ca agenți însărcinați ai acestei puteri. În același timp, a fost exponentul unor politici represive împotriva albanezilor din Kosovo la nivelul anilor 50. Deși a fost acuzat că ar fi subminat poziția lui Tito, eliminarea sa din 1966 a fost cauzată de acumularea unei puteri deosebite prin manevrarea serviciilor secrete, fără însă a se manifesta fățiș împotriva dictatorului iugoslav.

Căderea lui Ranković a încurajat în anul următor o nouă manifestare croată prin care un număr mare de intelectuali croați au publicat „Declarația privind numele și statutul limbii literare croate”, prin care se critica Acordul de la Novi Sad din 1954 ce stabilise sârbo-croata ca limbă separată. Intelectualii sârbi au acceptat o parte a argumentelor declarației, însă au cerut drepturi speciale pentru sârbii din Croația.

Tito a refuzat să accepte principiile „Declarației”, însă în anii următori a continuat să critice „unitarismul” (pentru unii, naționalismul sârb) ca amenințare la adresa dezvoltării Iugoslaviei. Tot el a fost cel care a însărcinat-o pe lidera comunistă Savka Dabičević-Kučar să acționeze împotriva sârbului Miloš Žanko (apărător al vechii ordini). Același Tito avea însă să se întoarcă împotriva naționalismului croat atunci când organizația „Matica Hrvatska”, un club ce promovase cultura croată, ajunsese să aibă o putere ce rivaliza cu cea a partidului. Se pare că tacticile lui Tito erau de a încuraja naționalismul croat împotriva celui sârbesc și invers cu scopul de a își consolida propria autoritate.

În 1971 au fost aduse noi modificări Constituției, ce introduceau elemente tipice unei confederații. A fost recunoscută suveranitatea republicilor, dar tot în cadrul unității pieței iugoslave. Constituția din 1974 a dat țării o organizare semi-confederală. Un lucru demn de menționat este faptul că în timp ce constituțiile anterioare acordaseră dreptul republicilor la autodeterminare, inclusiv secesiune, cea din 1974 extindea aceste drepturi „națiunilor Iugoslaviei”, fapt ce putea avea complicații mult mai mari în viitor, cum s-a întâmplat în conflictele din anii 90.

Un alt element important îl reprezentau drepturile extinse ale provinciilor Voivodina și Kosovo, ce primeau autonomie în cadrul Serbiei cu drept de vot în consiliu. Autonomia republicilor a fost atât de mult mărită, încât serviciile secrete puteau să acționeze dincolo de granițele unei republici numai cu aprobarea organelor politice centrale.

Sfârșitul anilor 70 a determinat, în paralel cu agravarea situației naționale, și o criză la nivel economic. După ce la începutul deceniului Iugoslavia a accesat împrumuturi occidentale, criza petrolului a lovit puternic în furnizările acestora, în timp ce sistemul autogestiunii încuraja tot mai mult creșterile salariale. Această situație a pregătit și deteriorarea relațiilor dintre republici, fiecare segment economic și politic al țării încercând să își salveze propriul sistem de producție și forța de muncă.