Iugoslavia - Kosovo, o relaţie complicată, bazată pe violenţă

Situaţia provinciei Kosovo a fost una specială încă de la începutul dezintegrării Republicii Socialiste Federale Iugoslavia (RSFI). Kosovo și Metohija s-a format în 1946, în cadrul RSFI, ca provincie a Republicii Serbia.

Având la început o funcţie ceremonială, provincia a fost, pe parcursul anilor ce au urmat, subiectul ­descentralizării s­tatului iugoslav. Astfel, prin Constituţia din 1974, Kosovo a căpătat autonomie (fiind redenumită „Provincia Autonomă Socialistă Kosovo“), situaţie ce le-a permis autorităţilor locale să dezvolte relaţii bazate pe o relativă egalitate cu celelalte republici ale RSFI.

Creșterea tensiunilor etnice care au urmat decesului președintelui Tito (1980) nu a ocolit provincia. Dimpotrivă, în această zonă, dezvoltarea sentimentelor naţionaliste (ca urmare a descentralizării statului iugoslav) a condus la eliminarea privilegiilor de care se bucura Legislativul din Kosovo prin actul din 1974.

Decizia luată de conducerea statului, la solicitarea lui Slobodan Milošević, a atras critici din rândul celorlalte republici constituente. Ca răspuns la decizia înalţilor oficiali, Parlamentul provinciei a hotărât în iulie 1990 să declare independenţa faţă de RSFI (adoptând denumirea de „Republica Kosova“). Singurul stat care a recunoscut această decizie a fost Albania. Urmările nu au întârziat să apară – s-a declarat stare de urgenţă, iar la nivelul regiunii au fost impuse măsuri drastice de securitate populaţiei albaneze.

Albanezii din provincie au instaurat practic un stat paralel (ale cărui principale funcţii erau asigurarea serviciilor de educaţie, sănătate și asistenţă socială), boicotând excluderea lor din instituţiile statului iugoslav. Independenţa nu a fost susţinută de comunitatea internaţională, care și-a menţinut, începând cu 1991, politica de sprijinire a integrităţii și inviolabilităţii graniţelor RSFI.

În octombrie 1991, OSCE a avertizat că statele membre „nu vor recunoaște niciodată modificări de graniţe rezultate în urma folosirii forţei“, principiu susţinut ulterior de UE, SUA și de Uniunea Sovietică. În perioada primelor conflicte consecutive dizolvării statului federal iugoslav (1992-1995), în Kosovo a domnit liniștea, în timp ce măsurile dure aplicate de Republica Federală Iugoslavia (RFI; constituită în 1992) în raport cu populaţia kosovară erau criticate la nivel internaţional.

Situaţia avea să cunoască o întorsătură violentă, începând cu 1996, când nou-înfiinţata Armată de Eliberare a Kosovo (AEK; o grupare de miliţie separatistă apărută în urma represiunilor la care a fost supusă populaţia civilă albaneză) a declanșat ofensive împotriva autorităţilor aflate la conducerea statului.

Obiectivele AEK au inclus, printre altele, constituirea unei Albanii Mari, un stat care se întinde în Macedonia, Muntenegru și Serbia de Sud. Conflictul a escaladat până la momentul când în Kosovo putea fi observată cu ușurinţă starea de război (sfârșitul anului 1998, moment în care președintele american Bill Clinton a declarat „urgenţă naţională“ din cauza „ameninţării neobișnuite și extraordinare pentru securitatea naţională și politica externă a Statelor Unite“, i ­mpusă de RFI în timpul războiului din Kosovo).

În ianuarie 1999, NATO (fără mandat din partea ONU) a lansat avertismente către RFI, solicitând autorităţilor iugoslave să accepte de bunăvoie prezenţa unor forţe de menţinere a păcii pe teritoriul Kosovo. Odată cu eșecul negocierilor de pace, NATO a lansat operaţiuni complexe de bombardare a RFI (martie-iunie 1999), acestea vizând și ţinte din provincia Kosovo.

Soluţionarea conflictului a fost facilitată de Tratatul de la Kumanovo (iunie 1999) și de Rezoluţia ONU 1244/1999, prin care se stabilea trecerea sub administrare ONU a provinciei, detașarea forţelor de menținere a păcii, precum și dezvoltarea unor relaţii de cooperare între RFI și Kosovo. Cu toate acestea, statutul legal al Kosovo a rămas incert, fapt ce a condus la întârzierea procesului de reconstrucţie post-conflict și la procesul de reconciliere cu Belgradul.

Justiţia de tranziţie legată de războiul din anii ’90 este o problemă sensibilă, încărcată emoțional pentru Kosovo și Serbia, și o sursă de fricţiune în eforturile de normalizare a relaţiilor. Poliţia, soldaţii și forţele paramilitare sârbe au fost acuzate de încălcări sistematice și intenţionate ale drepturilor omului în timpul conflictului. Aproximativ 13.000 de oameni au fost uciși și aproape jumătate din populaţie a fost alungată din Kosovo.

Se estimează că 20.000 de persoane au fost victime ale violenţei sexuale legate de conflicte. Marea majoritate a victimelor erau etnici ­ albanezi. La scară mai mică, unii luptători ai AEK au comis acte de violenţă contra civililor sârbi sau a altor civili minoritari și albanezi pe care i-au considerat colaboratori. Înainte de a se închide în 2017, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a judecat mai multe cazuri legate de conflictul din Kosovo, inclusiv cel al liderului sârb destituit, Slobodan Milošević, care a murit înainte de finalizarea procesului său și al fostului premier kosovar Ramush Haradinaj, achitat de două ori de acuzaţii legate de rolul său de comandant al AEK.

Instanţele din Kosovo și Serbia se ocupă astăzi de majoritatea cazurilor de crime de război. O slabă aplicare a legii și cooperarea judiciară dintre Kosovo și Serbia reprezintă un impediment în numeroasele cazuri în care dovezile, martorii, victimele și presupușii făptași nu se mai află pe teritoriul Kosovo. Voinţa politică redusă a autorităţilor de la Belgrad, precum și teama victimelor de a depune mărturie împiedică asigurarea justiţiei de tranziţie.

Acest text este un fragment din articolul „Kosovo, între fantomele trecutului și validarea viitorului“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.