Istoria ultimelor alegeri libere din România de până la revoluţia din 1989
Alegerile care au avut loc la sfârşitul mandatului lui Gheorghe Tătărescu au o însemnătate deosebită pentru istoria democraţiei liberale româneşti, fiind considerate în istoriografie ultimele alegeri libere din România predictatorială
Pe data de 18 noiembrie 1937 era dizolvat Parlamentul iar data noilor alegeri a fost fixată pentru ziua de 20 decembrie[1]. Nu a fost vorba despre o competiţie între mai multe partide lupta desfăşurându-se între două grupări. Prima era reprezentată de guvern având alături partidele iorghist, vaidist şi german iar ce de-a doua era formată din PNL, PNŢ, PSD şi Totul pentru Ţară, opozanţii guvernului.
Pe toată durata campaniei electorale a fost menţinută practica stării de asediu, aşa că nu putem discuta despre un scrutin în totalitate just şi liber. Capul de afiş, din punctul de vedere al tacticii electorale, a fost ţinut de celebrul pact de neagresiune electorală semnat de Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi Corneliu Zelea Codreanu. Motivaţia dată de semnatari era legată de presupusele fraude al guvernului, pactul nedorindu-se a fi altceva decât o replică la acestea şi la presiunea pe care puterea o exercită asupra electoratului[2].
Declarându-se un adept neînduplecat al sistemului constituţional, Dinu Brătianu a reacţionat fără întârziere, acesta atacând deschis atât Garda de Fier cât şi pactul încheiat de Maniu şi Gh. Brătianu cu organizaţia de extremă dreapta[3]. Miza, evitarea oricărui regim dictatorial, deşi cunoscută de partidele democratice, a fost ignorată de acestea, rare fiind momentele în care putea fi vorba de unitate de acţiune împotriva puterii.
Rezultatele scrutinului din 20 decembrie 1937 au intregistrat următoarele scoruri electorale:PNL obţinea 35, 92% din voturi, PNŢ 20, 4%, Totul pentru Ţara 15.98%, Partidul Naţional-Creştin 9, 15%, Partidul Maghiar 4, 43%, PNL-Gheorghe Brătianu 3, 89%, Partidul Ţărănesc Radical 2, 25%. Celelalte formaţiuni înscrise în cursă au obţinut scoruri sub 2%.
Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 pot fi interpetate din două puncte de vedere. Primul, care arată că electoratul a ales clar partidele democratice, PNL împreună cu PNŢ obţinând 56, 32% din voturi în timp ce partidele naţionaliste, antisemite au câştigat doar 24, 73%. Pe de altă parte este vorba de viziunea conform căreia rezultatele au însemnat o înfrângere categorică a regimului, lucru deasemenea adevărat. Aşadar deşi partidele democratice obţin împreună o victorie care le-ar fi putut asigura majoritatea parlamentară, din cauza lipsei de coeziune în opoziţie, regele a profitat pentru a-şi impune propriul guvern.
Altfel, scorurile mici ale partidelor istorice luate individual pot fi explicate printr-o serie de argumente cum ar fi:a) Forţele marginale ale deceniului al III-lea adopta un nou stil de politică, mai agresivă b) stilul vetust adoptat de partidele tradiţionale coroborat cu emergenţa tot mai vizibilă a monarhiei şi c) un argument de ordin social care constă în faptul că în rândul societăţii romaneşti nu exista suficientă cultura politică democratică astfel clişeele de ordin autoritarist au câştigat teren[4]. Atât ţărăniştii cât mai ales liberalii au pierdut voturi în favoarea legionarilor.
La 28 decembrie în pofida câştigării alegerilor de către partidele democratice urmând dorinţa regelui, guvernul Goga-Cuza depune jurământul. Carol găsise varianta cea mai simplă pentru instaurarea unui regim de autoritate personală. Deşi încearcă păstrarea caracterului democratic prin coooptarea în cabinet a aripii centriste din PNŢ (de fapt mai apropiată de Coroană decât de propriul partid) dar şi a altor disidente Carol punea capăt, prin acest guvern, democraţiei liberale din România.
Bibliografie:
1. Muller, Florin, Metamorfoze ale Politicului Românesc 1937-1944, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006
2. Nedelcu, Florea, Viaţapolitică în Româniaîin preajma Dictaturii Regale, Editura Dacia, Cluj 1973
3. Savu, Al.Gh, Dictatura Regală(1938-1940), Editura Politică, Bucuresti, 1970
[1]Savu, Al.Gh, Dictatura Regală(1938-1940), Editura Politică, Bucuresti, 1970
[2]Muller, Florin, Metamorfoze ale Politicului Românesc 1937-1944, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 175
[3]Nedelcu, Florea, Viaţapolitică în Româniaîin preajma Dictaturii Regale, Editura Dacia, Cluj 1973, p. 130
[4]Muller, Florin, op.cit, p.179
