Istoria torturii - De ce nu putem renunţa la ea?

În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în faţa delegaţilor de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!” Din păcate, s-a înşelat amarnic...

În 1849, adepţii pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluţii idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, şi reforme instituţionale fuseseră adoptate în mai multe ţări. Sute de intelectuali şi politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiaşi an, aproape o mie de delegaţi din Europa şi America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război şi de a-l înlocui cu un Congres al Naţiunilor.

Pacifiştii au fost curând dezamăgiţi:războiul Crimmei a izbucnit în 1853 şi a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldaţi în viitoarele mari războaie:războiul de secesiune din America, războiul franco-german şi primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morţilor în război, cel mai sângeros din istorie.

Însă la 1849 Hugo avea dreptate:tortura ca politică oficială aproape dispăruse din Occident. Folosirea torturii fizice pentru obţinerea de informaţii a fost abandonată din mai multe motive, precum filosofia iluministă sau schimbarea gândirii în rândul doctorilor. Până în 1851, tortura era interzisă în toate ţările europene. Câţiva ani mai târziu, armata Statelor din Nordul Americii adopta noi legi care condamnau explicit abuzul prizonierilor. Tortura folosită de către forţele militare era considerată un fapt al trecutului.

Dar tortura a revenit. Secolul al XX-lea a fost martorul torturării prizonierilor de către forţele militare, la o scară şocantă chiar şi în comparaţie cu Evul Mediu. Americanii au torturat şi măcelărit prizonieri în Insulele Filipine. Japonezii au violat, torturat şi ucis zeci de mii de captivi în China şi au făcut disecţii pe prizonierii aliaţi în insulele din Pacific. Militarii germani au primit ordine să-i trateze pe prizonierii ruşi ca sclavi, iar unii dintre aceştia au ajuns cobai pentru experimentele medicale ale doctorilor angajaţi de stat. În unele conflicte mai recente – Coreea, Vietnam, Congo, războiul civil din Algeria, cel din Iugoslavia sau Iraq – tortura a fost la ordinea zilei. „Ajunsese la o scară care face ca şi cea mai întunecată perioadă a Evului Mediu să pară nesemnificativă” mărturisea jurnalistul britanic Jonathan Power în 1981.

De ce tortura, după ce a fost abandonată ca practică militară acceptată în secolul al XIX-lea, a revenit la o asemenea scară? Această problemă este azi de un interes major pentru savanţi şi nu numai, mai ales după ce preşedintele George W. Bush a aprobat utilizarea unor tehnici de tortură pentru prizonierii de război din Irak şi Afganistan – tehnici care, conform zvonurilor, ar fi jucat un rol în căutarea lui bin Laden. Concluzia cercetătorilor:natura războiului a parcurs un cerc complet din secolul al XVII-lea, de la război total la un soi de ciocniri de gentlemeni („gentlemanly clashes”) şi, de la 1900, la război total din nou. Contrainsurgenţele şi războaiele civile sunt astăzi ceva normal, iar combatanţii sunt deseori consideraţi doar criminali, nu soldaţi. Aceste evoluţii au făcut ca tortura să reapară, inclusiv sub unele forme nefolosite de sute de ani.

Tortura la marile civilizaţii antice

În antichitate, soldaţii capturaţi nu se bucurau de prea multe drepturi. Grecii îşi protejau cetăţenii de tortură, dar sclavii nu erau atât de norocoşi. Torturarea prizonierilor era o practică acceptată. Tucidide povesteşte, în Istoria Războiului Peloponesiac, că atunci când liderul militar atenian Nicias a fost capturat la Syracusa, el a fost ucis de syracusanii aflaţi de partea Atenei de frică să nu fie torturat de spartani şi astfel să „le aducă probleme în ora prosperităţii lor”. Atenienii morţi nu puteau mărturisi nimic;vii, ei puteau ceda sub regimul de interogatoriu descris în piesa lui Aristofan, Broaştele:„Leagă-l de o scară, suspendă-l sau biciuieşte-l. Pune o grămadă de roci pe el. Pune-i oţet în nas.”

Roma avea o politică similară. Prizonierii puteau fi supuşi flagelării cu biciuri ghimpate, arderea cu fier încins sau puteau fi obligaţi să se lupte unul împotriva celuilalt în lupte de gladiatori. Şi la Roma torturarea cetăţenilor era interzisă, excepţie făcând cazurile în care aceştia erau suspectaţi de trădare. Anticii au început o tradiţie care va continua timp de două milenii:aplicarea torturii pentru non-cetăţeni – prizonieri de război, populaţiile civile cucerite sau oamenii suspectaţi de complot împotriva statului (rebeli, insurgenţi, terorişti sau membri ai minoriăţilor etnice sau religioase).

Evul Mediu, apogeu al torturii?

În Europa Occidentală, armatele medievale torturau şi omorau prizonierii în mod regulat;doar cei de origine aristocrată erau protejaţi. Dacă nobilii nu puteau fi torturaţi, atacarea ţăranilor era acceptată. Preoţii catolici au militat împotriva abuzului;în timpul mişcării Pacea lui Dumnezeucei care atacau ţărani neînarmaţi puteau fi excomunicaţi. Campania nu s-a bucurat de prea mare succes. Soldaţii capturaţi putea fi măcelăriţi dacă asta era considerată o necesitate militară. După ce Henric al V-lea a ordonat uciderea a sute de soldaţi francezi dezarmaţi în timpul Bătăliei de la Agincourt, el nu a fost condamant de cronicele engleze sau franceze pentru că se considera că avea dreptate în a se teme că prizonierii s-ar fi putut reînarma în caz de contraatac.

Torturarea celor de altă religie era şi ea acceptată, fapt evidenţiat de toate cronicele despre cruciade „Unii dintre oamenii noştri tăiau captele inamicilor captivi (iar asta era o dovadă de milă) alţii trăgeau cu săgeţi în ei sau îi torturau dându-le foc” – asta povesteşte unul dintre participanţii la asediul Ierusalimului din 1099. „Grămezi de capete, mâini şi picioare puteau fi văzute pe străzile oraşului”.

Până în 1215, curţile judiciare puteau tortura acuzaţii pentru a vedea dacă aceştia erau sau nu vinovaţi:dacă Dumnezeu îi proteja de tortură, ei erau consideraţi nevinovaţi. După Conciliul Ecumenic de la Lateran, din 1215, Dumnezeu nu a mai fost invocat în judecarea cazurilor grave. Pentru condamnare, procurorii aveau nevoie fie de doi martori, fie de o confesiune (adesea obţinută, evident, prin tortură). Metodele preferate erau zdrobirea piciorului într-o menghină şi legarea mâinilor la spate şi suspendarea acuzatului de tavan pentru perioade îndelungate. Astfel, în Evul Mediu tortura nu era doar legală, ci se afla în inima jurisprudenţei.

Iluminismul, o schimbare de perspectivă asupra torturii. Cu excepţiile de rigoare, bineînţeles...

Această perspectivă a început să se schimbe odată cu mişcarea iluministă şi afirmarea demnităţii şi raţiunii umane. Voltaire şi alţi filosofi au condamnat tortura ca fiind un vestigiu barbar al trecutului primitc. Credinţa în judecata umană a schimat procedurile judiciare, permiţând ca suspecţii să fie condamnaţi şi în lipsa unei confesiuni obţinute prin tortură. În acelaşi timp, şi doctorii şi-au schimbat opiniile faţă de durere. Medicii medievali vedeau durerea ca parte a dezvoltării spirituale, dar în secolul al XIX-lea ea era considerată ceva negativ, de nedorit, astfel că tortura devenea fără valoare şi, din punct de vedere moral, inadmisibilă.

Cât despre tortura pe câmpul de luptă, scrierile lui Hugo Grotius au contribut la transformarea atitudinii faţă de prizonierii de război. Tratatul său din 1625, De Jure Belli Ac Pacis, este una din pietrele de temelie ale dreptului internaţional. El argumentează că deşi prizonierii de război pot fi consideraţi sclavi, ei ar trebui totuşi protejaţi de abuzuri din considerente umanitare;ei trebui să fie văzuţi ca oameni, nu inamici, şi nu ar trebui pedepsiţi pentru faptele superiorilor lor sau torturaţi pentru informaţii. Ideile lui Grotius au avut o influenţă importantă în viitoarele conflicte ale Europei modere. În timpul războiului civil din Anglia, ambele părţi au acceptat anumite coduri de conduită care interziceau executarea, înfometarea şi torturarea prizonierilor. Desigur că acest cod nu a fost respectat de toţi comandanţii, dar abuzul prizonierilor nu mai era acceptat ca normă, iar acest fapt reprezintă o evoluţie semnificativă. Cei care maltratau prizonieri erau condamnaţi drept barbari, ca „turcii” sau ca alte popoare considerate necivilizate.

În mod similar, francezii, italienii, ruşii, prusacii şi spanioli au continuat să masacreze prizonierii de război, dar acest timp de comportament nu mai era acceptat de societate. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, culturile occidentale au ajuns să vadă tortura, abuzul şi masacrul prizonierilor ca acte atroce, nedemne de un soldat profesionist. Excepţie făceau cazurile aşa-zisilor sălbatici – precum irlandezii sau indienii americani – care nu se bucurau de aceeaşi protecţie.

Legile de pedepsire a abuzului contra prizonierilor s-au înmulţit. Prusia şi Statele Unite au negociat, în 1785, un tratat conform căruia prizonerii trebuiau să fie bine hrăniţi şi găzduiţi şi să nu fie înlănţuiţi. În 1863, un profesor de la Universitatea Columbia, Francis Lieber, a creat pentru Armata Uniunii cele mai detaliate reguli de război formulate vreodată:„Legea de război modernă nu mai perimite folosirea oricărui tip de violenţă împotriva prizonierilor cu scopul de a extrage informaţiile dorite sau pedepsirea lor pentru divulgarea unor informaţii false. [...] Necesităţile militare nu admit cruzimea, mutilarea sau torturarea pentru obţinerea de confesiuni.”

Codul lui Lieber stă la baza Convenţiei de la Haga, din 1899, primul tratat internaţional asupra regulilor de război, tratat prin care Marile Puteri au acceptat că prizonierii „trebuie trataţi într-un mod uman” şi că trebuie să li se ofere aceeaşi calitate a mâncării, hainelor şi locurilor de cazare ca şi trupelor care i-au capturat. Odată cu noul secol, tortura a devenit formă violare a dreptului internaţional.

Secolul XX-civilizator sau reîntoarecere la barbarie?

În 1901, trupele americane au ajuns în mijlocul unui nou tip de conflict:de ocupare şi conducere a unui teritoriu de peste mări în numele unei mişcări de eliberare. Acelaşi scenariu se va repeta în Indochina şi în alte locuri:când imperiul conducător se destramă, populaţia colonială se revoltă şi-şi declară independenţa doar pentru a se trezi în război cu imperiul succesor.

Astfel, soldaţii americani au ajuns în război împotriva gherilei filipineze care se eliberase de sub conducerea spaniolă. Curând, forţele americane s-au angajat în atrocităţi ce au avut ca rezultat moartea a zeci de mii de civili, precum şi incendierea satelor şi folosirea torturii pentru extragerea de informaţii. Generalul Robert Hughes a apărat acest gen de acţiuni în faţa Senatului, în 1902, spunând că „Aceşti oameni nu sunt civilizaţi”.

Deşi soldaţii încălcau Codul Lieber, cei judecaţi de curţile marţiale au primit sentinţe uşoare precum amenzi sau suspendări de scurtă durată. Investigaţia deschisă de Senat nu a durat mult, doar câteva luni, iar presa a uitat repede de acest subiect. Incidentul a fost curând uitat, şi odată cu el şi faptul că o democraţie occidentală revenise la torturarea prizonierilor de război.

Al doilea război mondial, apogeul brutalităţii

Majoritatea savanţilor acuză totalitarismul ca fiind de vină pentru reintroducerea torturii în Occident. Într-adevăr, Germania nazistă, Japonia Imperială şi Uniunea Sovietică s-au dezis complet de prohibiţiile din secolul al XIX-lea. Cele trei regimuri au făcut din tortura prizonierilor o politică oficială, şi au ajuns la un nivel de brutalitate absolut şocant pentru contemporani. Unităţile militare torturau cu regularitate pentru a obţine informaţii secrete şi ucideau prizonierii, uneori chiar şi cu zecile de mii.

Germania nazistă a ucis milioane de noncombatanţi, iar armata sa a omorât sistematic prizoneri de război. La câteva zile după invazia Uniunii Sovietice, Hermann Reineche, şeful departamentului pentru prizonieri de război, a trimis ordine către toate unităţi conform cărora „ soldatul bolşevist a pierdut toate pretenţiile la un tratamentul onorabil conform cu Convenţia de la Geneva şi poate fi supus la acţiuni brutale la cel mai mic semn de insubordonare”.

Prizonierii ruşi erau înfometaţi, privaţi de îngrjijiri medicale, folosiţi în experimente medicale sau împuşcaţi. Când un amiral german a contestat ordinele ca fiind contrare spiritului convenţiei de la Geneva şi tradiţiilor militare, Mareşalul Wilhelm Keitel a respins obiecţiile ca fiind rezultatul unei „învechite concepţii militare a războiului cavaleresc”. Se estimează că până la 2, 3 milioane de captivi sovietici au murit în lagărele germane. Spre deosebire de soldaţii naţiunilor slave, cei britanici şi americani erau trataţi, de regulă, destul de bine, în baza presupusei superiorităţi rasiale.

Forţele sovietice s-au comportat la fel ca cele naziste. După invazia Poloniei din 1939, Armata Roşie a capturat zeci de mii de ofiţei polonezi şi i-a predat poliţiei secrete pentru a fi interogaţi în lagăre de concentrare. Mai mult de 14.000 de ofiţeri au fost executaţi în pădurea Katyn, şi circa 1, 3 milioane de soldaţi germani au murit în lagărele sovietice. Armata japoneză a acţionat cu o şi mai mare brutalitate. În timpul invaziei şi ocupării Chinei în anii ’30, soldaţii au violat şi executat zeci de mii de civili. Se presupune că între 2 şi 4 milioane de chinezi, majoritatea civili, au murit în conflict.

În timpul campaniei din Pacific, ofiţerii japonezi i-au supus pe prizonerii aliaţi la bătăi, disecţii pe viu şi execuţii prin dezmembrare şi decapitare. Spre sfârşitul războiului, armata japoneză a ajuns chiar la canibalism. Un tribunal pentru crime de război l-a acuzat pe locotenentul-general Yoshio Tachibana de ordonarea torturii şi decapitării prizonierilor din lagărul din I-le Bonin şi de consumarea cărnii acestora. Tachibana susţinut că soldaţii deveneau mai puternici prin consumarea cărnii de om.

Ororile comise de ţările Axei au ajuns să cunoscute în toată lumea după război şi au stat la baza unei campanii internaţionale pentru protejarea drepturilor omului. Rezultatul a fost adoptarea, în 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care interzicea tortura, şi a Convenţiei de la Geneva în 1949, prin care supunerea civililor necombatanţi la violenţă, tratament crud şi tortură era interzisă şi în afara legii. Cu toate acestea, deşi guvernele au semnat aceste convenţii, militarii nu au ţinut cont de ele.

În timpul războiului din Coreea, forţeleNordului au luat foarte puţini captivi pentru că preferau să-i omoare pe soldaţii inamici. China, în schimb, a luat mii de prizonieri şi i-a supus unor noi forme de coerciţie. Americanii capturaţi au fost torturaţi nu pentru a divulga informaţii, ci pentru a fi îndoctrinaţi. Chinezii preferau coerciţia non-violentă – un regim de lecturi şi de dezbateri ideologice – dar foloseau şi metode mai abuzive dacă nu reuşeau să-i convertească pe cei capturaţi. Sistemul, bazat pe cedarea psihică în urma privării de somn, izolării, expunerea prelungită la cald, rece sau murdărie, a avut succes. 21 de captivi au refuzat să fie repatriaţi în 1954, susţinând că viaţa în China era mai bună, iar conform unui studiu circa 70% din prizonierii de război americani au colaborat cu nord-coreeni şi chinezii.

Cazul Franţei şi Algeriei:apărarea demnităţii umane merge până la prejudicierea intereselor statului

În 1953, occidentalii puteau susţine că renaşterea torturii se datora totalitarismului sau „aberaţiilor asiatice”. Democraţiile liberale, cu moştenirea iluministă, nu ar fi putut niciodată să recurgă la aşa ceva. Apoi a ieşit la iveală adevărul despre faptele soldaţilor francezi din Algeria.

Confruntată cu revolta de independenţă din colonia africană, parlamentul francez a decretat starea de urgenţă şi a acordat militarilor şi administraţiei coloniale „puteri speciale” pentru reţinerea suspecţilor „terorişti”. Eliberaţi de constrângerile constituţionale, Gen. Jacques Massu, comandantul forţelor din Algeria, a supervizat ceea ce a descris mai târziu ca tortură „instituţională”. Prizonerii torturaţi care nu dezvăluiau nimic erau adeseori executaţi, iar cadavrele lor aruncate în gropi comune sau chiar în ocean. Mai mult de 3.000 de algerieni au fost daţi „dispăruţi”, iar 55.000 de oameni – inclusiv 40% din bărbaţii adulţi din capitala ţării – au fost supuşi interogatoriilor.

Regimul de tortură a dus la distrugerea reţelei de terorişti, dar francezii au pierdut oricum războiul, mai ales din cauza faptului că tacticile lor i-au înstrăinat de populaţia loaclă. În plus, opinia publică s-a opus vehement actelor violente, astfel că, în urma protestelor, de Gaulle a fost nevoit să accepte un referendum pentru independenţa coloniei.

În ciuda scandalului iscat de cazul algerian, democraţiile occidentale au continuat să folosească tortura în lupta contra insurgenţilor „sălbatici”, cărora legile nu li se aplicau. America s-a găsit într-o astfel de situaţie în războiul din Vietnam. Abuzurile armatei vietnameze erau bine cunoscute la Pentagon, iar Consiliul Internaţional al Crucei Roşii au notificat Statele Unite că soldaţii americani violează prevederile Convenţiei de la Geneva, fără niciun rezultat însă.

Tortura astăzi-"necesară şi pardonabilă" în războiul contra terorii?

Dezaterea asupra torturii a renăscut după atacurile din 11 septembrie. După invaziile din Afganistan şi Irak, SUA au început interogarea prizonierilor în condiţii considerate incompatibile cu prevederile Convenţiei din 1949.

La baza aviatică din Bagram, Afganistan, închisoarea militară din Abu Ghrain din Irak şi baza navală din Guantanamo, Cuba, prizonierii au fost supuşi la ceea ce administraţia Bush a descris ca „enhanced interrogation techniques”. În plus, administraţia Bush a susţinut că hotărârile Convenţiei de la Geneva nu se aplică prizonierilor consideraţi terorişiti. „Mă întreb, în condiţiile în care trăim, cu acest nou inamic şi acest nou tip de conflict, dacă toate aceste dispoziţii mai au sens” a susţinut Alberto Gonzales, şeful Departamentului de Justiţie, în faţa Congresului în 2005 (el fiind cel care a autorizat folosirea torturii pentru interogatorii).

(Imagine de la Guantanamo Bay)

Oficialii administraţiei au susţinut că tehnicile de interogare nu reprezintă forme de tortură şi nici tratament degradant. Kelly McCann, consilier pe probleme de securitate şi fost maior în Marina americană, a spus că „privarea de somn sau să obligi pe cineva să stea într-o anumită poziţie pentru o perioadă îndelungată de timp nu este tortură. Sunt anumite lucruri pe care poţi să le faci care pot cauza multă durere, dar care nu lasă daune pe termen lung. Asta mi se pare perfect rezonabil.” Dar conform dreptului internaţional, administrarea de durere puternică sau discomfort este calificată drept tortură. Savanţii au argumentat, pe bună dreptate, că nu se poate face diferenţa între durere temporară sau daune permamente şi că orice durere, fizică sau mentală, este tortură.

Mai mulţi prizoneri au murit în închisoare, iar unele morţi au fost catalogate drept omucidere. Ca şi în cazul Algeriei, dezvăluirea informaţiilor despre aceste abuzuri au condus la proteste internaţionale şi au dăunat autorităţii morale a forţelor de ocupaţie. Până acum însă, doar 9 soldaţi au fost acuzaţi că ar fi torturat prizoneri.

Dezbaterea asupra torturii a revenit în atenţia publicului în acest an, după asasinarea lui bin Laden, deoarece foşti membri ai administraţiei Bush au declarat că informaţiile obţinute prin interogatoriu de la prizonieri, în 2003, au contribuit la succesul operaţiunii.

Discuţia rămâne deschisă. Pentru unii politicieni, precum în cazul Americii, tortura este doar un rău necesar fără de care statul nu ar putea supravieţui. Pentru oamenii de rând, ea este o brutalitate. În orice caz, putem spune că folosirea torturii şi astăzi este o dovadă clară că acel stadiu avansat de civilizaţie în care ne place să credem că ne aflăm este încă foarte departe.