Cine a fost domnişoara Pogany, „iubirea simplă și nemuritoare a lui Brâncuși“

Socotită a fi fost „iubirea simplă și nemuritoare a lui Brâncuși”, Margit Pogany a intrat în viața acestuia prin anul 1910. Era o pictoriță unguroaică, de 31 de ani, pe care amicii săi din acea vreme (1906-1916), în frunte cu V.G. Paleolog, au catalogat-o ca fiind fără talent. A fost descrisă însă ca o persoană modernă, o frumusețe stranie de madonă, senzuală și tulburător de feminină, cu un aer lasciv. Nouăsprezece sculpturi dintre cele create de Brâncuși îi poartă numele: „Domnişoara Pogany”.

Pictorița – căreia maestrul, după spusa ei, „îi nutrea o tandră și discretă prietenie” – a declarat însă că nu ea era la originea acelor sculpturi, o lucrare asemenea ei existând deja la data în care ea a intrat prima dată în atelierul din rue de Montparnasse. Similitudinea i s-a părut cu adevărat bizară.

Margit împreună cu o prietenă a închiriat un atelier în apropierea celui al sculptorului, iar Brâncuși o vizita destul de des, la fel cum făcea și ea. Pictorița a dorit ca maestrul să-i facă portretul, iar el a acceptat. Prietenia cu domnișoara Pogany i-a mai înseninat viața care, în acea perioadă, i se părea destul de dificilă. Margit nu a rămas însă prea mult timp la Paris, ci a pleacat la Laussane. Corespondența dintre ei era destul de vie, mai ales că ea aștepta bustul de la el. Îl va primi, tot în bronz, la începutul anului 1914.

Mai departe, Margit Pogany a călătorit la Londra și la New York, după care a hotărât să trăiască în Australia. A păstrat ceva timp legătura cu Brâncuși prin scrisori.

Carola Giedion-Welcker, istoric și critic de artă de anvergură internațională, considerată a fi fost o „mare doamnă” a criticii mondiale, l-a cunoscut și l-a promovat cu mult entuziasm și talent pe Constantin Brâncuși. Ea scria că: „Busturile domnișoarei Pogany permit urmărirea directă, pe etape, a marelui proces de simplificare și epurare. Gura și mai ales ochii, clar accentuați și expresivi la început (1913), devin mai impreciși, pentru a nu știrbi calmul și unitatea ovalului neted. Articulația obrazului se reduce la cea mai strictă arhitectură; arcul sever al sprâncenelor, având ca punct de sprijin nasul, se amplifică asemenea unei calote peste bolta capului. În ultima variantă (1931), brațele și mâinile fuzionează într-o unică masă ascendentă. Ca un acord final, părul coboară în trepte, reînălțându-se într-o volută plină de pregnanță. Dintr-un portret s-a plăsmuit lent un univers sculptural liber, închis în sine”.

În 1957, anul morții lui Brâncuși, Margit Pogany trăia încă la Melbourne, în Australia, iar cei care o văzuseră spuneau că încă mai semăna cu primele variante ale lucrării, chiar dacă trecuseră 35-40 de ani de la facerea lor.

Acest text este un fragment din articolul "Domnişoarele sofisticate din viaţa lui Brâncuşi", publicat în numărul 24 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.