⬆

Isamu Noguchi, elevul japonez al lui Brâncuși. „Am învăţat ce înseamnă onestitatea în sculptură”

În anul 1926, un tânăr american de origine japoneză intra la Galeria Brunner din New York, care găzduia o expoziție cu lucrări ale lui Constantin Brâncuși. Așa cum avea să mărturisească peste ani, atunci când ajunsese un sculptor și peisagist recunoscut în întreaga lume, întâlnirea cu opera sculptorului din Hobița a însemnat pentru tânărul artist plastic aflat la începutul carierei nu doar „un mare noroc”, ci și o „intervenție a Divinității”. Pentru că a văzut la Brâncuși o anumită „puritate a inimii” de factură zen-buddhistă, specifică artiștilor din Japonia Medievală, care l-a fascinat. Astfel, tânărul entuziasmat s-a dat dat peste cap și a obținut o bursă Guggenheim, care i-a îngăduit să ajungă la Paris, unde nu s-a oprit decât în cartierul Montparnasse, pe aleea Impasse Ronsin, la numărul 11, la atelierul celui care avea să-i devină maestru. Tânărul fascinat de Brâncuși se numea Isamu Noguchi (1904-1988) și este considerat unul dintre cei mai importanți artiști plastici ai secolului XX.

Cel care avea să devină în tumultuoșii ani ’20 ai secolului trecut elevul lui Brâncuși s-a născut în 1904, la Los Angeles. Isamu Noguchi a fost rezultatul scurtei povești de dragoste dintre poetul, scriitorul și eseistul japonez Yone Noguchi și editoarea sa, scriitoarea americană Léonie Gilmour. La puțină vreme după nașterea micuțului părinții săi s-au despărțit.

Yone Noguchi a curtat-o apoi pe jurnalista Ethel Marie Armes, care însă l-a refuzat atunci când a cerut-o în căsătorie. Ca urmare, tatăl lui Isamu s-a întors în Japonia natală – iar în 1906 i-a invitat acolo pe Léonie şi pe fiul lor. Aşa că în luna martie a anului 1907, tânăra mamă și băiețelul ei au părăsit Statele Unite, îmbarcându-se în portul San Francisco pe un vapor cu destinația Yokohama.

Deși călătoria a fost una dificilă, copilul a înfruntat greutățile cu curaj, fapt pentru care a primit, abia acum, numele „Isamu” (în japoneză, curaj). Şi dacă Léonie Gilmour și-a făcut speranțe că va avea, în sfârșit, o familie, acestea s-au spulberat repede, pentru că Yone Noguchi s-a însurat cu o japoneză, iar Isamu a rămas definitiv fără tată.

Léonie a sfârșit prin a se stabili la Yokohama, unde exista o comunitate anglofonă destul de numeroasă și influentă. Un amănunt interesant al biografiei viitorului artist de renume e acela că a conceput chiar el grădina casei lor din Yokohama, descoperindu-şi foarte de timpuriu talentul de peisagist. Mai mult chiar, Isamu a ucenicit la un tâmplar (în Japonia, țară a cutremurelor, casele erau construite din lemn, de către tâmplari), ceea ce l-a ajutat să descopere metodele, tradițiile și stilul meșteșugarilor japonezi.

Sam Gilmour – şi încercările de a deveni artist

În 1918, Isamu a fost trimis în SUA, pentru a primi o educație occidentală. I-a fost încredințat unui tutore: Edward Aloysius Rumely, un cunoscut medic, pedagog și om de presă din Indiana. Patru ani mai târziu, Isamu – care se recomanda Sam Gilmour pe tărâm american – a absolvit liceul din La Porte, Indiana.

La terminarea studiilor a avut o lungă discuție cu tutorele său, explicându-i acestuia că ar vrea să devină artist plastic. Deși dorea ca protejatul său să devină medic, doctorul Rumely l-a dat pe Isamu în grija unui bun prieten, cunoscutul sculptor Gutzon Borglum; nimeni altul decât realizatorul faimosului „Mount Rushmore National Memorial”, un grup statuar de mari dimensiuni, care îi înfățișează pe GeorgeWashington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln, sculptată în granitul unui vârf de munte din statul South Dakota.

Ucenicia la Borglum – care l-a descurajat, spunându-i că nu va deveni niciodată sculptor – nu i-a folosit la nimic tânărului, care a cedat în fața insistențelor tutorelui său şi s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității Columbia. Dar influența mamei sale și a unui compatriot, bacteriologul Hideyo Noguchi (coincidență de nume de familie – n.r.), a fost în cele din urmă mai puternică decât cea a doctorului Rumely. În 1924, Isamu s-a înscris la Leonardo Da Vinci Art School din New York, al cărei director, sculptorul Onorio Ruotolo, a fost impresionat de calitățile artistice ale noului său student.

Întâlnirea cu Brâncuși: „Am învăţat ce înseamnă onestitatea în sculptură”

Dar pentru Isamu Noguchi „drumul Damascului” a fost vizita făcută la Brunner Gallery din New York, unde s-a întîlnit cu sculpturile lui Constantin Brâncuși. Tânărul artist nipono-american a văzut la Brâncuși o anumită „puritate a inimii” de factură zen-buddhistă, specifică artiștilor din Japonia Medievală, care l-a fascinat. „Eram transfigurat”, avea să scrie mai târziu. Opera lui Brâncuși l-a făcut să simtă că a întâlnit un suflet înrudit, plin de profunzime, un artist care aplica inconștient (fapt cu atât mai remarcabil) principiul wabi-sabi, atât de drag artiștilor și artizanilor din Țara Soarelui Răsare. Câteva lămuriri conceptuale sunt necesare. Wabi înseamnă căutarea simplității, chiar cu prețul urâțeniei aparente. Sabi înseamnă „rugină”, dar și „patina vremii”, iar sabi-ya înseamnă singurătate. Pe scurt, wabi-sabi înseamnă o simplitate plină de semnificații, o căutare a esenței lucrurilor – adică exact ceea ce Brâncuși a încercat să surprindă încă de la începuturi prin arta sa.

Să ne mirăm că tânărul se simțea transfigurat? Încă înainte de a ieși pe ușă, Isamu a decis că trebuie neapărat să devină elevul lui Brâncuși. Cum nu-i lipsea îndrăzneala (avea să dovedească în multe împrejurări că are curaj, meritându-și numele), tânărul artist plastic s-a dat peste cap și a obținut o bursă a Fundației Guggenheim – iar bursa i-a îngăduit lui Noguchi să ajungă la Paris în luna iunie a anului 1927.

„Înarmat” cu o recomandare primită de la scriitorul american Robert McAlmon, Noguchi s-a dus direct în cartierul Montparnasse, oprindu-se doar pe aleea Impasse Ronsin, la numărul 11, unde își avea atelierul Brâncuși, care „l-a pus la treabă” chiar de a doua zi. Artistul român l-a acceptat pe tânărul american de origine japoneză în atelierul său ca ucenic în ciuda unor dificultăți de comunicare, întrucât Isamu Noguchi nu vorbea franceza, iar Brâncuși nu vorbea engleza. Cei doi au știut însă să treacă peste acest impediment. „Ne înțelegeam din priviri. Comunicam cu ajutorul ochilor, prin gesturi, prin materiale și prin uneltele pe care urma să le folosim”, îşi va aminti, peste ani, cu nostalgie, artistul nipono-american. „Am fost iniţiat în piatră de Constantin Brâncuşi în primăvara anului 1927, când am ajuns la Paris ca bursier Guggenheim. Mi-a arătat cum să tai blocul de piatră. Aşa am învăţat ce înseamnă onestitatea în sculptură, o condiţie prealabilă pentru a putea depăşi atracţiile facile ale modelajului în lut – o datorie morală pe care nu am uitat-o niciodată”, declara el în anul 1985.

Coloanele infinite

Maestrul din Hobița l-a învăţat pe Noguchi nu doar cum să lucreze, ci și că trebuie întotdeauna să mediteze asupra sculpturii. De la Brâncuși – în al cărui atelier a lucrat cu intermitențe între anii 1927 și 1929 – Noguchi a învățat să sculpteze în piatră, să „surprindă momentul” și să „caute esența”, influența compatriotului nostru dovedindu-se decisivă pentru evoluția viitoare a lui Isamu Noguchi, care a „moștenit” de la maestrul său obsesia pentru coloane infinite. „În ciuda dorinţei mele de a mă îndepărta de Brâncuşi, eram prea plin de el. Este prea periculos să ai un mare maestru, precum Brâncuşi. Problema era cum să fac o coloană fără să fie în maniera lui Brâncuşi. Era foarte greu, dar am reuşit...”, mărturisea mai târziu Noguchi, care a știut să-l asimileze pe Brâncuși în felul său. Nu puțini i-au reproșat însă nipono-americanului că lucrările sale „seamănă prea mult cu Brâncuşi”.

Dar Noguchi nu și-a repudiat maestrul. „Recunosc însă categoric că am fost foarte influenţat de Brâncuşi. Chiar atelierul meu semăna la un moment dat cu al lui, existau chiar şi bârne vechi”, declara el într-un interviu pe care i l-a acordat lui Friedrich Teja Bach în anul 1987.

„Brâncuși a fost un copac la umbra căruia au putut crește alții”

Pentru a înțelege relaţia dintre Noguchi-elevul și Brâncuşi-maestrul trebuie să pornim de la criza învăţământului artistic de la începutul secolului XX, o epocă în care divorțul (deloc amiabil) dintre artă și educație fusese demult pronunțat.

Învățământul artistic de tip academic pierduse complet contactul cu realitatea, rămânând cantonat într-un paseism al formelor fără fond, care i-ar fi făcut să caște de plictiseală pe marii maeștri ai Renașterii și Barocului. Nu este deci de mirare că, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au apărut și s-au multiplicat acele „saloane ale refuzaților”, în care s-au refugiat, împreună cu operele lor, artiștii independenți. De cele mai multe ori, aceștia s-au format nu numai în afara sistemului de învățământ artistic, ci chiar împotriva acestuia – în mod deliberat.

Constantin Brâncuși a trecut prin învățământul artistic oficial, atât la București, cât și la Paris, unde a ajuns, pe jos, după o lungă călătorie prin Ungaria, Austria şi Elveţia. A fost nevoit să facă acest efort extraordinar pentru că academiștii bucureșteni i-au refuzat a doua tranșă de bani pentru bustul lui Carol Davila, bani din care tânărul artist român intenționa să-și plătească drumul spre Paris. Dezamăgirea a fost însă maximă, pentru că în școlile de Arte Frumoase de pe malurile Senei nu s-a ales cu nimic în plus față de ce găsise în cele de pe malurile Dâmboviței.

Astfel, după ce a trecut prin École des Beaux-Arts (unde l-a avut ca profesor pe sculptorul Antonin Mercié și unde a asimilat tot ce se putea asimila), a urmat întâlnirea lui Brâncuşi cu Auguste Rodin. Spre deosebire de profesorii de la École des Beaux-Arts, Rodin, care se realizase înfruntând normele oficiale, învingând cu succes rezistența mediilor academice, oferea un model existenţial demn de urmat. În atelierul lui Rodin a învăţat Brâncuşi „să însufleţească lutul inert”, ceea nu îi putuse arăta nimeni la École des Beaux-Arts. În cele din urmă însă, Brâncuși a avut revelația faptului că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, părăsind atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Pentru că, așa cum avea să mărturisească mai târziu, Brâncuși ajunsese la concluzia că nimeni nu te poate învăţa să devii artist.

Cu toate astea, el a știut să-i învețe pe alții să fie, ajungând la o pedagogie proprie, care includea tehnica „cioplirii directe”. Adusă de Brâncuşi la Paris odată cu uneltele țăranilor români, tehnica cioplirii directe a făcut senzaţie în rândul artiştilor de avangardă de la începutul secolului al XX-lea.

Celor care au trecut pragul atelierului său, devenindu-i învăţăcei, Brâncuşi nu s-a mărginit să le transmită un set de tehnici sau vreo doctrină cu caracter estetico-filosofic. El a preferat să-i ajute să descopere și să se descopere, obligându-i indirect să uite ceea ce ştiau, ceea ce învăţaseră până atunci, să renunțe la „formalism” și să recupereze o stare de prospeţime, pentru a se deschide unui nou început. Odată ajuns în atelierul maestrului, Noguchi a fost și el supus acestui proces de „dezvăţare”.

Iar influența lui Brâncuși este evidentă în lucrări precum „Globular” și „Foot Tree”, realizate în 1928, „Red Seed”, una dintre lucrările în care lemnul se întâlnește cu piatra, și în multe, multe altele. Așa cum scria Martha Schwendener în anul 2007, „Brâncuși a fost un copac la umbra căruia au putut crește alții”. Ideile lui Brâncuși i-au impresionat și influențat pe mulți alţi artişti: i-au fost elevi Milița Pătrașcu, Irina Codreanu, Mac Constantinescu, Oscar Han, Romul Ladea, Ion Jalea, Octav Doicescu, Barbara Hepworth, Constantin Antonovici, Etienne Hajdu – ca să-i amintim doar pe câțiva. Pentru criticii de artă occidentali, cel mai important elev al Maestrului din Hobița rămâne însă Isamu Noguchi.

Drumul spre glorie

Întors la New York în 1929, Isamu Noguchi s-a împrietenit cu arhitectul și designerul Buckminster Fuller, pe care îl cunoscuse la cafeneaua lui Romany Marie, cafenea pe care Brâncuși îl sfătuise să o frecventeze. [În fapt, patroana respectivei cafenele frecventate de boema new-yorkeză se numea Marie Marchand prin căsătorie, ea fiind născută în Moldova!]

În 1930, Noguchi a călătorit în China, unde a studiat pictura cu acuarelistul Qi Baishi, și în Japonia, unde tatăl său nu a vrut să-l primească. Cu toate acestea, a luat lecții de la ceramistul Uno Jinmatsu și a studiat grădinile Zen (făcute doar cu pietre și nisip) și figurinele funerare haniwa (al căror rol este același ca al Armatei de Teracotă a împăratului chinez Qin Shi Huang Di).

S-a întors la New York în 1932, în plină recesiune economică, și a început să-și expună operele, înregistrând succes după succes. Fie-ne îngăduită şi o paranteză amoroasă: în anii 1930 a avut o scurtă poveste de dragoste cu pictorița mexicană Frida Kahlo. Şi tot în această perioadă a făcut scenografie pentru dansatoarea și coregrafa Martha Graham. Adevărata consacrare a venit de-abia în anul 1938, an în care a realizat o sculptură de mari dimensiuni, simbolizând libertatea presei, care a fost expusă în clădirea Associated Press, situată în Rockefeller Center din New York. Toate lucrările de acest gen realizate din 1938 și până la moarte au reflectat concepția lui Isamu Noguchi despre „semnificația socială” a sculpturii.

Atacul japonez de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941, a avut drept consecință nu numai intrarea Statelor Unite în război împotriva Imperiului Nipon și a celui de-al Treilea Reich, ci și declanșarea unui val de persecuții împotriva americanilor de origine japoneză. Noguchi și-a descoperit acum vocația de activist pentru drepturile omului: a creat grupul Artists Mobilization for Democracy, un ONG al cărui scop era acela de a sublinia patriotismul nipono-americanilor și loialitatea acestora față de țara lor de adopție și chiar a cerut internarea sa într-un lagăr de concentrare din Arizona, unde a stat șapte luni. Pentru că în lagăr, amplasat într-o rezervație indiană, Niguchi și-a continuat activitățile politice, la care s-a adăugat și încercarea de a-i învăța pe amerindieni câteva meșteșuguri, FBI-ul l-a acuzat de spionaj, declanșând chiar o anchetă în acest sens. Ancheta a fost oprită numai datorită campaniei organizate de organizația American Civil Liberties Union.

1981: vizita la Târgu-Jiu

După război, Niguchi a mers din nou în Japonia și s-a consacrat apoi designului, realizând, printre altele, celebra „masă Noguchi”, care constă din două piese de lemn identice care susțin un blat din sticlă. În 1955 a creat decorurile și costumele pentru o controversată reprezentare a piesei de teatru „Regele Lear”, care l-a avut în rolul principal pe actorul britanic Sir John Gielgud. În 1962 a devenit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură, iar în 1971 a fost ales membru al prestigioasei Academii Americane de Arte și Științe. În 1985, în New York, a fost inaugurat Muzeul Noguchi, în care sunt expuse operele elevului artistului. După ce, în 1986, a reprezentat Statele Unite la ediția din acel an al Bienalei de la Veneția, i-a fost decernată, un an mai târziu, National Medal of Arts.

În 1981, aflat la apogeul carierei sale de artist, Isamu Noguchi a vizitat ansamblul de la Târgu-Jiu, pentru a depune un omagiu celui pe care l-a considerat întotdeauna maestrul și mentorul său. S-a stins din viaţă la 30 decembrie 1988, în vârstă de 84 de ani.