Istoria limbii române: Care este elementul de unitate între limbile romanice
Am arătat în numărul precedent că româna, la fel ca celelalte limbi romanice, a moștenit din latină aproximativ 2000 de cuvinte-bază. Dacă ținem seama de felul cum s-au transmis aceste cuvinte diverselor limbi romanice, constatăm că aproximativ 500, adică o pătrime, au fost moștenite de toate limbile romanice. Sunt cuvintele panromanice. Este vorba de cuvinte ce denumesc noțiuni importante, fundamentale, care erau folosite în mod curent în Antichitate de majoritatea, dacă nu de totalitatea, vorbitorilor limbii latine. Acest fond lexical permitea tuturor locuitorilor Imperiului să se înțeleagă, să abordeze problemele esențiale ale vieții cotidiene. Cu alte cuvinte, acest fond lexical reprezintă elementul de unitate între limbile romanice.
Cuvintele panromanice
Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent: unelte gramaticale (de, în, nici, pe, spre), pronume (eu, tu, el, noi, nostru); adjective (bun, cald, drept, dulce, larg, lung) și adverbe (mai, când, ieri, mâine, nu, unde), numeralele de la unu la zece și mie, verbe cu valori multiple și generale (a avea, a fi, a sta).
Cele mai multe cuvinte panromanice sunt substantive referitoare la om (auzi, cap, deget, dinte, dormi, lacrimă, limbă, mână), la familie (fiu, frate, noră, părinte, socru, văduv), la îmbrăcăminte, podoabe (cămașă, coase, curea, fașă, pieptene, veșmânt), la alimentație (cină, coace, crud, făină, must, pâine, sare, seu, vin), la locuință (casă, curte, fereastră, masă, perete, poartă); sunt panromanici termeni relativi la: cer și atmosferă (cer, lună, nea, stea, vânt), timp (an, iarnă, mai, noapte, timp, zi), pământ (apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare, marmură, munte, piatră, râu, sare, țară „pământ”, undă, val, vale), floră (arbore, cânepă, fân, floare, frasin, ghindă, grâu, iarbă, iederă, ienupăr, in, lemn, linte, mei, mesteacăn, nucă, pai, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică), faună (arici, asin, bou, cal, capră, cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mierlă, muscă, ou, pană, pădure, păun, pește, porc, purice, șarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe), trei nume de culori (alb, negru, verde).
Însușirile realității exterioare și perceperea lor de către om sunt denumite prin termeni panromanici ca aspru, cald, foc, fum, greu, întreg, jos, macru, mărunt, măsura, miez, moare, nou, parte, părea, plin, sec, tăciune, acțiuni cu caracter general: ajuta, coperi, face, frânge, întinde, lega, muia, roade, tăia, unge; transport: car, căpăstru, duce, muta, roată, trage; agricultură, morărit, viticultură: ara, cerne, culege, furcă, moară, vie; creșterea vitelor, agricultură: ceară, fân, jug, miere, mulge, păstor; armată: arc, armă, învinge, prăda, săgeată; acțiuni artizanale: cheie, foale, fus, iță, mai, nod, oală, par, sac, toarce, ramă, țese,urzi, vas; cultura: carte „scrisoare”, cânta, coardă, joc, scrie, suna; societatea (inclusiv viața religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat, Paști, preț, vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu).
Am exemplificat această categorie cu mai multe cuvinte pentru a arăta că este vorba de cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au fost însă frecvente și cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce implică păstrarea lor până astăzi în toate aceste limbi. Unele dintre cuvintele panromanice nu mai sunt însă folosite azi decât în graiurile românești (ai „usturoi”, lard „slănină”) sau în dialectele sud-dunărene (arom. căstâñ „castan”, fauă „linte”, mur „zid”, marț „martie”, mes „lună”, tumbă „mormânt”).
... și excepția românei
În aceeași ordine de idei, semnalez faptul că 200 de cuvinte s-au păstrat în toate limbile romanice cu excepția românei. Categoria respectivă a fost semnalată de S. Pușcariu în discursul de recepție la Academia Română (1920) intitulat Locul limbii române între limbile romanice și ulterior (1964) analizată în profunzime de I. Fischer. Cum se explică situația din română? Există două cauze: una lingvistică și alta, mai bine zis altele, de natură externă.
Dacă analizăm ce există în română în locul cuvintelor păstrate în toate limbile romanice, dar absente în română constatăm că în unele cazuri cuvintele uzuale au fost înlocuite prin propriile lor derivate latine, tendință specifică ansamblului Romaniei adică teritoriului în care se vorbesc limbile romanice. Este știut că diminutivele auricula, genuculum au luat locul, în latina vulgară, vechilor cuvinte auris „ureche”, genu „genunchi”. Diminutivele stau la baza formelor romanice (rom. ureche, genunchi).
Latinei dunărene, care stă la baza limbii române, îi sunt specifice o serie de astfel de cazuri concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor cuvinte vechi: lat. musculus devenit în română mușchi a preluat și sensul cuvântului latin nederivat muscus „mușchi” (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit pe lat. pix „smoală”. În astfel de cazuri, pierderea unor cuvinte latinești nu separă structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci numai punctual, în realizarea diferită a acelorași tendințe.
Au existat și unele cazuri determinate de cauze externe, de natură socioeconomică (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, absența unei organizații religioase comparabile cu cea din Occident, dispariția la un moment dat a învățământului latin etc.) care au acționat mai profund asupra componenței unor terminologii.
Navigația, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din lat. lunter, animalele acvatice, numai prin denumirea generică pește din lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia marinărească, dispărând (ancora „ancoră”, navis „corabie”, portus „port”, ostreum „stridie”, puppis „pupă”, velum „velă” sunt cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepția românei).
La fel stau lucrurile și cu unii termeni din lexicul creștin: se păstrează cuvintele fundamentale (lat. crucem > cruce, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom. lege, lat. credentia > rom. credință), dar dispar cei care denumesc mai ales organizarea bisericească (abbas „stareț”, monachus „călugăr”, ambii panromanici; de precizat că monah vine la noi din slavonă).
Au dispărut numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizație, în condițiile rusticizării vieții din Dacia (lat. purpura – termenul românesc purpură este împrumutat în secolul 19 din latină, termenul curent era înainte de acest împrumut porfiră luat din greacă -, lat. lampas „lampă”, lat. lima „pilă”).
Majoritatea acestor cuvinte panromanice cu excepția românei sunt termeni tehnici ai diverselor profesiuni: marină, armată (hasta „suliță”, lancea), comerț: (alumen „alaun”, saeta „păr țepos”) sau termeni de civilizație (ars, lectus „pat”, littera), absența lor din română reflectând schimbarea îndeletnicirilor, precum și întreruperea contactului cu lumea occidentală.
Izolarea de Imperiu a făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent transmise celorlalte limbi romanice să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater / tata) sau să fie compensate prin perifraze (negare / a spune (că) nu, nullus / niciun (ul).
Nu există totdeauna explicații pentru dispariția unor cuvinte latinești din română. Probabil că în condițiile izolării latinei dunărene de restul României, tendința de sărăcire și de simplificare observată pe tot teritoriul României să fi fost mai profundă aici, ceea ce a putut duce la eliminarea mai rapidă a elementelor literare din vocabularul latin. De exemplu, două cuvinte ce denumeau noțiunea de „mare” transmise tuturor limbilor romanice (amplus și grandis) sunt eliminate, la fel ca termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice. Se pare că mare provine din lat. mas, maris „mascul”, evoluția fie de origine expresivă (posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime sau ca folosire inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale), fie datorită paronimiei cu un cuvânt din limba traco-dacă.
În sfârșit, româna nu are termenul general romanic deoarece el este o inovație petrecută mai târziu în latină; datorită ruperii legăturii cu Occidentul, inovația nu a ajuns în Dacia. Astfel sunt sapere „a ști” sau infans „copil”, pentru care româna păstrează termenul vechi latinesc scire devenit ști, pe care celelalte limbi romanice nu l-au moștenit, sau îl are pe copil, probabil din substrat, și pe prunc, cuvânt cu etimologie mult discutată.
Foto sus: Limbile neo-latine (romanice) în Europa secolului XX (© Yuri Koryakov, Wikimedia Commons)
