Iosif Stalin și perfecta pregătire de război în iunie 1941

Istoricii din întreaga lume au încercat să găsească explicații pentru uriașele înfrângeri sovietice din vara anului 1941 și s-a scris că trupele au fost luate prin surprindere de atacul masiv al Wehrmacht-ului și întregul dispozitiv a fost dat peste cap de manevrele rapide ale diviziilor de tancuri. Armata Roșie n-a putut să profite de superioritatea numerică și să-și dispună artileria pentru bombardamente puternice și sistematice.

Obuzierele de calibrele 122 și 152 mm erau mult mai performante decât cele din prima conflagrație mondială și proiectilele era realizate din materiale de calitate superioară. Progresele industriale își făceau simțită prezența. S-a mai spus că armamentul livrat trupelor nu se putea compara cu cel al germanilor și nici militarii nu aveau suficientă experiență pe câmpul de luptă. Ofițerii erau îngroziți de politrucii ce tot timpul aveau ultimul cuvânt în luarea deciziilor și orice eroare putea să fie pedepsită rapid cu un glonț fierbinte.

Iosif Stalin a fost acuzat și că n-a fost interesat suficient de dezvoltarea producției de armament și astfel Armata Roșie ar fi fost în inferioritate față de temutul Wehrmacht, o mașinărie de război perfect pusă la punct. Liderul de la Kremlin a fost umilit în fel și chip de foști subordonați doar după ce a trecut în neființă pentru a se demonstra că Uniunea Sovietică a fost n-a fost pregătită de desfășurarea unor ostilități de amploare. Dacă se citește cu atenție un text scris chiar în epoca sovietică, autorii scriu ceva în text și concluzia este absolut în conformitate cu indicațiile pe linie de partid și de stat. Memoriile celui care a fost mareșalul G.K. Jukov sunt perfecte pentru a ilustra eforturile făcute pentru acoperirea unor minciuni.

S-a mers înainte cu lipsa de armament pentru militarii ce erau mobilizați și pentru diviziile proaspăt formate. Autorul și-a amintit undeva că producția de tunuri a fost una importantă și a dat câteva cifre, datele trecând de filtrul cenzurii vigilente. Toți autorii micșorau livrările și găseau tot felul de scuze pentru fabricile de produse speciale, dar mareșalul văzut astăzi ca un erou a avut la dispoziție alte informații.

Armata Roșie a primit, între 1 ianuarie 1939 și 21 iunie 1941, 29.637 tunuri și obuziere de câmp. Trebuie să observăm un detaliu: autorul precizează că aceasta era producția de tunuri de câmp. Sunt astfel ocolite datele despre tunurile antitanc, antiaeriene și cele de putere mare. Se adăugau tunurile săracului, temutele aruncătoare de mine, acestea fiind în număr de 52.407.

Aceste arme noi erau mult mai multe decât ceea ce concentra Hitler la granița de vest a Uniunii Sovietice. Erau disponibile 47.200 de guri de foc cu ale aliaților cu tot. Dacă luăm în calcul numai armele grele de foc menționate la categoria de câmp, adică pentru sprijinirea infanteriei în cadrul diviziilor, se constată că Moscova putea să formeze lejer 569 de mari unități după standardele românești de organizare.

Diviziile românești dispuneau de multe guri de foc de calibrul 75 mm cu origini în prima conflagrație mondială și care nu mai erau suficient de performante după trecerea deceniilor. Autoritățile sovietice au preferat însă tactica suprasaturării unităților cu artilerie prin mărirea numărului și a calibrului. Se spune că Stalin n-a crezut la 22 iunie că armata germană a atacat frontierele sovietice și din punct de vedere artileristic părerea Stăpânului era absolut corectă.

Armamentul sovietic, pregătit pentru un război de amploare

Armamentul sovietic era perfect pregătit pentru un război de amploare, dar dispunerea trupelor era ideală numai pentru ofensivă și astfel forțele germane au putut să distrugă dispozitivul de la graniță.

Politica dictatorului de la Kremlin a fost una perfect corectă în domeniul armamentului și a fost aplicată până la prăbușirea Uniunii Sovietice. Se spune că totul trebuia să fie mai simplu și mai ușor de fabricat. Nu este de mirare că germanii au reușit să creeze tancul Tiger în jurul puternicului tun de calibrul 88 mm, dar mașina era greu de fabricat și de întreținut. Nici Panther nu era departe de acest viciu de concepere. T-34 era robust ca un catâr și simplu de reparat și modernizat. Tunurile sovietice de 76,2, 85, 122 și 152 mm era admirate de germani și au fost introduse în propriul serviciu în limita proiectilelor capturate sau s-a trecut la producția de muniții asemănătoare.

Numai aceste câteva știri dintr-o carte publicată în urmă cu peste cinci decenii îl disculpă pe Stalin de acuzele privind lipsa de interes pentru dotarea trupelor și de insuficiența capacităților industriale cu destinație militară. Chiar dictatorul de la Kremlin a folosit minciuna ca armă, dar adepții l-au depășit în folosirea instrumentelor pentru înșelarea inamicului. Propaganda de stat a depășit orice limită pentru a justifica faptul că în perioada 1939 – 1941 Uniunea Sovietică a fost o țară insuficient înarmată, pașnică și iubitoare de pace.

Adevărul este că statul socialist a fost prea pregătit pentru război și tocmai acumulările excesive de armament au dus la o întârziere a declanșării ostilităților. Stalin era obsedat de problema rezervelor și a fost atacat tocmai când dispozitivul de luptă era constituit pe poziții avansate, expuse unor ofensive puternice din flanc. Întregi mari unități de infanterie și tancuri s-au trezit lovite de artilerie și de amenințate de forțele terestre inamice din primele ore ale ofensivei germane. Unitățile de aviație au fost la fel de expuse și zeul Ares ar fi fost perfect încântat de spectacolul de fiare contorsionate de pe aerodromuri. Ceea ce a mai rămas funcțional, a putut să opună o rezistență eroică, dar războiul aerian implică acțiuni în formație și astfel socotelile generalilor nu puteau fi puse în practică. Nici personalul de la sol nu mai avea cum să facă rost de carburant și de muniții.

Este interesant de observat că orice carte de istorie aduce noi și noi date despre pregătirile făcute de Armata Roșie pentru a declanșa cea mai mare ofensivă din istorie împotriva Europei, dar aceasta n-ar fi fost o faptă bună prin eliminarea pericolului nazist. Întregul continent ar fi căzut în lagărul comunist pentru un timp neprecizat, veșnic în concepția centrului de putere de la Moscova. Dacă forțele naziste de la frontiera din Polonia ar fi fost zdrobite, n-ar mai fi existat un organism capabil de rezistență până la Atlantic și nici Marea Britanie n-ar fi fost în stare să apere oamenii de atrocitățile poliției politice sovietice.

Londra chiar era încântată în prima fază să colaboreze cu Iosif Stalin pentru a înfrânge inamicul comun. Sosirea tancurilor sovietice la Marea Nordului ar fi generat o situație asemănătoare cu cea din 1940, dar adversarul ar fi fost mult mai puternic și mai hotărât să termine cu un bastion al capitalismului și al imperialismului. Este interesant că astăzi locuitorii din Rusia încă mai cred că părinții și bunicii lor au avut un rol pozitiv în istorie și pentru popoarele Europei.

Au fost simpli pioni în marele plan privind cucerirea întregii planete în conformitate cu principiul comunist al revoluției mondiale. Numărul de victime din rândurile popoarelor sovietice ar fi fost un simplu detaliu prin documentele secrete și nici n-ar fi contat pentru aparatul de propagandă ce ar fi povestit mereu despre slava lumii noi, ideale. Oare când o să fie posibilă eliminarea minciunilor politice introduse timp de decenii în creierul individual și colectiv al locuitorilor din lagărul socialist?

_{Foto sus: Iosif Stalin, alături de mareșalul Boris Șapoșnikov (© mil.ru)}

Bibliografie minimală

Jukov, G. K., Amintiri și reflecții, Editura militară, București, 1970.

Loghin, Leonida, Al Doilea război Mondial, Editura Politică, București, 1984.

Moorhouse, Roger, Alianța diavolilor, Meteor Press, București, 2019.

Rășcănescu, Gheorghe, Eroul la Cotul Donului Însemnări din război 1941 – 1944, Editura militară, București, 2017.

Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.