Ion Raţiu şi «cazul Berna»

Acţiunea organizată în noaptea de 14 spre 15 februarie 1955 de un grup de tineri din cadrul exilului românesc anticomunist, condus de Oliviu Beldeanu, împotriva misiunii diplomatice a Republicii Populare Române la Berna, a reprezentat un adevărat "eveniment de presă" pentru media internaţională. 

Dar nu numai "Cazul Berna" a mobilizat atenţia tuturor factorilor interesaţi în asigurarea securităţii misiunilor diplomatice în străinătate, inclusiv a personalului diplomatic, determinând în multe cazuri o regândire a mijloacelor]i metodelor de asigurare a securităţii acestora.

Pentru noi: un caz singular

Desigur, atacul asupra unei reprezentanţe diplomatice nu era primul de acest fel în istoria atât de îndelungată a raporturilor dintre state. Dar numărul acestor cazuri nu era deloc mare. Dimpotrivă. La acea dată ele puteau fi socotite pe degetele unei singure mâini. Astfel, istoria mai apropiată de noi, în timp şi spaţiu, cunoştea atentatul produs la Paris, în 1867, asupra diplomatului rus Nikiciankov, apoi atentatul produs în 1923 împotriva ambasadorului sovietic Vorovski, tot în Elveţia, dar la Lausanne. Enumerarea ar putea continua cu asasinarea, în 1927, a reprezentantului sovietic în Polonia, Voicov, de către un membru al exilului antibolşevic rus, monarhist convins. Şi, în sfârşit, ca un ultim eveniment de acest fel poate fi amintit cel din 1937, de data aceasta petrecut în afara continentului european, în Asia, când consulatul sovietic de la Tientsin, din China, a fost atacat de un grup format din japonezi şi albgardişti ruşi.

Pentru istoria politico-diplomatică a României,  "cazul Berna" este absolut singular. Şi a rămas aşa! Importanţa care s-a dat însă acestui eveniment în epocă nu izvora din singularitatea lui, ci avea cu totul şi cu totul alte cauze. Să nu uităm că ne aflam în plin război rece, când în Europa răsăriteană se plănuia deja o ripostă la existenţa blocului atlantic, prin crearea a ceea ce se va numi "Tratatul de la Varşovia". Or, atacul de la Berna era primul act de acest fel produs împotriva unei ţări de "democraţie populară" în condiţiile războiului rece, când ideea coexistenţei paşnice lansată după moartea lui Stalin se afla încă în faşă.

Reacţia exilului românesc

Nu trebuie să ne surprindă faptul că aceasta nu a fost deloc unitară. Lipsa de unitate era starea de fapt a exilului românesc anticomunist. În februarie 1955, când a avut loc atacul împotriva legaţiei RPR de la Berna, exilul românesc avea două mari organizaţii reprezentative: "Comitetul Naţional Român" (CNR) şi "Liga Românilor Liberi". "Comitetul Naţional Român" fusese creat la 6 aprilie 1949 şi anunţat oficial la 10 mai acelaşi an, sub preşedinţia fostului prim-ministru român din anii 1944-1945, generalul Nicolae Rădescu. Măcinat de disensiuni interne provocate de interese de grup şi de orgolii, la sfârşitul anului 1950 din Comitet se va retrage un grup format din chiar preşedintele Nicolae Rădescu, urmat de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil şi Mihail Fărcăşanu. Curând după aceea, Nicolae Rădescu va pune bazele unei noi organizaţii a românilor din exil: "Liga Românilor Liberi". După moartea generalului Nicolae Rădescu, în 1953, la conducerea "Ligii" va fi ales Mihail Fărcăşanu, reprezentant al Partidului Naţional Liberal în exil.

Dintre cele două organizaţii reprezentative ale exilului românesc, în sprijinul "grupului Beldeanu" care atacase legaţia română de la Berna nu a acţionat decât "Liga Românilor Liberi". Chiar la 19 februarie aceasta a adresat un "Memoriu" preşedintelui confederaţiei elveţiene, în care exprima regretul pentru "inconvenientul cauzat Elveţiei, ca urmare a incidentului de la Berna" şi arăta cauzele profunde ale gestului celor patru români care ocupaseră legaţia RPR de la Berna.
Liga se va implica şi în perioada următoare în apărarea celor patru tineri români implicaţi în "cazul Berna".

Reţinerea Comitetului Naţional Român

Cum se explică reţinerea "Comitetului Naţional Român"? În primul rând, este vorba de rivalitatea dintre cele două organizaţii ale exilului românesc şi de incompatibilităţile personale dintre conducerile lor. Lui Ion Raţiu, care căuta realizarea unităţii exilului românesc în sprijinul"grupului Beldeanu", Constantin Vişoianu îi declara răspicat: "Eu alături de aceşti oameni nu semnez". "Oamenii" la care se referea liderul CNR erau Mihail Fărcăşanu, preşedintele Ligii,  şi Barbu Niculescu, secretarul general al acesteia.

În al doilea rând, trei dintre cei patru membri ai grupului care a atacat legaţia din Berna, inclusiv liderul acestuia, Oliviu Beldeanu, fuseseră membri ai "Ligii". Or, în faţa rivalităţii "CNR"-"Ligă",  solidaritatea românilor din exil pălea!

Dar ceea ce a determinat atitudinea rezervată a "Comitetului Naţional Român" în cazul Berna era statutul diferit al acestui organism în raporturile cu guvernele occidentale, şi în primul rând cu administraţia americană, în comparaţie cu "Liga Românilor Liberi". "Comitetul Naţional Român" fusese de la început creat cu aprobarea administraţiei americane şi sprijinit de aceasta, inclusiv financiar. La rândul său, CNR era integrat în proiectele politice americane şi occidentale, în general, inclusiv în activitatea CIA şi "National Comittee for Free Europe" .

Datorită raporturilor sale cu guvernele occidentale, statutului său de reprezentant al exilului românesc recunoscut de acestea, capacitatea de acţiune a CNR în "cazul Berna" -faţă de care guvernele occidentale au afişat o poziţie extrem de rezervată-, era foarte redusă, chiar complet anihilată. Din acest punct de vedere,  "Liga Românilor Liberi" nu avea niciun fel de constrângeri, fiind deplin independentă, iar acţiunile ei neputând afecta poziţia şi prestigiul guvernelor democratice din Occident. Acestea manifestau chiar rezerve marcate faţă de "Ligă",  pe care o considerau ca fiind "fără importanţă", cu o "reputaţie proastă" şi chiar"aproape extremistă".

Ion Raţiu intervine

Aşa cum în 1947, în timpul procesului intentat de guvernul comunist împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a preşedintelui său, Iuliu Maniu, Ion Raţiu a acţionat în sprijinul acestora, acum, în 1955, el s-a implicat imediat în acţiunea de lămurire a opiniei publice internaţionale asupra semnificaţiei politice, anticomunistă, a gestului celor patru români. Chiar la 16 februarie, când clădirea legaţiei române din Berna se afla încă sub ocupaţia "grupului Beldeanu",  Ion Raţiu a căutat să ia legătura cu membrii acestuia în numele ziarului londonez "Daily Express". Din întrebările pregătite pentru a fi adresate acestora-în total 21 de întrebări-se desprinde intenţia lui Ion Raţiu de a cunoaşte cât mai multe detalii despre acţiunea lor, modul de organizare, proiectele pe care le aveau, trecutul lor de luptători anticomunişti, caracterul documentelor găsite în legaţie, scopul acţiunii lor etc.9 Ion Raţiu intenţiona să aducă toate acestea la cunoştinţa englezilor şi a lumii, pentru a sensibiliza opinia publică internaţională asupra situaţiei din România şi pentru a-i pune la dispoziţie elementele necesare pentru o judecată corectă a unui gest deznădăjduit.

Primul telefon-fiindcă în total Ion Raţiu a dat patru telefoane la Berna-a fost în după-amiaza zilei de 16 februarie, la ora 16.00. Sistemul telefonic al legaţiei era astfel conectat, încât centrala telefonică deservea şi Agenţia economică, aflată într-o clădire din apropierea legaţiei, care nu fusese ocupată de grupul Beldeanu. Radiotelegrafistul legaţiei, Virgil Baicu, care reuşise să fugă din clădirea legaţiei încă din cursul nopţii de 14 spre 15 februarie şi se afla la Agenţie, primea aici telefoanele recepţionate la centrala legaţiei. Astfel că la ora 16.00, când a dat telefon la legaţie, pe care o ştia ocupată de luptătorii din "Mişcarea de Rezistenţă" -aşa s-au autointitulat membrii grupului Beldeanu-, Ion Raţiu a vorbit, de fapt, cu ataşatul diplomatic Baicu. Acesta nu şi-a declinat identitatea, lăsându-l pe Ion Raţiu să creadă că vorbeşte cu un membru al "Mişcării de Rezistenţă". Într-o "Notă" a autorităţilor române asupra acestei întâmplări, se arată că "la telefon s-a prezentat un oarecare Raţiu Ion, spunând că el este cel care vorbeşte la Radio Londra şi lucrează la ziarul englez "Daily Express". Crezând că se adresează şefului bandiţilor - se arată în continuare în amintita "Notă" -, Raţiu a arătat că el a convins ziarul să publice material despre acţiunea lor şi roagă ca să i se răspundă la întrebările ce le va pune".

Întrebări rămase fără răspuns

Prima întrebare formulată de Ion Raţiu era legată de durata perioadei în care membrii grupului aveau de gând să ţină sub ocupaţie legaţia şi dacă erau hotărâţi "să reziste până la urmă".
A doua întrebare se referea la numele membrului grupului care părăsise clădirea legaţiei şi modalitatea în care acesta plecase ("de bunăvoie, cu steagul alb sau dacă a plecat ca reprezentant al vostru"). Întrebarea avea în vedere faptul că unul dintre cei patru membri ai grupului care ocupase legaţia, Dumitru Ochiu, părăsise încă din prima noapte clădirea legaţiei, după împuşcarea lui Aurel Şeţu, fără să-şi fi anunţat camarazii de intenţia sa, dar ducând cu el o mapă cu documente pe care i-o dăduse spre păstrare şeful grupului.

A treia întrebare: "Aţi fost vizitaţi de preot?". Ştim astăzi că, înainte de a se preda, Beldeanu a declarat comisarului de poliţie Kessi, care reuşise să stea de vorbă cu el, că doi dintre camarazii săi sunt hotărâţi să se predea autorităţilor elveţiene (este vorba de Ion Chirilă şi Stan Codrescu), dar el este decis să nu se predea şi să se apere cu arma în mână, până la moarte. Beldeanu şi-a justificat hotărârea prin faptul că făcuse un jurământ în acest sens.

Comisarul Kessi a căutat să-l convingă să renunţe la această hotărâre, arătându-i că un preot ar putea să-l dezlege de jurământul făcut;el s-a arătat chiar dispus să cheme un preot romano-catolic (Beldeanu era greco-catolic), ceea ce Beldeanu a acceptat. După venirea preotului şi dezlegarea de jurământ, Beldeanu şi ceilalţi doi membri ai grupului s-au predat poliţiei elveţiene.Era 16 februarie, ora 16, 35.

Urmau alte întrebări: cât timp a durat pregătirea acţiunii;dacă aceasta era izolată sau făcea parte dintr-un plan mai larg menit să atragă atenţia lumii asupra situaţiei din România;cărei organizaţii aparţineau membrii grupului;dacă aveau legături cu ţara sau trăiau în exil etc.Una dintre întrebări ("Aţi avut experienţă de activitate subversivă sau de gherilă etc. în România?"), dacă ar fi putut primi răspuns, acesta ar fi fost deosebit de ilustrativ:toţi patru aveau o bogată activitate de rezistenţă anticomunistă. Astfel, Beldeanu luptase în "Mişcarea Naţională de Rezistenţă" din Munţii Piatra Craiului; Chirilă făcuse parte din organizaţia "Cruciada Albă contra Bolşevismului",  în care activase şi Ochiu. În ceea ce îl priveşte pe Codrescu, acesta, fără a fi membru al vreunei organizaţii de rezistenţă, nu era de acord cu măsurile luate de autorităţile comuniste şi se manifestase de nenumărate ori în acest sens.

Urmau alte întrebări privind condiţiile în care erau pregătiţi să se predea;dacă au avut intenţia să ia ostatici din personalul legaţiei sau au vrut numai să ocupe clădirea;din ce ţară veniseră în Elveţia; numele lor;când au plecat din România etc.

Asupra uneia dintre întrebări ne vom opri în continuare, pentru că ea ilustrează un aspect important din viaţa românilor în anii "deceniului negru". Ea suna astfel: "Cine este Anton Mureşan?". De câteva ori de-a lungul perioadei în care s-a aflat în stăpânirea clădirii legaţiei,  "grupul Beldeanu",  prin vocea conducătorului lui, a făcut o declaraţie prin care condiţiona părăsirea clădirii de eliberarea din închisorile din România şi plecarea în Occident a generalului Aurel Aldea, a lui Ioan Suciu, rectorul Institutului Teologic Vancean din Oradea şi episcop auxiliar de Oradea, Anton I. Mureşanu, fost redactor-şef al ziarului Ardealul,  suspendat la 16 ianuarie 1946 "pentru atitudine şovină şi antisemită" (A.I. Mureşanu era unchiul lui Beldeanu), şi Ilie Lazar, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc.

Când formula această condiţie, Beldeanu nu ştia că la acea dată cel puţin doi dintre cei patru amintiţi-generalul Aldea şi episcopul Ioan Suciu-erau deja decedaţi:primul din 1949, al doilea din 1953. Din păcate, nici azi nu cunoaştem încă data morţii lui Anton I. Mureşanu. Dar faptul în sine vine să ilustreze condiţiile inumane pe care le aveau de suportat deţinuţii politici anticomunişti din România, soarta lor tragică, lipsa oricăror informaţii privind viaţa şi chiar moartea lor. Zidul închisorilor româneşti în anii ’50 ai secolului XX era impenetrabil!

Şi ultima întrebare, a douăzeci şi una ("Care este mesajul vostru pentru lumea întreagă?"), a rămas fără răspuns. Sau, mai bine zis, a primit indirect un răspuns în timpul procesului care a urmat, când Oliviu Beldeanu declara în faţa completului de judecată că scopul acţiunii lor a fost acela de a protesta împotriva regimului comunist din ţară şi de a atrage atenţia Occidentului asupra tragediei pe care o trăia poporul român. 

Ion Raţiu insistă

Convorbirea telefonică dintre Ion Raţiu şi Virgil Baicu aşa cum am arătat a avut loc la ora 16.00, în ziua de 16 februarie. Raţiu a solicitat răspuns la cele 21 de întrebări până la ora 16, 30. Timpul era, într-adevăr, scurt, dar la Berna nimeni nu avea de gând să-i răspundă. Şi, într-adevăr, la ora anunţată Ion Raţiu a sunat la Berna şi a vorbit din nou cu Baicu. Acesta-se arăta în "Nota" amintită- "i-a răspuns că încă nu a discutat cu "camarazii". Raţiu, crezând că stă de vorbă cu şeful bandiţilor, a spus că în calitate de şef trebuie să cunoască bine situaţia şi să nu piardă ocazia pentru a arăta adevărul asupra acţiunii patriotice duse".

La 16.50, Ion Raţiu a vorbit din nou la telefon cu Berna. "Prietene - i-a spus acesta -, dă-mi răspunsul cât mai urgent". Din nou Baicu, fiindcă tot el a răspuns la telefon, nu şi-a declinat identitatea, declarând că nu poate răspunde la întrebări "datorită împrejurărilor". Raţiu a insistat, jurând în repetate rânduri "pe numele lui Dumnezeu şi al naţiunii române",  arătându-i interlocutorului său din Berna că "face rău",  că pierde ocazia pe care o are de a se adresa lumii. "Vreau - a continuat Raţiu - să spun ca să se ştie adevărul în lumea liberă, ca să nu fie falsificat actul vostru de patriotism, că în presa din lume circulă ştiri false că voi aţi atacat ca bandiţii şi că este vorba de o acţiune banditească, noi trebuie să ştergem urma aceasta şi să arătăm adevărul".

La ora când avea loc această convorbire, situaţia la Berna era radical schimbată:de la ora 16.35, grupul Beldeanu se predase poliţiei elveţiene şi părăsise clădirea legaţiei sub arest.
La 17.20, vestea eliberării clădirii legaţiei nu ajunsese încă la Londra, pentru că Ion Raţiu a revenit cu un nou telefon, solicitând în continuare răspuns la întrebări. De data aceasta însă Baicu l-a informat pe cel pe care îl numise "un oarecare Raţiu Ion" că "legaţia a fost eliberată, iar bandiţii arestaţi". De la celălalt capăt al firului s-a auzit o exclamaţie: "Cine este acolo, comuniştii?!". Apoi Ion Raţiu a continuat:"Ce ştii tu, nu ştii nimic? Va să zică ai umblat toată după-masa cu prostii". A vrut să mai spună ceva, dar de la Berna i s-a închis telefonul.
În "Jurnalul" său, descriind încercările repetate de a stabili un contact telefonic cu "românii asediaţi în legaţia de la Berna", Ion Raţiu încheia astfel episodul: "Vorbesc însă de patru ori cu comuniştii".

NOTE

• Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat estul, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 85.
• Ion Calafeteanu, Politică şi exil. Din istoria exilului românesc. 1946-1950, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 188-191.
• Ibidem, p. 357-358, 360-364.
• Ovidiu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura "Jurnalul Literar", 1999, p. 196-198.
• Stejărel Olaru, op. cit., p. 78.
• Despre raporturile CNR cu autorităţile americane, vezi Ion Calafeteanu, Exilul românesc. Erodarea speranţei. Documente. 1951-1975, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
• Stejărel Olaru, op. cit., p. 79.
• Ion Calafeteanu, Procesul Iuliu Maniu în presa engleză, în Historia, anul VII, nr. 71 (noiembrie) 2007, p. 44-51.
• Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Procesul de la Berna, cutia nr. 7.
• Loc. cit.
• Stejărel Olaru, op. cit., p. 47.
• Arhiva MAE, Fond Procesul de la Berna, cutia nr. 12;Stejărel Olaru, op. cit., p. 213-234.
• Arhiva MAE, Fond Procesul de la Berna, cutia nr. 7.
• Loc. cit.
• Stejărel Olaru, op. cit., p. 76.