⬆

Ion Luca Caragiale: Nu „îmi place” Germania, ci o iubesc!

Autor: Ioana Pârvulescu

Cu maximă încredere, dar şi confortabil asigurat cu banii moşteniţi de la preabogata mătuşă Ecaterina Cardini Momulo, porneşte înainte şi Caragiale, spre locul exilului său voluntar, în toamna lui 1904. Un oraş în care urma să stea 7 ani şi câteva luni: tot restul vieţii lui. Cum se adaptează scriitorul balcanic, care acum îşi spune în glumă Herr Direktor, în noul decor?

Dintru început, Caragiale refuză să se încadreze în clişeul exilului negru, impus de generaţia paşoptistă. Ce-i drept, paşoptiştii nu trăiseră în exil nici de bunăvoie, nici în bunăstare. Când a pornit, cu încredere maximă înainte, scriitorul îşi va fi propus să nu se uite înapoi. De câte ori se iveşte ocazia, bucureşteanul-berlinez îi laudă pe nemţi, laudă locul ales, comoditatea şi farmecul vieţii de aici, ba se lasă „corupt” şi de lucruri pe care înainte nu le lua în seamă, cum ar fi florile, „aceste legume care nu se mănâncă”, atât de multe cum numai la reprezentarea pe scenă a feeriei lui Alecsandri, Sânziana şi Pepelea, a mai văzut. Nu este complexat de noii concitadini, dar lasă să i se spună „Herr Direktor”.

Pe soţia sa, Alexandrina (Didina), o numeşte tandru- ironic „Frau Direktor”. Asta impune în faţa străinilor şi a personalului casei şi, în plus, se justifică la un fost director al celui mai important teatru românesc, Teatrul Naţional din Bucureşti. La urma urmei, titlul nu se pierde. Se mai prezintă şi ca Schriftsteller, scriitor. Are şi alte atuuri: în 1902, drama „Năpasta” i se reprezentase la Berliner Secession, în 1907, „Die Zeit” îi publică un articol despre răscoalele ţărăneşti din România, semnat „Un român patriot”, iar la Leipzig, e în curs de elaborare o teză de doctorat despre opera lui. Deşi piesa la care lucrează el însuşi, cu reluarea personajelor din comedii după treizeci de ani, bate pasul pe loc, Caragiale, oricum econom la scris, îşi vede de treabă langsam aber sicher [încet dar sigur]. Creează, în perioada berlineză, nuvelele şi povestirile fantastice, printre ele „Kir Ianulea”, care este, după unii critici, cea mai reprezentativă proză a sa. Când o termină, în 1909, îi scrie lui Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea, la Leipzig: „L-am dat în sfârşit gata pe Dracu! [...] Acu nu-mi rămâne decât să-l mai dichisesc, să-l piepten şi să-i dau lustru ca să-l pot presenta lumii. Chiar astăzi îl iau la frecuş” (1909). Localizează şi traduce mai multe povestiri, dar rezultatul este atât de diferit de punctul de plecare, atât de caragialesc, încât ele pot fi socotite originale absolute.

Aşadar muzele, pe care le bombăne de câte ori are ocazia, nu-l părăsesc de tot, iar atunci când lucrează, familia ştie că trebuie să-i asigure liniştea şi în casă se umblă pe vârful picioarelor. Clişeul exilului e folosit numai ca mijloc de şantaj şi autoironie: „Ce te-ar costa să arunci măcar la zece zile o dată un plicuşor în cutia poştei de hatârul unui biet exilat?”, îi scrie el aceluiaşi Zarifopol. Se dă drept un expatriat „sentimental şi simţitor” şi muşcă din „franzela exilului” cu o foame „îndrăcită”. Se plânge la un moment dat că a fost uitat de toţi, pentru ca apoi să adauge şugubăţ: „Măcar persecuţia, dar nu indiferenţa”. Un singur loc de pe harta României pare să-i fi rămas în inimă şi să-i lipsească: Sinaia, „de care fireşte mi-este destul de dor”. Şi, într-una dintre scrisori se apucă să trimită salutări tuturor celor pe care-i cunoaşte acolo, începând cu dl. G. Matheescu (unul dintre modelele lui Mitică, se pare), cu măcelarii, pescarii şi precupeţii oraşului, cu Niculaie birjarul, Niţă hamalul no. 1 şi demnul lui tată, şeful gării, casierul şi magazionerul gării, şi până la şeful Poştei, pisicarul ăl şchiop, diverse madame şi gentilele lor fiice, Gogueschor Fromage şi toţi ceilalţi. Lista spune multe despre ocupaţia predilectă din vacanţele lui Caragiale: taifasul şi împrietenirea cu oamenii locului.

La Berlin, îşi cultivă mai departe pasiunile din ţara pe care a părăsit-o nesilit de nimeni: citeşte gazetele româneşti şi stă la masă cu prietenii (primeşte mereu vizite), cu sticla în faţă, un Pfungstaedter, un pilsneraş, o „bericică proaspătă ca chihlimbarul”, un vin şi o apă minerală Apollinaris, sifon (Soda) şi „cafea cu clăbuc”. Caragiale nu a fost niciodată mare amator de plimbare şi cu atât mai puţin de frumuseţi ale naturii: o masă rezervată permanent, „o Stammtisch burghezească”, afirmă el în noiembrie 1909, este cel mai frumos colţ din natură. Scrisorile „pline de buchet” de la prieteni, asemenea licorilor bahice, sunt savurate picătură cu picătură, iar dulciurile literare sunt gustate cu poftă şi împărtăşite de îndată.

Corespondent privilegiat e Paul Zarifopol, zis Herr Doktor pentru că tocmai îşi luase doctoratul la Leipzig. Cei doi ajung să-şi scrie constant, uneori şi zilnic şi să se viziteze ca şi cum ar locui în acelaşi oraş. Un alt destinatar al misivelor lui e Costică Gherea însuşi, pe care-l ironizează, ca întotdeauna, pentru opţiunile politice „rosiane” şi, în fine, un al treilea este doctorul (în medicină) Alceu Urechea, care-i inspiră adevărate nuvele epistolare. În 1905, ca să-l atragă în Germania pe acesta din urmă, un împătimit de sport, îi descrie bicicliştii autohtoni: „În fiecare stol de biciclişti, cari ca păsările cutreeră ţara asta mândră, bravă şi plină de frumuseţi incomparabile, parcă te văz şi pe tine, cu bluza ta de mătăsică umflată de vânt, pedalând la întrecere cu zugul ori cu şiful, ca să ne-ntâlnim seara la cină în cutare loc favorit, în piaţa vreunul Rathaus bătrân, ori în vreun parc secular, la Waldschäne.” Vizitează diverse staţiuni, expoziţii de artă, parcuri, merge la Tiergarten (Grădina zoologică) şi, mai presus de toate, este bucuros, la fel ca Zarifopol, de muzica clasică din sălile de concert (o preferă pe cea de la Leipzig, Gewandthaus). Are, la fel ca oraşul, „mare neastâmpăr”.