Ioan Aurel Pop despre «Prințul Negru» de la Curtea de Argeș: „Numele nu garantează etnia nimănui“
„Investigarea trecutului înseamnă cunoaşterea mai aprofundată a vieţii, fiindcă trecutul este viața însăși“, este de părere academicianul Ioan-Aurel Pop, istoric specializat pe Evul Mediu şi rectorul celei mai mari universităţi din ţară, Babes-Bolyai din Cluj. Motivele care l-au convins să nu stea deoparte cât priveşte proiectul GENESIS se datorează faptului că începuturile Țării Românești și Moldovei sunt încă puțin cunoscute;istoricul crede că orice pistă nouă de cercetare trebuie exploatată:„Sunt foarte mulți amatori care se pronunță în necunoștință de cauză despre Negru Vodă, Basarab I, despre etnia și rolul lor, despre confesiunea lor și a rudelor lor, semănând foarte multe confuzii“. În interviul acordat revistei „Historia”, Ioan-Aurel Pop susţine că teoria cumană a istoricului Neagu Djuvara ridică foarte mari semne de întrebare pentru orice specialist şi explică de ce această descoperire legată de Prinţul Negru al Ţării Româneşti nu se va regăsi încă în manuale...
Domnule rector, v-au surprins rezultatele testului ADN în ceea ce-l privește pe cel îngropat în Mormântul 10 de la Curtea de Argeș?
Pe mine personal rezultalele nu m-au surprins, deoarece „teoria” cumană reiterată de domnul Neagu Djuvara ridică foarte mari semne de întrebare pentru orice specialist. Or, domnul Djuvara nu este un specialist în domeniul Evului Mediu și nu cunoaşte toate implicaţiile evoluţiei secolelor XI-XIV din istoria noastră. Formarea Țării Românești, proces derulat pe parcursul mai multor secole, porneşte din mai multe nuclee de putere, dintre care trei sau patru sunt foarte importante.
Unul este Țara Făgărașului, cu problema descălecatului de la nord de munţi, foarte greu de lămurit integral în această fază a cercetărilor, altul este Oltenia sau, mai exact, Țara Severinului, în legătură cu care trebuie amintit un alt nucleu politic, anume cel al Țării Hațegului, din sud-vestul Transilvaniei istorice. Un alt nucleu este Muntenia din zona Argeș-Câmpulung. În toate aceste locuri s-au format „dinastii” locale de voievozi, între care se cunosc mai bine cele din nucleele oltean (Litovoi I, Litovoi al II-lea și Bărbat) și muntean (Seneslau, Tihomir sau Thocomerius, Basarab).
Despre voievozii din secolul al XIII-lea din Făgăraș și Hațeg știm foarte puțin, dar ei au existat cu siguranță. Onomastica și toponimia din Țara Hațegului sunt pline de nume precum Bărbat și Litovoi, iar Negru Vodă are în Făgăraș o rezonanță aparte.
La un moment dat, în prima parte a secolului al XIII-lea, voievozii olteni erau cei mai importanți, fiind și în legături cu Ungaria și cu Occidentul în general. În alt moment, greu de precizat acum, centrul puterii s-a mutat la est de Olt, în Muntenia, unde s-a produs și trecerea grupului din Făgăraș (format, desigur, din români de credință bizantină, dar și din „papistaşi”, adică din credincioşi de rit latin), condus de Negru Vodă.
Primele cronici ale Ţării Româneşti afirmă clar că Basarabii din estul Oltului (aflați acum pe nucleul lui Seneslau) i s-au închinat lui Negru Vodă coborât (descălecat) din Făgăraş. Exceptând bisericile din reşedinţele de la Curtea de Argeş şi Câmpulung, principalele ctitorii ale primilor domni ai Ţării Româneşti, Vladislav, Radu, Dan şi Mircea sunt situate, în mod interesant, fie pe linia Oltului, fie în dreapta ei, la Cotmeana, Cozia, Vodiţa ori la Tismana. Este greu de crezut că Thocomerius, tatăl lui Basarab, a fost Negru Vodă (ipoteza domnului Djuvara) şi că a venit din Făgăraş, nu de la vest de Olt, cel puţin la momentul formării „uniunii de pe Olt” (dintre Oltenia, adică partea estică a Banatului de Severin, şi Muntenia, ancorată între centrele de putere argeşene şi Câmpulung). Tatăl său şi apoi Basarab au fost la început „oamenii tătarilor”, care au preluat Severinul de la regatul ungar pe 1291-1292. Era astfel mai firesc ca Thocomerius (pe care l-a cunoscut şi Carol-Robert al Ungariei) şi Basarab să fi fost „de pază” la vest de Olt, spre Cerna (poate chiar împinşi de tătari dinspre Argeş).
Dacă Thochomerius şi Basarab aveau sânge peceneg sau cuman (linia fiind subţire între aceste populaţii, răspândite încă din secolul XI în spaţiul Transilvaniei şi al Banatului şi în cel al viitoarelor state Ţara Românească şi Moldova), este greu de spus – datorită practicilor onomastice (la Curtea de Argeş odihneşte şi un Voislav, cu nume, evident, slav), dar nu este de exclus, datorită alianţelor matrimoniale şi a mişcărilor de populaţie de atunci.
Numele, deși pot oferi indicii interesante în acest sens, nu garantează etnia nimănui, pe de o parte, pe de alta, dinastiile, familiile domnitoare erau și atunci foarte amestecate și se identificau etnic cu țara în care domneau, cu populația sa de bază.
Credeți că ADN-ul patern va demonstra că Basarabii nu au avut origine cumană?
Nimic nu este imposibil, dacă se ține seamă de căsătoriile politice care se practicau și atunci între conducătorii țărilor. Unul dintre regii ungari din secolul al XIII-lea, din dinastia arpadiană, a fost chiar poreclit „Cumanul”, fiindcă era născut din mamă cumană.
O astfel de practică matrimonială a dus foarte probabil la „sângele germanic” al defunctului din Mormântul 10. Rămâne de văzut dacă legătura aceasta „de sânge” s-a făcut cu saşii din Câmpulung (unde la începutul secolului al XIV-lea era încă atestat comitele Laurenţiu) sau cu un clan nobiliar din regatul ungar (spre exemplu, cu „dinastia voievodală” Lackfi a Transilvaniei dintre anii 1340 şi 1370;familia Lackfi provenea din neamul Hermann de lângă Nürnberg).
Rămânând în acest „plan genetic”, trebuie reţinut că, din punct de vedere politic (cel care conta în acea vreme de formare), negrul desemna nu culoarea pielii (o piele închisă fiind injust adesea asociată cumanilor veniţi, sosiţi aici, după ce trecuseră şi stătuseră o vreme prin ţinuturile ruşilor „mai deschişi la culoare”), ci nordul, conform terminologiei culorilor pentru punctele cardinale, preluate de la chinezi şi dezvoltate de către tătari.
Este astfel posibil ca Negru Vodă (dincolo de binomul Alb-Negru, despre care s-a tot vorbit în legătură cu ideologia puterii de tip centru-periferie, la unele popoare turanice) să însemne „voievodul din nord” (adică voievodul din Ţara Făgăraşului), ceea ce este relevant şi pentru întinderea puterii şi impactul dominaţiei tătare asupra teritoriilor dintre Dunărea de Jos şi Carpaţii Meridionali, cu precădere în ultima parte a secolului al XIII-lea.
CITEȘTE ȘI
Pe urmele Prinţului Negru al Ţării Româneşti
Dacă se ține seamă de anvergura „Imperiului cumanilor”, înrudirea casei domnitoare a Țării Românești cu acești cumani este plauzibilă. Un singur lucru este însă clar pentru orice cunoscător al perioadei:eventuala înrudire cu acești cumani nu demonstrează că Basarabii erau cumani – de fapt, numele de Basarab are rezonanță pecenegă, nu cumană! – și, cu atât mai puțin că românii ar fi, sub aspect etnic, descendenți din cumani! Acestea sunt aserțiuni neistorice, opinii de tip eseu sau tendințe de a epata, de a atrage atenția cu orice preț.
Cum vedeţi dvs inscripţia de pe inelul voievodului? Mă refer aici la „AL MA/AL WA/AL VA“. Cum un inel asemănător avea şi Prinţul Negru al Marii Britanii, ar trebui să înţelegem că voievodul român se bucura de mare cinste în rândul Apusului?
Cred că inscripția de pe inel cuprinde numele prescurtat al deținătorului, de rang princiar (voievodal), adică Alexander Vaivoda sau Alexander Waivoda. Cruciat era, în Evul Mediu, acela care decisese să ridice arma pentru gloria Crucii, adică a credinței creștine. În Occident, statutul de cruciat s-a încetățenit încă din vremea lui Carol cel Mare (768-814), când cavalerii luptau contra arabilor (maurilor, sarazinilor) care ocupaseră Peninsula Iberică. Dar înțelesul clasic de cruciat se leagă de ceea ce se cheamă „cruciadele clasice”, adică vremea (secolele XI-XIII) când papalitatea și regii occidentali au condus expediții pentru eliberarea Locurilor Sfinte (Palestina, Iudeea) de sub islamici.
Tot cruciați au fost și cei care, din secolul al XIV-lea începând, au luptat împotriva turcilor ocupanți ai Europei sud-estice.
Aici este vorba despre un inel de cruciat de tradiție occidentală, care pune în lumină prelungirea vechii mentalități a cruciadelor.
Voievodul Țării Românești care a purtat acest inel era familiarizat cu acest ideal cruciat occidental, cunoștea sensurile sale, potrivite ambianței apusene și credinței religioase adiacente ei. Ca și în cazurile mai multor principate și regate (inclusiv Regatul Ungariei), primii dinaşti ai Țării Românești și Moldovei au oscilat – în funcție de interesele politice – între Roma (Avignon) și Bizanț, adică între confesiunea catolică și cea ortodoxă, până când, la finele secolului al XIV-lea, biruința credinței răsăritene era clară.
Din pricina ritului apusean să fi fost acest Alexandru Voievod îngropat într-un mormânt ascuns, un domn nedorit acelor vremuri?
Cum spuneam, a fost o dispută între cele două centre religioase de legitimare a puterii politice – anume Roma (Avignon) și Constantinopol. Când a fost clară victoria Răsăritului, amintirea principilor care optaseră pentru Apus trebuia obturată, ascunsă, ștearsă. De aceea, la un moment dat, peste Mormântul 10, direct pe sarcofag, au fost puşi bolovani, cărămizi, mortar, pământ şi un fragment de boltă. Bolta aparţinuse aşa-numitei Bisericii Argeş I (datând din a doua partea secolului XIII). Săpăturile din 1920 au trecut „pe lângă” această biserică (deşi, pe plan, ea a fost apoi intuită încă din anii 1930). De aceea nu au remarcat, probabil, bucata de boltă.
Ar fi trebuit însă oricum să remarce pardoseala de secol XIV a noii biserici (aşa-numita Argeş II), pe care o vedem şi astăzi. Pardoseala fusese aşezată peste amestecul de dărâmături pus peste sarcofag. Este evident, aşa cum era şi în „desenul stratigrafic” publicat la 1923, că nu se mai dorise, în anii 1350-1360 (datarea zidirii Bisericii Argeş II fiind încă disputată), ca mormântul să fie păstrat în noua biserică. În orice caz, în aceste condiţii, inventarul apusean al defunctului din Mormântul 10, dominat de legendele devoţionale de rit latin ale inelelor sale, împreună cu „sigilarea” mormântului nu mai pot fi separate de apartenenţa defunctului la ritul latin (sau – cum se spune acum – la catolicism). Defunctul, „un cap încoronat” (statut monarhic de putere semnificat prin diadema de pe capul său), vine, cum arătam mai sus, din vremea în care Ţara Românească avea de ales între Papalitate („în exil francez” la Avignon) şi Patriarhia bizantină. Faptul că, prin inelul amintit, defunctul din Mormântul 10 aparţinea aceleaşi „ligi europene” (cavalereşti şi cruciate) cu Prinţul Negru al Angliei, fiul regelui Eduard al III-lea, nu face decât să certifice poziția internațională de mare prestigiu avută încă de la începuturile ei de Ţara Românească a urmaşilor Basarab I şi Negru Vodă.
Cum ar putea fi valorificată această descoperire în plan științific și istoric? Ar trebui să se schimbe manualele de istorie?
Manualele de istorie se schimbă mai greu, iar ele cuprind, de regulă, chestiuni generale, acceptate de majoritatea istoricilor. Cronologia (succesiunea) și identitatea (înrudirile) primilor noștri voievozi și domni din secolul al XIV-lea, deopotrivă în Moldova și Țara Românească, sunt greu de precizat și nu cred că vreun istoric le cunoaște pe deplin. Pe de altă parte, chiar și după analizele ADN despre care vorbiți și după restudierea, în noile contexte, a izvoarelor scrise cunoscute, concluziile sunt încă departe de a fi definitive. Sunt însă câteva indicii interesante, care ar putea schimba mai multe detalii privind domniile și înrudirile de la sud de Carpați din secolele XIII-XIV.
Ați avut posibilitatea să discutaţi cumva cu Neagu Djuvara despre acest proiect și despre rezultatul analizelor ADN?
Nu am avut răgazul s-o fac, nu doar din pricina distanţei și a timpului meu redus, ci și a vârstei foarte înaintate a Domniei Sale. Din câte am văzut, în anii din urmă, domnul Djuvara nu receptează criticile, unele chiar prea vehemente, preferând să le ignore. Pe de altă parte, nu cred că noile tehnici moderne de investigație sunt pe placul și înțelesul Domniei Sale. Aceasta nu diminuează cu nimic farmecul evocărilor istorice pe care le face, nici valoarea reconstituirii istoriei unor familii boierești de odinioară, nici cărțile de popularizare istorică, prin care explică, cu atâta vervă și eleganță, trecutul nostru pentru tineri.
Cercetarea istorică nu se bazează însă numai pe pasiune, ci, în primul rând, pe meserie, pe specialitate, pe o metodologie dobândită cu greu și care, singură, poate conduce la reconstituirea veridică a trecutului. Altminteri, totul devine poveste frumoasă, eseu atractiv, scenariu de film ori discurs politic, iar acestea toate nu au nicio tangență cu meseria de istoric...
