⬆

Invazia leşinaţilor. Povestea primului maraton românesc

Autor: de Crenguţa-Elena Turturică şi Sorin Turturică

În duminica Rusaliilor din anul 1896, prin satele de la nord-vest de Bucureşti, o veste s-a răspândit fulgerător:„A început războiul!”. Pe sub ochii ţăranilor îngrijoraţi, care priveau din faţa porţilor, treceau în fugă grupuri de cinci, şapte, zece sau douăzeci de bărbaţi, unii în straie de oraş, alţii în port ţărănesc, luând drumul Piteştiului. Ici colo, câte un om se opreşte epuizat şi cade, înjurând, în mijlocul drumului. Ceilalţi se vaită, strâng din dinţi şi continuă să alerge.

Totuşi, ceva nu se lega:unde erau femeile şi copiii acestor fugari, unde erau bagajele? Nu a trecut mult şi privitorii de pe marginea şanţului s-au dumirit. Boierii din Capitală, mirându-se ce să mai scornească, au pus la cale o alergare de trei zile – de duminică până marţi – pe ruta Bucureşti-Piteşti şi înapoi, iar câştigătorul urma să primească fabuloasa sumă de patru sute de lei, cu care multe se puteau face într-o gospodărie de oameni chibzuiţi.

Au fost şi ţărani care au ştiut de la bun început că era vorba de un concurs. Unii, de altfel, au participat la alergare;printre ei a fost şi argeşeanul Radu Marin, care, la 35 de ani, şi-a propus să câştige cu orice preţ. Nu de dragul sportului, care oricum nu-l interesa. Dar banii! Da, cu banii pe care i-ar fi primit şi-ar fi luat car cu boi şi, astfel, „şi-ar fi asigurat bătrâneţile”. Dacă a câştigat sau nu, vom vedea... Să o luăm cu începutul!

Va să zică:cu surle şi trâmbiţe, încă din luna martie a anului 1896, ziarele au anunţat o mare noutate la români (în Franţa – ţară-model, nu-i aşa? – genul acesta de întreceri se organiza chiar des, pe distanţe foarte mari). Sub titlul „Bucureşti-Piteşti-Bucureşti”, „Revista sportivă”, în numărul apărut la 17 martie, informa în premieră:

„Senzaţională ştire!

O întrecere pe jos, pe parcursul între aceste oraşe, se organizează cu activitate.

D.C. Cornescu, preşedintele Clubului Regal, a luat iniţiativa acestui great event sportiv şi a cerut concursul celorlalte trei mari cluburi bucureştene, Jockey-Clubul, Tinerimea şi Clubul Agricol. Deja cel dintâi a răspuns îmbrăţişând cu căldură acest proiect.

El oferă 400 de lei pentru partea sa. Celelalte cluburi vor urma, fără îndoială, acest bun exemplu.

Nu suntem însă îndrituiţi să intrăm în detalii. Dar putem anunţa că premiul I va fi de patru sute de lei;că nu se va refuza nimănui înscrierea, de o dată ce va fi plătit costul ei;că controlul se va face prin ciclişti de bună voinţă, în sfârşit, că înscrierile, atât ale curajoşilor pihotaşi, cât şi ale cicliştilor, se vor primi la redacţiunea noastră, unde un registru s-a deschis chiar de astăzi, în acest scop.” Semnează:Redacţiunea.

Era o acţiune – dorită a fi de impact – a Clubului Regal, ce venea să se alăture altor activităţi care marcau 30 de ani de domnie a regelui (până în 1881, domn) Carol I. Ce-i drept, „Revista sportivă” s-a cam grăbit să creadă că preşedintele Cornescu va avea susţinători din toate părţile. După apariţia ştirii, Clubul Tinerimii şi Clubul Agricol nu numai că au refuzat colaborarea, dar au şi ironizat iniţiativa. În schimb, un ajutor important a venit din partea armatei, care s-a alăturat organizatorilor prin Cercul Militar. Aşa se face că – în cele ce urmează – vom fi martorii unei poveşti care se construieşte din entuziasmul şi bunele intenţii ale iniţiatorilor, acreala, invidia şi calomniile chibiţilor şi din naivitatea, ambiţia şi chiar eroismul concurenţilor. Şi au fost de toate, în doze mari!

Aşadar, să înceapă spectacolul...

Înscrierile la start

Mai întâi, regulile! Iată ce ar fi trebuit să ştie cel care dorea să ia parte la alergare:în primul rând, oricine se putea înscrie, dar trebuia să o facă din timp, cel târziu cu cinci zile înainte de ziua startului. Plecarea avea loc în dimineaţa de 12 mai 1896, indiferent de cum ar fi fost vremea, dar cu condiţia să se prezinte cel puţin 80 de concurenţi. „Atleţii” urmau să se adune dis-de-dimineaţă în curtea Clubului Regal din Bucureşti, unde se făcea prezenţa, apoi mergeau cu toţii, eşalonaţi, la al doilea rond al Şoselei Kiseleff (locul unde astăzi se află Arcul de Triumf), de unde plecau spre Piteşti, fix la ora 8.

Pentru a parcurge cei 222 de kilometri, aveau la dispoziţie 60 de ore. „Concurenţii pot umbla cum vor voi, adică ziua şi noaptea, la pas sau alergând. Pot asemenea să se oprească spre a se odihni, a dormi sau a mânca, oriunde şi cât timp vor voi. (...) Mâncarea este în grija concurenţilor, care sau o vor purta [cu ei], sau o vor cumpăra de pe drum. Nu este permis concurenţilor de a primi pe drum niciun fel de ajutor de la nimeni, adică a se pune în car, trăsură sau pe cal. Acela care se va constata de persoanele însărcinate ca să controleze întrecerea, că s-a abătut de la regulile mai sus indicate, va fi şters dintre concurenţi”.

Pentru mai multă siguranţă, pe traseu se amenajau şapte puncte de control, cu trecere obligatorie, cu ajutorul cărora se ţinea evidenţa domnilor sportivi (ziua erau marcate cu un steag roşu, iar noaptea, cu un felinar de aceeaşi culoare). În plus, biciclişti voluntari urmau să patruleze vigilent în anumite sectoare şi să îi descopere pe trişori.

Concurenţii primeau un carnet (pentru validare la punctele de control) şi un număr de concurs, purtat pe braţul stâng. Cele şapte locuri destinate controlului erau următoarele:Cantonul 5 (Km.20), Cătunul Buzoianu – Hanul fabricii de spirt (Km.39), Titu – Hanul lui Alexiu (Km. 54), Găeşti – birtul „Economic” (Km.74), Leordeni – Hanul lui Kretzulescu (Km.92), Goleşti – Hanul lui Trandafir (Km.107) şi Piteşti (Km.111). După care, se făcea cale întoarsă, cu aceleaşi repere.

Vor fi câştigători primii zece alergători care „vor atinge cu mâna o prăjină cu steag roşu înfiptă pe linia de sosire, la rondul al doilea de la Şosea”. Premiile vor fi în valoare de 1.000 de lei, locului I revenindu-i 400, iar locului al II-lea 200 de lei. Restul se împărţea între ceilalţi opt. Şi, de asemenea important, „toţi câştigătorii vor primi diplome tipărite în străinătate”.

O citire atentă a listelor celor înscrişi, publicate periodic în „Revista Sportivă”, în lunile aprilie-mai 1896, ne oferă informaţii interesante despre oamenii care s-au hotărât să trezească România din letargie. Şi nu au fost puţini:s-au înscris 913 amatori.

Cine au fost ei? În primul rând, au fost doar ei, fără vreo ea... pentru că aşa era rostul lumii în urmă cu mai bine de un secol. Doar eiaveau independenţa de a-şi permite orice trăznaie.

Majoritatea celor înscrişi erau români din Regat sau veniţi din Transilvania. Mai găsim aromâni, evrei, italieni, polonezi, unguri, sârbi, albanezi, macedoneni, greci, bulgari şi turci.

Firesc, cei mai mulţi erau tineri;aveau vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani. Unii aveau peste 40, alţii chiar peste 50 de ani. Erau şi unsprezece care trecuseră de 60 de ani;de departe, decanul celor care s-au înscris era Marin Giurea, un pensionar de 75 de ani din Călăraşi (dar despre care nu există informaţii că s-a prezentat la start).

În afară de vreo treizeci de elevi şi studenţi, pe liste avem reprezentanţi ai celor mai diverse meserii:militari şi plugari, funcţionari şi avocaţi, tipografi şi frizeri, comersanţi şi chelneri, c.f.r.-şti, birjari, potcovari, cizmari, brutari, covrigari, toboşari, un vânzător de nisip... Ah, da! Şi onorabilul domn N. Bănică, primarul în vârstă de 36 de ani al comunei argeşene Gălăşeşti, pe care îl găsim înscris la numărul 514 (cu câteva zile mai înainte se înscrisese învăţătorul Cosmescu, de 21 de ani, din aceeaşi comună).

Sigur, ne putem întreba de ce s-au înscris atât de puţini elevi şi studenţi. Informaţiile din presă lasă impresia că mai mulţi şefi ai instituţiilor de învăţământ au boicotat cursa, considerând-o o afacere periculoasă sau neserioasă. Un exemplu:„D. director al liceului Mihai Bravul a afişat pe uşa scolii că interzice elevilor să ia parte la întrecerea Bucureşti-Piteşti”. Înciudat, Alexandru Davila, directorul „Revistei sportive”, l-a etichetat:„Iată un zaharisit!”.

De altfel, Davila a fost sufletul petrecerii. Revista pe care o conducea a făcut o promovare agresivă a evenimentului şi a oferit multe informaţii utile. În plus, el şi jurnaliştii din redacţie şi-au asumat „sarcina controlului volant”. Iar când, spăşiţi, cei de la Tinerimea, s-au alăturat organizatorilor, lui Davila i-a venit apă la moară:„Clubul Tinerimii s-a hotărât – meglio tardi che mai – să adere la organizarea întrecerii Bucureşti – Piteşti – Bucureşti. Când au văzut succesul ce obţinea iniţiativa bătrânului preşedinte al Clubului Regal, rivalii şi-au muşcat buzele de necaz şi au trimis şi ei 400 de lei. Tot e ceva. Dar mai frumos ar fi fost din partea Tinerimii să croiască potecă în loc să umble a lene pe drumul bătut de alţii” („Revista sportivă”, nr. 8).

Startul

Duminică, 12 mai 1896, în prima zi de Rusalii, încă la ora 5 dimineaţa, trotuarele Căii Victoria, în zona Teatrului Naţional, erau ticsite de curioşi. Undeva în apropiere, în curtea Clubului Regal, începeau să se prezinte concurenţii. Unii vin îngânduraţi şi caută solitudinea. Cei cu chef de vorbă se adună cu alţii asemenea lor şi comentează detaliile traseului (sate, hanuri, păduri, intersecţii înşelătoare).

Unul părea mai frământat decât toţi:Radu Marin, ţăran argeşean din Lunca Corbului, amintit mai sus pentru că dorea să câştige şi să-şi cumpere car cu boi. Nu îi păsa ce se vorbea sau se gândea în jurul lui. El ştia că, odată plecat, nu se va mai opri din alergat!

Pe la ora 6 a început distribuirea carnetelor de control şi a numerelor. Hârţogarii s-au mişcat însă încet, au mai dat şi sfaturi, aşa că ora 8, ora plecării de la al doilea rond de pe Şoseaua Kiseleff, nu mai era realistă. Se prevedeau întârzieri.

Ajungându-se, în sfârşit, la capăt cu efortul birocratic, s-a constatat că ultimul număr acordat era 335, ceea ce însemna că era de faţă doar o treime dintre cei înscrişi în săptămânile anterioare. De fapt, mai erau în curtea Clubului doar 334, pentru că Radu Marin, după ce primise carnetul şi numărul... furase startul. Se strecurase pe poartă şi o zbughise spre Piteşti.

Undeva, pe Şoseaua Kiseleff, însă... „La orele 8 jumătate, rondul al doilea este înţesat de lume. Sute de biciclişti, trăsuri, docaruri şi tot felul de vehicule şi mii de pietoni se înghesuiesc în acest punct, aşteptând cu nerăbdare pornirea. Pe la 9 apare, în fine, primul concurent, purtând Nr. 7, care fără să aibă nicio instrucţiune în privinţa cursei, după ce primise carnetul şi banda de la Club, a parcurs în fuga mare toată Calea Victoriei şi ar fi ajuns poate la Piteşti dacă, la rondul al doilea, câţiva biciclişti nu s-ar fi oferit să-l urmărească pentru a-l decide să se întoarcă la punctul indicat pentru plecare. Ceva mai târziu au sosit, eşalonaţi, şi ceilalţi concurenţi” („Epoca”, 15 mai 1896).

„Revista sportivă” ne asigură însă că startul a fost dat la ora 8 şi 42 de minute. Şi, probabil, a avut dreptate, pentru că cei de la „Epoca” nu par foarte atenţi la detaliile „tehnice”;ei au tot încurcat, în relatările lor legate de acest eveniment, orele şi kilometrii. De altfel, şi celelalte ziare au dat o oră de plecare (foarte) apropiată de cea dată de „Revista sportivă”.

Ieşirea din Bucureşti se făcea pe Şoseaua Filantropiei (actualul Bulevard Mihalache), către Chitila. Între locul de pornire şi această Şosea creştea o mândreţe de lan de grâu. Concurenţilor li s-a cerut să ocolească cu grijă acest teren. Însă, imediat ce directorul Clubului Regal a dat startul, 335 de perechi de cizme, ghete şi opinci au făcut grâul una cu pământul. În frunte, bineînţeles, se afla Radu Marin, care alerga ca scăpat din puşcă, în timp ce alţii urlau după el s-o lase mai încet, „că nu e Piteştii ’colea!”.

În urma concurenţilor veneau cei cu trăsuri şi biciclete, care îi încurajau pe alergători. Şi au ţinut-o aşa, cu hărmălaie, până la Chitila, unde cei care făceau galerie s-au oprit.

Tot la Chitila au abandonat primii opt care, după ce şi-au mai tras sufletul, şi-au vărsat năduful:

„-Da’ ce? A murit mama de dorul banilor?

-Bine zici! Da’ dă-i la mama dracului de ciocoi!

-Auzi, să-şi bată astfel ciocoii joc de noi! Pentru dânşii este petrecere, iar noi ne punem în joc viaţa.” („Adevărul”, 15 mai 1896)

De la Chitila şi până la Cantonul 5 (Km.20), unde era primul punct de control, coloana sportivilor de duminică se întindea deja pe vreo 8-10 kilometri. Radu Marin, purtător al numărului 7, a ajuns primul, după o oră şi zece minute de la începerea cursei. Cei mai apropiaţi dintre urmăritorii săi erau cu trei kilometri mai în spate. Prea aproape, pentru ambiţiosul ţăran...

Pe marginea drumului, ţăranii privesc şi comentează:„Miniştrii ăştia noi s-au gândit cum să scoată nebunii din Bucureşti. Şi i-au scos făgăduindu-le bani!”. Un altul, înţelegând cum stau lucrurile, strigă şi el:„Măăăă! Lăsaţi dracului Piteştii! Veniţi la mine la prăşit cartofi şi vă dau eu câte doi franci pe zi!” („Adevărul”, 16 mai 1896).

Prin Titu şi Găeşti, spre Piteşti

Numărul 7 a continuat cursa în acelaşi ritm, fără pauză, până la Kilometrul 39, unde era Hanul fabricii de spirt (al doilea post de control). Trecuseră două ore şi cinzeci de minute de la plecare şi este interesant de observat următorul lucru:cu o lună în urmă, în Grecia avuseseră loc primele Jocuri Olimpice moderne. Cu această ocazie, se ţinuse şi proba de maraton, pe care a câştigat-o un sportiv grec, alergând cei 40 kilometri în 2h/58min/50s (primul maraton olimpic a fost cu 2 km mai scurt decât e astăzi). Dar dacă la această competiţie de pe coastele Mării Egee s-ar fi înscris ţăranul din Lunca Corbului, poate că românii ar fi avut în persoana lui Radu Marin un prim medaliat olimpic (la această ediţie a Jocurilor Olimpice, România nu a avut niciun sportiv).

În timp ce îşi viza carnetul la al doilea post, ţăranului i s-a oferit un pahar cu ţuică. A refuzat politicos, spunând că nu bea decât vin. A fost invitat să se aşeze pe scaun şi să aştepte un pahar cu vin. După câteva minute, i s-a părut că vede pe câţiva dintre urmăritorii săi apropiindu-se. Atunci s-a ridicat şi a rupt-o la fugă, iar jurnaliştii au transmis:„Leaderul este un ţăran de statură mijlocie, subţire, şi cu mersul foarte uşor. După o fugă continuă pe o distanţă de 40 kilometri, el nu era mai deloc obosit şi a continuat cursa, în acelaşi mers, fără să se odihnească”. („Epoca”, 15 mai 1896)

În urma lui, alergătorii cad ca muştele. Unii încep să plângă, alţii, cu ultimele puteri, se roagă de ţăranii care îşi făceau cruce să îi ajute. „Este însă foarte rău – scrie un corespondent al ziarului „Adevărul” – că organizatorii n-au luat măsuri ca să circule trăsuri de-a lungul drumului care să[-i] ridice pe cei istoviţi şi sfârşiţi de oboseală, căci sunt unii care n-au deloc parale”.

Cu atât mai bine pentru cei care mai puteau să alerge, şi încă erau destui! „Nostim este un ţigan din Craiova. Acesta, când trece prin sate, se strâmbă şi zbiară ca un malac, provocând prin asta o nespusă veselie” („Adevărul”, 15 mai 1896).

Printre urmăritorii lui Radu Marin se afla unul care ieşea în evidenţă prin rezistenţa sa la efort:purtătorul numărului 85, sergentul-major Ilie Gheorghe, din prestigiosul Batalion 2 vânători, una dintre subunităţile de elită ale armatei române. De fel din comuna Otetelişu, judeţul Vâlcea, el avea 32 de ani, era căsătorit şi era tatăl unui copil. Concura cu gândul să câştige sau să nu se mai întoarcă în armată. Declarase jurnaliştilor că nu alerga pentru bani, ci din ambiţie şi „pentru onoarea sa de vânător”.

Ceva mai în spate, posesor al numărului 17, concura un domn de 68 de ani:Mihail Bageny, cetăţean austriac (şi croitor în Bucureşti, pe strada 13 Septembrie, în viaţa de zi cu zi). Tehnica lui era una mai specială. Trecut prin viaţă, ştia că aceia care vor alerga aveau toate şansele să-şi epuizeze la un moment dat resursele, iar el ar fi putut termina întrecerea dacă ar fi mers într-un ritm mai alert, constant. Ţinându-se de acest plan, a ajuns la punctul doi de control (Km.39) pe la ora 2, 15 după-amiaza, la două ore şi trei sferturi după Radu Marin.

Mai era însă mult până la finalul cursei. Au urmat Titu (Km.54), apoi Găeşti (Km.74). Pentru alergătorul purtând Nr. 7, erau simple repere în drumul său spre cei patru sute de lei la care visa. E drept, începuse şi el să obosească.... În spatele lui domnea jalea. Un reporter a intervievat un concurent şi a obţinut, la cald, impresii lămuritoare:„Din câţi am plecat din Bucureşti, abia vreo 90 am ajuns în Găeşti. Aci mi s-a înfundat şi mie. Mi se părea că zece kilometri dacă aş mai fi mers, muream. Am sosit la 12 şi jumătate noaptea. Am găsit vreo şase drumeţi căzuţi-bolnavi. Se văitau de-ţi era mai mare jalea. Mai cu seamă, un băiat de vreo 17-18 ani îţi inspira milă. Dânsul s-a scăldat, înăduşit fiind, şi pe urmă a căzut în mijlocul drumului;l-au găsit nişte trecători şi l-au adus în Găeşti cu trăsura. Nicăieri nu s-au dat celor îmbolnăviţi îngrijiri ca în Găeşti. Toţi aveau odaie şi masă gratuit. Domnul Popescu, medicul local, ne îngrijea părinteşte. Toţi eram cu tălpile numai băşici, sufeream de cârcei la picioare şi nu puteam să ne mai mişcăm. Eram ca vai de noi. Toţi ţăranii se adunase[ră] şi se uitau la noi ca la urs. Ţărăncile oftau şi ziceau:Să ştii, soro, că se apropie sfârşitul lumii. Au înnebunit, sărmanii!” („Adevărul”, 16 mai 1896)

Piteşti. Şi înapoi, spre Bucureşti

Radu Marin a ajuns primul la Piteşti, la ora 1:05 după miezul nopţii. În aplauzele celor prezenţi, a decis că era momentul să se odihnească treizeci de minute. Parcursese 111 kilometri în 16 ore şi 23 de minute (a doua jumătate a drumului o făcuse mai mult mergând).

După o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat spre Bucureşti. Exact în acel moment, alte aplauze anunţau sosirea celui de-al doilea concurent. Era sergentul-major de vânători, care, văzându-se înconjurat de oameni, a simţit că i se face rău. Încurajările venite din toate părţile l-au ameţit. Un bărbat în uniformă militară l-a invitat să se aşeze şi să mănânce ceva. Ilie Gheorghe a acceptat, dar nu a reuşit să înghită nimic. Era prea obosit... Aşa că, după zece minute, dându-şi seama că riscă să înţepenească de oboseală, s-a ridicat şi a luat urma conducătorului cursei.

Abia după ora 4 dimineaţa au început să sosească la Piteşti şi alţi concurenţi, la intervale destul de mari. Opt dintre ei au vizat carnetele şi au şi plecat imediat. Alţii s-au oprit să se odihnească sau au abandonat... Şi, pe la ora 6:43, nu mică le-a fost mirarea tuturor să-l vadă pe numărul 17 – bătrânul de 68 de ani – cum se prezintă la postul de control şi îşi întinde carnetul la vizat!

Era clar însă, bătălia pentru locul I se ducea între ţăranul argeşean şi sergentul de vânători. Pe Radu Marin, sosirea lui Ilie Gheorghe la Piteşti îl luase prin surprindere. Nu reuşise să aibă avansul pe care şi-l dorise! De aceea, a plecat cu toată viteza de care mai era capabil şi cu gândul de a se îndepărta cât mai mult de urmăritor. Mergea, uneori alerga uşor, iarăşi mergea... Corpul îi tremura, iar capul îi era complet lipsit de gânduri. Kilometrii treceau unii după alţii, orele la fel... Ca prin vis, i se pare că ajunge la Goleşti, apoi la Leordeni, unde, epuizat, întinde carnetul controlorilor. Era încă prea departe de Bucureşti, dar nu avea de ales. A pornit, din nou, la drum, însoţit de priviri admirative...

Când ceasul arăta ora 10:30 dimineaţa, Radu Marin a ajuns la Găeşti. Alergase sau mersese în ritm alert vreo 150 de kilometri. Avea faţa palid-vânătă, capul îi vâjâia şi simţea că picioarele nu îl mai ajută. Dar era primul! Şi, fiind favoritul celor de pe margine, a primit ajutor imediat. Câţiva i-au oferit încurajări, alţii l-au descălţat şi i-au frecat picioarele umflate cu spirt.

Numai că minutele treceau şi el nu reuşea să-şi revină. Se lupta să nu leşine, sperând că nici ceilalţi concurenţi nu erau într-o stare mai bună. Se înşela! De Găeşti se apropia purtătorul numărului 85, sergentul-major Ilie Gheorghe...

Sergentul simţea cum somnul devenea o tortură insuportabilă. Speriat de gândul că va adormi subit, a început să-şi tragă palme peste obraji. Şi, ori de câte ori întâlnea o fântână pe marginea drumului, se oprea şi îşi turna câte o citură plină cu apă în cap. Presa a mai scris şi că militarul ţinea un burete îmbibat cu oţet în gură...

La Găeşti, pe la ora 11:40, Ilie Gheorghe l-a ajuns din urmă pe Radu Marin. Ca un smintit, ţăranul s-a ridicat şi, cu ultimele puteri, s-a avântat pe drumul drept, de nouă kilometri, care ducea la Mătăsaru. Sergentul-major, simţind că are o ultimă şansă, se ţinea scai de ţăran. Până la Mătăsaru, între cei doi a avut loc o întrecere nebună. Alergau, mergeau, se împleticeau, se împiedicau, se ridicau... totul sub privirile uluite ale celor care asistau la cursă.

Pentru Radu Marin, capătul supliciului a fost la Mătăsaru. Aici a cedat, învins de epuizare. A părăsit definitiv concursul! Un martor la abandonul argeşeanului din Lunca Corbului a rememorat, câteva zile mai târziu, pentru „Adevărul”:„Era în gară [la Mătăsaru], într-o stare de plâns. Nici a vorbi nu mai putea. Să dea Dumnezeu să mai fie om, dar nu-mi vine a crede. Aştepta trenul, să plece acasă...”

Finalul cursei. Eroi şi detractori

Încă din dimineaţa zilei de luni, 13 mai – a doua zi a întrecerii – bucureştenii au început să se adune la al doilea rond. Până să vină seara, ei au aşteptat şi au comentat veştile aflate de pe traseu. După-amiaza, era clar:câştigător va fi sergentul-major Ilie Gheorghe. Dacă va putea termina cursa...

„Aseară, pe la orele 11, tot rond-point-ul al doilea era plin de trăsuri, de biciclişti şi de curioşi, care aşteptau sosirea omului. Câţiva biciclişti plecaseră să-l întâlnească, dar nu dăduseră de întrepridul călător. La ora 11 şi jumătate, trei noi biciclişti:d. inginer Mişu Anastasescu, principele Karagiorgevici şi domnul Constantin Mille, plecară din nou spre Chitila. Chiar lângă gară, ei l-au întâlnit pe Ilie Gheorghe, escortat de domnul Davila, unul din organizatorii cursei, şi care venea dinspre Piteşti pe bicicletă. Ilie Gheorghe nu părea istovit. E în haine de dril şi are opinci la picioare. Sunt deja 12 şi 10 minute. Călătorul este întovărăşit încă de patru oameni, care plecaseră şi ei duminică dimineaţa, şi care au trebuit să se oprească la Leordeni. În drumul spre Bucureşti, Ilie Gheorghe i-a întâlnit şi i-a luat cu el”. („Adevărul”, 15 mai 1896)

Apropiindu-se de linia de final, bicicliştii au plecat înainte, să anunţe sosirea câştigătorului. „La orele 12 şi 35 ei au fost din nou la al doilea rond point, unde publicul aştepta cu impacienţă. La orele 1 şi jumătate, mai tot publicul a plecat spre întâmpinarea eroului. A dat de el la Şoseaua Filantropiei. E tot în stare bună, dar nu mai vorbeşte. Publicul se întoarce înapoi şi, la orele 2 fără zece minute, l-a primit cu urale.” (Ora exactă a sosirii a fost 1:46 – n.a.)

Sergentul-major de vânători Ilie Gheorghe parcursese 222 de kilometri în 41 de ore şi 4 minute, timp în care nu dormise, se odihnise foarte puţin şi nu mâncase aproape nimic. Se simţea însă fericit, mai ales că, în public, l-a zărit pe generalul rezervist George Manu, una dintre marile figuri ale armatei române moderne. Sergentul ia poziţia de drepţi şi îi raportează, cum scrie la regulament, „îndeplinirea misiunii”. Manu îl felicită şi... se felicită pe sine. Înainte să înceapă cursa, a avut inspiraţia să parieze chiar pe sergentul învingător şi astfel a câştigat... unii spun 600, alţii 1.200 de lei (bani pe care i-a donat, în totalitate, concurenţilor premiaţi). După care, sergentul-major se urcă într-o trăsură şi pleacă undeva în oraş, să-şi întâlnească părinţii şi să-i liniştească.

Către dimineaţă, încep să mai vină concurenţi. Locul II a fost obţinut de Ion Secară (28 de ani), fochist la Uzina de gaz din Bucureşti (de fel, moldovean din Adjud), care a terminat cursa la ora 4 şi 33 de minute. A fost urmat de Stan Aleonte (42 de ani), un ţăran din comuna Potlogi, judeţul Dâmboviţa, care a trecut linia de sosire la ora 8 şi 12 minute. Următorii cinci au ajuns între 9:10 şi 9:50. „Rând pe rând, cum soseau, erau transportaţi cu trăsurile în oraş, unde li s-au pus la dispoziţie câteva camere la un mic otel, spre a se odihni”. Al nouălea concurent, un ţăran de 36 de ani, a terminat la 12 fix. În sfârşit, locul zece (ultimul care obţinea premiu) i-a revenit croitorului de 68 de ani din Bucureşti, Mihail Bageny (sau Badeny, cum mai apare în ziare – n.a.), care a încheiat la 12:10.

Ei, bine, cursa a fost considerată un mare succes de către organizatori! Alţii erau de altă părere. Sub titlul „Asasinare sistematică”, ziarul „Românul” a publicat o amplă relatare a unui concurent care era hotărât să dea în vileag marea crimă care s-a săvârşit sub paravanul organizării competiţiei sportive. Mai ales că bietul om nu câştigase nimic...

„Am avut ocazie – scrie reporterul – să vorbesc cu Dumitru Nicolae Cercel, din Calea Dudeşti 182, unul din concurenţii pentru premiul de alergări pe jos până la Piteşti. Voi face cunoscute cititorilor parte din cele ce mi-a spus.

Aceste alergări sunt adevărate omucideri sistematice şi dovedesc că organizatorii care au voit să introducă la noi sportul acesta, sau că au făcut aceasta cu precugetare, sau că n-au cea mai mică idee de acest sport.

S-au înscris vreo 900 de sportsmenicare să facă cursa. Din aceştia au plecat vreo 330 spre Piteşti. Din toţi aceştia – spune Cercel – numai doi au luat-o înainte, iar când au ajuns la Titu le curgea sânge din toate părţile:din ochi, urechi, nas, gură, până şi din unghii. Primul, un sergent, se zice că a şi ajuns în Capitală. Alţii au căzut leşinaţi în drum. Ţăranii le ieşeau înainte cu doniţele pline şi îi stropeau. Unii spuneau:Da’ ce aţi păţit, neică, de alergaţi aşa plini de sânge?

Cercel, văzând aceasta, n-a mai voit să-şi pună viaţa în primejdie şi s-a reîntors de la Titu, după ce a stat acolo patru ore. În acest interval n-a văzut trecând în urma sergentului, decât vreo 50-60, iar la întoarcere a văzut grupuri de câte 20-30 de sportsmeniîntorcându-se din diferite staţii, plini de oboseală. O mulţime de alţii au căzut pe şosea şi pe câmpuri, fără nicio simţire, iar toată ţărănimea din împrejurimi era îngrozită de această invazie de leşinaţi.

După cum vedeţi, această alergare n-a fost decât o asasinare în toată regula, poate chiar precugetată, şi nu se ştie dacă cei reîntorşi vor trăi mult. Noi protestăm contra acestor barbarii care formează gustul câtorva juni High-Life, de la Clubul Regal, şi cerem celor în drept ca să pună capăt acestor alergări care nu sunt decât nişte barbarii josnice, inaugurate în numele civilizaţiei pe care vor s-o introducă aici. Ori tiranii organizatori introduc sportul aşa cum se practică acolo de unde l-au copiat, ori, dacă au gustul să se desfete văzând sânge, să-şi petreacă în modul acesta pe seama lor”. Semnează:Lache(„Românul”, 17 mai 1896). Polemica a continuat câteva zile, apoi s-a stins.

Miercuri, 15 mai, pe la ora 6 după-amiaza, în grădina Clubului Regal a avut loc festivitatea de premiere a sportivilor. Nu numai primii zece au primit bani, ci toţi care au terminat cursa în cel mult 60 de ore. Adică 22 de persoane. Cu donaţia generalului Manu, la care s-au mai adăugat încă două contribuţii, cea a generalului Haralamb şi a lui Mihai G. Cantacuzino, sumele au sporit considerabil. Locul I a primit 500 de lei. S-a băut şampanie şi s-au făcut urări.

Epilog

Marele perdant, ţăranul Radu Marin, nu a fost uitat. Povestea lui înduioşase pe mulţi, aşa că, la propunerea unor binevoitori, s-a făcut o subscripţie publică pentru el (cel mai mult au contribuit generalii Haralamb şi Manu, cu 150 şi, respectiv, 100 de lei). S-au adunat 323 de lei, o sumă destul de apropiată de ceea ce îşi propusese ţăranul argeşean să câştige. Şi, spre marea lui surpriză, a fost chemat de acasă să primească banii. Joi, a doua zi după premierea de la Clubul Regal, el a venit în Capitală. „Bietul român – a consemnat un jurnalist – care nu se angajase în întrecere decât cu gândul să câştige premiul, cu care să-şi cumpere boi «că mi s-a urât de atâta sărăcie de când tot muncesc cu palmele», cum ne explica el pe drum, şi care, deznădăjduit, se întorsese la sapa de lemn, plângea de bucurie numărându-şi averea – căci pentru el, această modică sumă reprezintă un car şi doi boi, adică traiul zilnic asigurat şi mizeria alungată la vreme de bătrâneţe”. („Revista sportivă”, 26 mai 1896).

BIBLIOGRAFIE

„Adevărul”, martie-mai 1896.

„Epoca”, mai 1896.

„Revista sportivă”, martie-mai 1896.

„Românul”, martie-mai 1896.

„Universul”, martie-mai 1896.