Interviu cu regizorul Sergiu Nicolaescu: În film, i-am ucis copilul lui Mihai Viteazul

„Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Pentru patrie“, „Mircea“ sau „Coroana de foc“ sunt câteva dintre filmele istorice realizate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul a peste 40 de ani de carieră. Fiecare dintre aceste filme are în spate o poveste. Cenzurate sau nu de regimul comunist, multe dintre aceste pelicule au rămas un reper în cinematografia românească.

De unde pasiunea pentru filmele istorice?O am din copilărie, să zic aşa. Patriotismul meu s-a manifestat din iubirea istoriei. O dragoste care a ţinut mulţi ani. Am făcut primul film istoric dintr-o întâmplare. Îmi doream ca primul meu film să fie „Ultima noapte de dragoste“, era subiectul care-mi plăcea. Mai doream să realizez un film după un roman al lui Radu Tudoran, „Întoarcerea fiului risipitor“, dar pe care nu l-am făcut niciodată, din păcate, şi regret acest lucru. Era şi greu de realizat. Este povestea unei fete care începe cu vârsta de 16 ani şi ajunge la 34 de ani. E foarte greu să găseşti o actriţă care să treacă prin toate aceste etape ale vârstei. Sau să găsesc cel puţin două să semene între ele. Povestea se sfârşea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul unui bombardament în Bucureşti.

Aşa aţi ajuns la „Dacii“?

Înainte de „Dacii“ trebuia să regizez un alt film, „Castelul din Carpaţi“, după Jules Verne. Nici acela n-a mers. Eram în Franţa. „Castelul din Carpaţi“ urma să fie produs de un francez. Scenariul a căpătat o formă, însă lucrurile n-au mers întocmai cum a vrut producătorul Henry Deutschmeister, evreu de origine română. El mi-a creat cariera. Tot ce am realizat, am realizat sub influenţa lui. Sunt un om foarte serios şi, când fac un lucru, îl fac al dracului de bine. Chiar când e imposibil. Nu mă las până nu iese bine. Nu sunt optimist, nici pesimist. Sunt luptător. Plec cu toate gândurile rele, dar înving. Aşa s-a întâmplat şi cu „Dacii“. Am început o documentare extraordinară. Henry Deutschmeister m-a trimis la Roma. Aici m-am uitat pe Columnă pentru a afla povestea războiului daco-roman. Am copiat de acolo costumele, m-am întors la Bucureşti, le-am făcut din in necolorat şi, într-o dimineaţă de ianuarie, am ieşit cu toţii pe câmp să vedem costumele. Până atunci nu le văzusem şi când m-am uitat la cei 12 cascadori îmbrăcaţi în costume, parcă m-a lovit cineva cu lăuca în cap. Eram în faţa unor ţărani mexicani. Pictoriţa s-a uitat la mine şi i-am zis că nu pot să fac filmul aşa. I-am zis să vopsească costumele în culoarea stâncilor, a pietrelor. A fost colosal. Aveam 36 de ani când am făcut „Dacii“. Sunt inginer de profesie şi am intrat în cinematografie dintr-o întâmplare. Niciodată nu mi-am dorit să fac filme.

2.000 de de actori şi figuranţi la „Dacii“

Dar eraţi pasionat de filme...

Aşa este. Vedeam filme multe, americane în special. Vedeam chiar şi de două-trei ori un film. Când fugeam de acasă, mama ştia unde mă găseşte. Luam o sticlă de lichior, i-o dădeam proiecţionistului şi mă lăsa să stau cât voiam. Aveam un sistem de apreciere a peliculelor. Când mă întreba cineva cum e filmul, îi spuneam că este bun sau prost în funcţie de câte zile mă gândeam la el. Dacă m-am gândit trei zile, atunci e un film bun. Asta se întâmpla când nu ştiam să citesc. Mă aşezam lângă un domn sau o doamnă pe care îi simţeam eu că nu mă refuză. Îi rugam să-mi citească subtitrarea.Ce film v-a rămas în minte din acea perioadă?

Multe-multe... „Pe aripile vântului“ este unul dintre filmele cele mai iubite de mine, pentru că avea de toate. Este o capodoperă.Câte zile v-aţi gândit la el?

Vreo patru-cinci zile. Şi mi-a rămas în minte.Să revenim la primul Dvs. film istoric...

Pentru  „Dacii“ am avut la dispoziţie 2.000 de oameni în prima zi de filmare. M-am descurcat.Astăzi aţi mai putea face un astfel de film?

Nu. Ar costa foarte mult. Cinematografia românească nu mai e capabilă să facă aşa ceva. Chiar dacă aş avea banii, tot ar fi mult prea greu. În 1968 am coregizat „Lupta pentru Roma“, cu mari actori:Laurence Harvey şi Orson Welles. Nu-mi venea să cred când i-am cunoscut. Eram un puşti. E adevărat că aveam 38 de ani, dar păream de 28. Am avut tupeu în meseria asta. M-am apucat să fac ce era mai greu.Cât de dificil este să faci un film istoric?În primul rând, cere o documentare serioasă. Prima condiţie a fost respectul pentru istorie. Sigur că am făcut şi modificări, pentru că filmu-i film. De exemplu, Mihai Viteazul avea o nevastă şi un fiu, care l-au trădat. Atunci eu l-am pus pe copil să moară, iar ea dispare în clipa când Mihai Viteazul reuşeşte să înfăptuiască Unirea.Mulţi spectatori ai producţiilor Dvs. au învăţat puţină istorie uitându-se la ele...

Pentru ei am făcut filme istorice. N-am făcut filme istorice de dragul acestui gen sau de dragul meu. Sau al istoriei. Făceam filme pentru spectatori, prin care îi readuceam la dragostea de ţară, la patriotism.N-aţi simţit vreodată că i-aţi trădat sau că aţi deformat realitatea?

Numai snobii au zis vreodată ceva. Spectatorii filmelor mele au învăţat istorie. Cred că prin cele opt filme istorice pe carele-am făcut, a câte două serii fiecare, sunt regizorul cu cele mai multe filme istorice din lume.

Cel mai greu film din carieră

Cum a fost cu „Mihai Viteazul“, un film cu o desfăşurare imensă de forţe în perioada când a fost făcut, la începutul anilor ’70?

Când m-am hotărât să fac „Mihai Viteazul“, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici şi de mine, pentru a realiza acest film.După succesul internaţional al filmului „Dacii“, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau nişte actori fabuloşi:Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru producţia filmului. Cu aceşti bani filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceauşescu să obţină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o maşină. Cineva a urcat în avion şi mi-a spus să cobor. Am fost dus la Comitetul Central şi acelaşi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi făcut o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însuşi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că în momentul în care americanii iscălesc contractul urmau să facă modificări şi aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese. Pentru rolul lui Mihai Viteazul au existat nu mai puţin de 128 de variante, iar filmările au avut loc şi în Cehoslovacia şi Turcia. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni şi patru cai. Fără ezitare pot spune că a fost cel mai greu film din cariera mea, dar a meritat. Acest film a fost cel mai greu „pariu“ al meu. Am avut nenumărate cenzurări.Cum aţi reuşit să faceţi aceste filme în perioada comunistă?

Recunosc că regimul comunist mi-a dat nişte condiţii uluitoare. Am avut 2.000-3.000 de oameni la „Dacii“, 5.000 de oameni la „Mihai Viteazul“, mii de figuranţi la „Lupta pentru Roma“. Întotdeauna am avut preţul cel mai mic. La noi, era pe vremea aceea cel mai ieftin film din Europa. De-atunci începuseră să vină străinii la noi. N-am scăpat nici eu de cenzură. Dar tăceam din gură. La filmare mă mai scăpa. Am avut oameni de la Securitate care mergeau cu mine, tocmai pentru că ştiau că sunt slobod la gură. Dar niciodată nu m-am plâns că vor să-mi schimbe filmul. Am acceptat sau n-am acceptat. La „Mihai Viteazul“, seria a doua mi-a fost oprită de cenzorul Dumitru Popescu.Consideraţi că sunteţi unul dintre regizorii care au ridicat cinematografia românească?

Erau filme bune în acea pe­­rioadă. Erau regizori re­marcabili:Victor Iliu, Jean Georgescu, Jean Mihail. Se făceau între 12 şi 16 filme pe an. Toată lumea era chinuită de subiectele politice. Rar se întâmpla să se facă un film după Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor“, de pildă, care a ieşit foarte bine.Au urmat „Osânda“, „Pentru patrie“, „Noi, cei din linia întâi“...

Am făcut filme despre perioadele cele mai importante din istoria românilor. Am făcut „Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Mircea“, apoi am făcut filme pe fundale istorice, de exemplu „Nemuritorii“ sau „Coroana de foc“. Am făcut, să zic aşa, basme pe o temă istorică, dar care urmăreau cu totul altceva. Urmăreau să fie personaje uşoare. Eu muream, de obicei. „Coroana de foc“, „Nemuritorii“ sau „François Villon“ îmi permiteau să creez mai mult sentiment. Nu cu oameni mari, ci cu oameni obişnuiţi. Subiectul filmelor mele:lupta pentru prietenie şi pentru idealuri.

Cum aţi ajuns să fiţi actor în filmele dvs.?

Începând cu „Dacii“. Titus Popovici mi-a spus:„Joacă şi tu“. Şi am jucat. În „Mihai Viteazul“ eu trebuia să interpretez rolul domnitorului. În clipa în care le-am spus producătorilor străini că n-avem voie să facem filmul decât cu actori români, ei m-au ales pe mine. Eu l-am impus pe Amza Pellea. Au existat totuşi 128 de variante. Până la urmă, m-am ras, m-am tuns şi m-am dus la Ion Brad, care era membru în Comitetul Central şi se ocupa de cinematografie, şi i-am spus:„Din acest moment, ori mă vreţi pe mine ca regizor şi atunci este Amza Pellea Mihai Viteazul, ori faceţi filmul fără mine“.'

Comanda lui Ceauşescu

Ceauşescu vă admira munca?

Am dat mâna cu Ceauşescu de trei ori în viaţă. O dată la „Mihai Viteazul“, pe urmă la ziua lui, unde reprezentam cinematografia împreună cu Francisc Munteanu. N-am vorbit niciodată cu el. E ciudat. Îmi plăcea filmele, dar nu-i plăceau complet. Multă vreme el a crezut că dacă eu am făcut „Mihai Viteazul“ şi a fost un film aşa de mare, dacă va da aceleaşi condiţii unui alt regizor, atunci Mihai Viteazul va vorbi precum Nicolae Ceauşescu la congrese. Eu nu făceam aşa ceva. Simţeam altfel decât el. Tatăl meu a fost la Canal. Nu puteam iubi regimul, dar mă foloseam de el. Instinctul îl făcea pe Ceauşescu să spună că Nicolaescu e un regizor bun. Lui nu-i plăcea că nu se auzea pe el. Atunci a dat titlurile filmelor mele altor regizori să le facă. Fiecare film a fost făcut de alţi regizori, colegi de-ai mei. Dar nu-i mai plăceau. Vezi „Mihai Viteazul“, vezi „Columna“ şi alte atâtea filme, pe toate le-a dublat. După doi ani, el comanda încă un film ca ăla. Cu acelaşi titlu sau aproximativ. De exemplu, Constantin Vaeni a mai făcut un film asemănător după „Mihai Viteazul“.Care este povestea din spatele lungmetrajului „Mircea“?

„Mircea“ are o poveste, într-adevăr. Se apropia de ’89. L-am filmat în ’88. În „Mircea“ am spus nişte lucruri. Prima replică a lui Mircea era:„Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi“. Eu strecuram multe în filmele mele. De exemplu, în filmul „Mihai Viteazul“ am arătat prima biserică în sistemul comunist. Am folosit primul rege, Carol I, în 1977. Am folosit cântece interzise, am pus să se cânte colinde de Crăciun în „Osânda“. Acest lucru m-a costat. „Osânda“ a fost interzis. Într-o vară a venit un ofiţer de Securitate care era proiecţionistul lui Ceauşescu şi mi-a zis:„Aţi făcut un film. Daţi-mi-l să i-l arăt lui Ceauşescu“. „E un film interzis“, am spus. „Lăsaţi pe noi“, a replicat el. A proiectat „Osânda“ familiei Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu l-a văzut a doua zi. I-a dat drumul. Chiar mi-a salvat un film. De ce? Pentru că era un film cu ţărani. Şi el era ţăran şi sensibilităţile ca ţăran ajuns într-o anumită situaţie, ajunsese preşedintele României, rămâneau tot de ţăran. Atunci a fost impresionat de soarta lui Manlache Preda. I-a dat drumul filmului. E drept, a avut premiera la Constanţa, fiindcă nu aveam voie în Bucureşti. Este unul dintre filmele importante ale carierei mele.

„La dracu, dacă nu am premieră, nu vin...“ 

N-aţi terminat povestea cu „Mircea“...

Da... În 2 iunie 1989, eram în Germania, lângă Hamburg, la Bad Segeberg, unde lucram la un spectacol Karl May. Am fost chemat la telefon de tovarăşul Dulea, ministru adjunct la cultură, şeful cinematografiei:„Tovarăşul Sergiu, mâine trebuie să veniţi la Bucureşti. Dumneavoastră şi Titus sunteţi aşteptaţi în 4 iunie la «tovarăşii». „Oricum veneam la Bucureşti, îi răspund, la 5 iunie am premiera filmului «Mircea». În mintea mea, am gândit pentru o clipă că vor să ne felicite, să ne decoreze... „Nu, tovarăşul Sergiu, premiera nu va avea loc la 5 iunie, tocmai de aceea vor tovarăşii să stea de vorbă cu voi“. „La dracu, dacă nu am premieră, nu vin şi vreau să vă fie foarte clar, eu nu schimb nimic în filmul «Mircea», oricine mi-ar cere. Vă salut“.

Mi-a dat telefon Titus Popovici:„Sergiule, iar mă bagi în c...t ! Vino la Bucureşti, suntem chemaţi acolo, sus...“. „Nu vin Titus, nu vin. Aruncă şi tu vina pe mine“. Premiera nu a avut loc la 5 iunie, când fusese programată. Spre surprinderea tuturor, eu m-am întors în ţară la 15 iulie. Mi-au ridicat paşaportul încă de la graniţă. Dulea mi-a arătat 17 pagini cu modificările cerute de Ceauşescu şi scrise de Titus Popovici. Nu am luat materialul şi am refuzat orice modificare. La 22 decembrie, la cinema Patria din Bucureşti, a apărut filmul. N-am fost prezent în sală. Ceauşescu credea că dacă dă filme poporului, scapă el. Era mult prea târziu. În 22 decembrie, în biroul lui Ceauşescu din sediul CC-ului am găsit decupajul meu regizoral cu observaţii şi o scrisoare a lui Titus Popovici către Ceauşescu, în care explica diferenţele, nu puţine, dintre scenariul lui şi filmările mele. În acest film nu făcusem decât să arăt un conducător de neam altfel decât Ceauşescu. Acesta a fost scopul filmului „Mircea“. A simţit Ceauşescu acest lucru.Care este perioada din istorie care vă place cel mai mult?

Totul îmi place. Am avut oameni mari, care au influenţat situaţia istorică a noastră. Astăzi nu mai avem aşa ceva, deşi au mijloace incomparabile. Vezi televiziunea, vezi presa. Figurile anonime nu mă interesează. Un om trebuie să lase ceva în urmă. Dacă această urmă e importantă, atunci eu mă bat să fac acest film. Sigur că mai există şi un Vlad Ţepeş, care e altceva decât Mihai Viteazul.Un film despre Vlad Ţepeş n-aţi făcut...

L-am întruchipat copil. Mi-ar plăcea să fac un film cu Vlad Ţepeş matur. Este un personaj interesant, greu, crunt.Care este personajul istoric pe care îl admiraţi?

I-am luat pe cei mai importanţi după părerea mea. Am făcut „Dacii“, am făcut „Mihai Viteazul“, pentru că a înfăptuit prima Unire, l-am luat apoi pe Carol I, în „Războiul Independenţei“, am făcut filme despre cele Două Războaie Mondiale, „Mircea“ şi aşa mai departe. Am făcut momentele-cheie din istoria noastră.Care este filmul de suflet?

Cred că „Osânda“ rămâne filmul de inimă, să zic aşa, pentru că am lucrat mult la scenariu.Despre tatăl dvs, care a ajuns la Canal în timpul comuniştilor, nu faceţi un film?

Tata a fost arestat la 5 ianuarie 1948, a făcut închisoare, a ajuns apoi la Canal. Era un om ciudat. Nu şi-a cerut nimic din averea de dinainte. Avea o casă aici în Bucureşti, care era a noastră. N-a cerut-o înapoi. Mi-a zis:„Măi băiete, dacă eşti capabil îţi faci altă casă, alte lucruri“. Nu am fost un om materialist, dar am avut bani. Nu sunt zgârcit. Dar sunt cumpătat. N-am fost la niciun restaurant după ’89. Nu beau, nu fumez. Nu am copii, nu am nepoţi, nu am strănepoţi. Din păcate, regret acest lucru. Cam asta...