Instalații țărănești pentru prelucrarea lemnului în sudul Transilvaniei de odinioară

Odată cu dezvoltarea industriei de prelucrare a lemnului, încă de pe la mijlocul secolului trecut, instalațiile pentru prelucrarea lemnului (joagăre, gatere și circulare) erau în descreștere.

Conform cercetărilor în acea perioadă, numărul total al acestor instalații în ținutul Carpaților Meridionali era de 270, cele mai multe fiind în sudul Transilvaniei (137, din care 116 joagăre, 1 gater și 20 de circulare), restul în Muntenia și Oltenia, notează Muzeul de Etnografie Brașov, pe pagina de Facebook a instituței.

În satele Branului de Jos s-au dezvoltat cu prioritate instalațiile țărănești și meșteșugurile legate de prelucrarea textilelor, în cele ale Branului de Sus (Fundata, Șirnea), expolatarea și prelucrarea lemnului au cunoscut o amploare deosebită. Cadrul natural a favorizat dezvoltarea lemnăritului ca veche ocupație, la Brașov existând numeroase bresle ale lemnarilor. Forma cea mai veche a acestei ocupații a fost cioplitul sau dulgheritul, tâmplarii specializați în realizarea mobilierului țărănesc sau a altor produse din lemn făcându-și apariția mai târziu. Anumite ramuri, cum ar fi șindrilăritul, cărbunăritul, dogăritul, împletitul din nuiele, confecționarea bețelor de chibrit etc. au fost părăsite aproape complet ca urmare a dezvoltării economice caracteristice secolului XX.

Pentru lemnărit, atestările documentare sunt mult mai vechi decât pentru instalațiile tehnice textile. Astfel, la 1504, un document pomenește de joagăr și valțuri de joagăr, de șindrilă și cuie de șindrilă. În Registrul de venituri și cheltuieli al Branului din 1527-1528, se vorbește despre joagărul de la cetatea Branului, la fel și în 1529, 1533 sau 1539. Ceva mai târziu, la 1768-1775 în Socotelile domeniului se găsesc date în legătură cu arendarea fierestraielor din Zărnești. La începutul secolului al XIX-lea (în 1830), printre altele, la Bran funcționau 3 joagăre, iar în conscripții și recensăminte au fost menționați și meseriașii respectivi.

Autoritățile acordau o atenție deosebită dezvoltării meșteșugurilor respective, lemnul fiind principalul material de construcție. În timp, concurența crescândă a meșterilor lemnari individuali a obligat breslele să-și apere privilegiile, așa cum reiese din statutul strungarilor râșnoveni din anul 1719. De menționat că desfacerea produselor lemnoase, lucrate în special în atelierele breslelor, se făcea în largă măsură în Țara Românească.

_{Foto sus:  joagăr vechi din Moeciul de Sus, Bran (I. Dancu). Sursă text și foto: Țara Bârsei, vol. 1, Editura Academie RSR, București, 1972.)}