100 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia

Odată oficializată unirea tuturor românilor într-un singur stat, trebuia ca printr-un act simbolic Regele Ferdinand să primească în mod solemn stăpânirea noilor teritorii. Opțiunea factorilor politici precum și a regelui însuși a fost ca acest lucru să se întâmple în cadrul unei ceremonii de încoronare în care fastul tradiției bizantin-ortodoxe să dea o formă simbolică îndeplinirii aspirațiilor de veacuri ale românilor.

Locul de încoronare nu a fost ales întâmplător: Alba Iulia era orașul în care Mihai Viteazul intrase triumfător la 1 noiembrie 1599, iar la 1 decembrie 1918 peste o sută de mii de oameni aclamaseră Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Pentru buna pregătire și desfășurare a festivităților, guvernul Averescu a numit în iunie 1920 Comisiunea pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor cu sediul în palatul Ministerului Lucrărilor Publice. Șef al comisiunii a fost desemnat generalul Constantin Coandă (tatăl celebrului inventator Henri Coandă), președinte al Senatului și fost prim-ministru, iar din comisie mai făceau parte Nicolae Titulescu ca ministru de Finanțe, Octavian Goga ca ministru al Cultelor și Artelor, viitorul patriarh Miron Cristea, istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lăpedatu, compozitorul George Enescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, arhitectul Victor Stephănescu, precum și primarul Albei Iulia, Aurel Sava.

Inițial a existat propunerea ca ungerea suveranului să se facă la biserica Mihai-Vodă din București și încoronarea la Alba Iulia, dar Ferdinand a refuzat pe motiv că ambele acte sunt parte ale aceleiași ceremonii. Până la urmă a fost acceptată propunerea lui Nicolae Iorga de construire a unei noi Catedrale a Încoronării la Alba Iulia. Proiectul și conducerea lucrărilor au fost încredințate arhitectului Victor G. Stephănescu, elev al marelui arhitect Ion Mincu, creatorul stilului neoromânesc. Pictura interioară urma să fie realizată de Costin Petrescu, a cărui capodoperă rămâne marea frescă de la Ateneul Român, începută în 1933 și finalizată în 1938.

Piatra de temelie a noului edificiu a fost pusă în cea de-a doua zi de Paște a anului 1921, pe 28 martie, lucrările executându-se într-un ritm accelerat. În august același an, clopotnița era aproape gata, iar pe 8 septembrie 1921 a fost înălțată crucea cea mare de pe turla catedralei. Costin Petrescu s-a apucat și el de treabă, realizând fresca interioară ce-i înfățișa pe peretele vestic pe cei doi ctitori, Ferdinand și Maria, în navele laterale pe Miron Cristea, viitorul patriarh, și pe Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, iar în pronaos pe Mihai Viteazul și soția lui, Doamna Stanca. Nicolae Iorga putea nota cu satisfacție: „Azi nu numai că alături de catedrala catolică am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e în puterea vremii, măcar proporții care, unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare, pot înfrunta concurența”.

Întreg orașul Alba Iulia a fost supus unor ample transformări edilitare, iar Sala Unirii a primit o nouă înfățișare. „Sala propriu-zisă a suferit importante modificări. Zidul de răsărit a fost deschis până jos, în dreptul fostelor ferestre rezultând cinci ferestre-uși. Două arcade mai proeminente separau sala în trei spații distincte. În spațiul din dreapta sălii au fost pictați Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, iar în cel din stânga: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Petru Maior, apoi episcopii de la 1848, Șaguna și Lemeni” (Constantin I. Stan).

Ceremonialul

De ceremonialul propriu-zis al încoronării s-a ocupat mitropolitul Miron Cristea, viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 1925, care a studiat zeci de cronici și gravuri înfățișând diferite ritualuri de încoronare ale împăraților bizantini, țarilor ruși sau ale regilor unguri. Lui Miron Cristea, încoronarea lui Carol I din 1881 i se păruse foarte sobră și dorea ca acum Alba Iulia să fie martora unei ceremonii fastuoase, în care biserica și clerul să joace un rol foarte important.

Regele Ferdinand I și Regina Maria, cu puține momente înaintea încoronării în Catedrala Reîntregirii

Regele însă s-a opus, deoarece își dorea o încoronare mai simplă, mai austeră. În acest sens, el a impus să fie încoronat cu coroana unchiului său, Regele Carol I, confecționată din oțelul unui tun turcesc capturat la Plevna, în 1877. Singurele adaosuri cu care a fost de acord Ferdinand au fost pietrele prețioase montate pe coroana de oțel și care simbolizau Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Coroana Reginei Maria urma să fie asemănătoare cu cele ale împărăteselor bizantine. Aurul necesar acestei coroane (1,8 kilograme) a fost donat de către un anume Pocol, proprietarul unei mine din Munții Apuseni, iar realizarea a căzut în sarcina casei de bijuterii Falize din Paris. Coroana Mariei era mult mai somptuoasă decât a regelui – potrivit contribuției pe care o avusese la realizarea acestui eveniment, am adauga noi –, fiind ornată cu rubine, opale, turcoaze și ametiste, iar pandantivele laterale erau ample.

Gâlceavă politică pe seama încoronării

Dacă edificiul încoronării, ceremonialul, precum și celelalte elemente exterioare ale ceremoniei au fost gata din timp și bine, ca de obicei, cei care au reușit să strice evenimentul au fost politicienii. Pe de o parte, Ionel Brătianu, ajuns la putere în ianuarie 1922 și al său Partid Național-Liberal, doreau să confere încoronării aura unei festivități de partid, arogându-și toate meritele pentru realizarea Unirii și a Încoronării. Evident, totul cu un oareșce profit electoral.

Pe de altă parte, Iuliu Maniu și liderii Partidului Național Român din Transilvania, dar și cei ai Partidului Țărănesc condus de Ion Mihalache, considerau că serbările încoronării trebuie să se desfășoare sub autoritatea unui guvern neutru, mai reprezentativ și mai potrivit cu semnificația evenimentului. Maniu critică guvernul liberal, acuzându-l că „bruscând demnitatea poporului, a îndepărtat de la această sărbătoare Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea”.

În realitate, ambii oameni politici greșeau: Brătianu, prin politizarea excesivă a evenimentului, Maniu, prin refuzul de a participa la o ceremonie la care contribuise atât de mult.

O dată istorică: 15 octombrie 1922

Ziua mult așteptată de 15 octombrie 1922 a început cu o ploaie măruntă sub un cer închis. Cortegiul regal a ajuns la catedrala în jur de ora 10:00. Slujba din interiorul lăcașului îi dă prilejul marelui Iorga să consemneze, plin de emoție: „În toată istoria neamului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună”.

După sfințirea însemnelor regale (coroanele și buzduganul regelui) s-a trecut la ceremonia publică a încoronării. Ferdinand, urmând modelul napoleonian, s-a încoronat singur, așezând apoi coroana și pe fruntea Mariei, „scumpa mea soție, părtașa suferințelor și bucuriilor Mele și ale Țării”, după cum avea să scrie monarhul în „Actul Comemorativ al Încoronării”, semnat imediat după ceremonie.

Ceea ce a făcut-o, însă, cea mai fericită pe Regina Maria a fost prezenţa, alături de ea, la încoronare, a fiicelor ei, Elisabeta şi Mărioara (Mignon), devenite, în urma căsătoriilor contractate în anii anteriori, reginele Greciei şi Iugoslaviei.

Trei regine: Maria (centru), Mărioara (stânga), Elisabeta (dreapta)

„Trei regine – notează cu nedisimulată satisfacţie Maria – cele două fiice ale mele regine, fiecare în genul ei, era o plăcere să le vezi... Cele două regine tinere ale noastre stăteau de-o parte şi de alta a tatălui lor, şi era cu adevărat minunat să priveşti diferitele lor feluri de frumuseţe: Lisabeta, cu o expresie foarte patetică, foarte rezervată şi cam fără candoare, iar Mignon, un gen mult mai cald şi înfloritor, total nerezervată şi foarte naturală”.

***

Se împlinea astfel memorabila profeție a lui Nicolae Filipescu, om politic naționalist, neobosit partizan al intrării noastre în război pentru recuperarea Ardealului: „Mărirea pe care ți-o dorim, Sire, este să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe câmpia de la Turda ca Mihai Viteazul”.

Acest text este un fragment din articolul „O încoronare istorică”, publicat în numărul 40 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 septembrie - 25 noiembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.