Începuturile protejării patrimoniului: Scrisoarea lui Rafael către papa Leon al X-lea

În 1519, marele artist al Renașterii Raffaello Sanzio – cunoscut la noi ca Rafael –, în calitatea sa de prefect al antichităților romane, îi scrie papei Leon al X-lea o scrisoare care marchează un moment important în cultura europeană: în ea se afirmă, pentru prima oară, necesitatea și datoria conservării și protejării monumentelor istorice de către stat.

Cu toate că a fost și un important arhitect, Rafael (1483-1520) a rămas în posteritate îndeosebi ca pictorul sublim, singurul care a lăsat în urma sa un model și o manieră care au dominat pictura europeană timp de patru secole. Cu ocazia celui de-al cincilea centenar de la trecerea sa în neființă, în cadrul expoziției retrospective organizate la Roma, publicul vizitator a putut admira – în premieră – manuscrisul celebrei scrisori adresate papei. Textul ei este oferit aici [în ediția curentă a revistei „Historia”] – tot în premieră – în traducere, cititorilor români.   La originea documentului se află de fapt trei personalități marcante: Rafael, Leon al X-lea și Baldassar Castiglione.

Leon al X-lea, papă între 1513 și 1521, era fiul lui Lorenzo Magnificul. Crescut în cultura și în splendoarea Renașterii florentine, el le-a transpus și amplificat la Roma, care a devenit sub pontificatul său cel mai important centru cultural și artistic al Renașterii.

Baldassar Castiglione (1478-1529), ilustru umanist și literat, a creat prototipul ideal al omului Renașterii mature în celebra sa operă Curteanul.

Rafael primește o funcție nemaiîntâlnită și de mare prestigiu

În 1515, Rafael era în plină strălucire: se afla deja de șapte ani la Roma, pictase de-acum mare parte din frescele din Vatican și un număr important de tablouri celebre. În plus, își dovedise și priceperea de arhitect, preluând chiar conducerea proiectul noii catedrale Sfântul Petru. În acel an, papa Leon al X-lea îl numește „prefect al antichităților romane”, cu alte cuvinte responsabil cu toate vestigiile de marmură din Roma și din afara Urbei, pe o distanță de 12 mile de la ziduri.

Funcția avea ca principal scop furnizarea de materiale pentru viitoarea catedrală și, prin urmare, evaluarea vestigiilor existente și a celor care continuau să apară. Era o funcție nemaiîntâlnită și de mare prestigiu.

De aproape un secol, umaniștii se dedicau studierii și reînvierii Antichității greco-romane, iar Renașterea, în vremea lui Rafael ajunsă la apogeu, se considera moștenitoarea și continuatoarea acelei zestre. Totuși, în pofida interesului și respectului pentru Antichitate, nu apăruse încă ideea modernă de conservare și protejare a patrimoniului artistic. Rafael, deja fascinat de vestigiile antice romane, abordează noua funcție într-un mod nu doar revoluționar, ci și fundamental pentru tot ce va urma.

El se vede pus în fața unui patrimoniu care se cerea în primul rând clasificat, codificat, ierarhizat, dar el dorește nu doar să-l consemneze, ci și să-l reconstituie. Drept care studiază cu inteligență de teoretician tratatul lui Vitruviu și cu pasiune de umanist, minuție de topometru și pricepere de arhitect ce mai rămăsese din mărețele monumente antice ale Romei.

Apoi îi propune papei reconstituirea, prin desen, pornind de la vestigiile existente, a măreței arhitecturi imperiale romane. Aceasta face de fapt scrisoarea de față. Ea reprezintă o pledoarie indirectă pentru prezervarea și protejarea monumentelor antice, prin apelul pe care îl lansează și prin dezvăluirea răului produs, pe diverse căi, de distrugerea lor.

Un manifest pentru patrimoniu, la patru mâini

Scrisă probabil în 1519 (nu poartă dată), la patru mâini (adică în colaborare cu Baldassar Castiglione, prietenul lui Rafael, mare stilist), scrisoarea era menită să prefațeze un număr însemnat de desene: planul Romei antice, releveele (exterioare și interioare) și reprezentările (plan, fațade, secțiune și detalii ornamentale) ale majorității monumentelor Romei imperiale reconstituite de Rafael.

Moartea prematură a artistului în 1520 a făcut ca marele proiect să nu se finalizeze, iar scrisoarea să nu ajungă niciodată în mâinile papei, ci să se amestece printre manuscrisele lui Castiglione. Drept urmare, timp de mai bine de două secole, scrisoarea i-a fost atribuită neglijent marelui umanist și publicată împreună cu alte documente în reeditările operelor sale.

Identificarea ei ca aparținându-i în mare măsură lui Rafael s-a petrecut de-abia în 1799, când – pornind de la faptul că ea cuprinde și un scurt tratat științific despre releveul de arhitectură și despre reprezentarea sa grafică – eruditul Daniele Francesconi îi dezvăluie nu numai autorul, ci și tulburătorul mesaj: o adevărată bombă în acel moment de plină înflorire internațională a neoclasicismului. Ulterior, artiști, biografi și istorici au continuat să analizeze cu obstinație problema paternității scrisorii; ei au întreprins analize lingvistice și tematice, descompunând textul în capitole și în secvențe.

FOTO: Getty Images