Începuturile cinematografiei sovietice

Controlul asupra producţiei cinematografice era vital într-o perioadă de tranziţie, deoarece în viziunea partidului bolşevicilor elementele reacţionare rămase în sânul societăţii trebuiau identificate şi eliminate prin orice mijloc. Stigmatizarea duşmanilor luptei de clasă şi prezentarea favorabilă a comunismului a ajuns să se impună în scurt timp drept una dintre principalele preocupări ale regimului.

După preluarea puterii în octombrie 1917, bolşevicii au acordat o atenţie specială cinematografiei din pricina realităţilor din ţară, fiind conştienţi de faptul că imaginile erau mijlocul comun de comunicare cu cei peste 150.000.000 de locuitori ai ţării ce vorbeau peste 100 de limbi diferite.  Anii Comunismului de Război, au debutat prin apariţia mai multor scurt-metraje de propagandă, producătorii confruntându-se cu diverse probleme, de la lipsa personalului calificat până la cea a echipamentelor de producţie, distruse sau luate de către cei care au părăsit ţara în urma revoluţiei.

Momentul crucial în istoria cinematografiei sovietice s-a produs odată cu naţionalizarea acestor mijloace de producţie de către Lenin în 1919 şi formarea Şcolii de Film de la Moscova, prima şcoală de film din lume controlată direct de stat. Odată cu acest moment, cinematografia a fost transformată într-o armă ideologică pentru apărarea intereselor de clasă şi promovarea sovieticilor. Toate mijloacele de producţie au fost direcţionate în mâinile lui Dziga Vertov (1896-1954), căruia i-a revenit sarcina de a coordona producţia de filme de agit-prop în conformitate cu dialectica istorică marxistă şi de a pregăti tinerii pentru această meserie.

Un exemplu de astfel de film este „Muncitori din toate ţările, uniţi-vă!“din 1919. Filmul conţine scene din istoria luptei muncitorilor din toate epocile corelate cu citate din Manifestul  lui Karl Marx.

Pentru a asigura transmiterea rapidă şi eficientă a propagandei revoluţionare comuniste în zonele unde nu existau cinematografe sau teatre, guvernul sovietic a inventat conceptul folosirii vehiculelor agit-prop.  Trenuri, camioane şi chiar vapoare cu aburi au fost folosite pentru a distribui mesajul sovieticilor prin intermediul pamfletelor, presei şi mai ales a filmelor.

Refacerea industriei cinematografice s-a realizat sub Noua Politică Economică, Lenin susţinând că „trebuie să începem producţia de noi filme care să reflectre ideile Comunismului şi să realitatea Sovietică”, precum şi că „dintre toate artele, cinematografia este cea mai importantă pentru noi”. Odată cu semnarea tratatului de la Rapallo din 1922, Uniunea Sovietică a ieşit din izolare, prilej cu care între Uniunea Sovietică şi Republica de la Weimar au apărut primele schimburi de filme şi aparatură.

Venirea lui Sergei Eisensteina determinat impunerea unei noi paradigme în producţia de filme sovietice. În cele şapte filme de propagandă pe care le-a produs pentru Uniunea Sovietică, tânărul regizor a încercat să depăşească conceptele cinematografiei secolului al XIX-lea, astfel încât să creeze concepte abstracte cu imagini concrete. După realizarea primului film „Loveşte”, Eisenstein şi-a recunoascut lipsa de experienţă, motiv pentru care a urmărit o serie de filme expresioniste şi hollywood-iene.

După dobândirea de noi cunoştinţe pentru realizarea unui montaj intelectual, Eisenstein şi-a aplicat propria teorie a montajului în următorul film, „Crucişătorul Potemkin”(1925). Odată cu acest film este introdus conceptul folosirii pe post de erou a unei masse de oameni, în acest caz marinarii de pe Potemkin care s-au revoltat faţă de administraţia ţaristă şi au decis să se alăture Revoluţiei din 1905:„Noi suntem marinarii de pe Potemkin! Trebuie să-i susţinem pe fraţii noştri, muncitorii. Trebuie să stăm în primele rânduri ale revoluţiei!”. Eisenstein nu a ratat prilejul de a demoniza religia, prezentând un preot în timpul scenelor revoltei de pe vas, ce încuraja execuţia unui grup de marinari.  Producţia nu neglijează principalul duşman ideologic al regimului, capitalismul, regizorul prezentând un grup de burghezi ce descurajau revoluţia şi care ajung linşaţi de protestatari.

Principala scenă din filmul lui Eisenstein este aceea a represiunii revoluţiei din Odessa de către trupele ţariste. Directorul a introdus în premieră în filmele de propagandă sovietice cumulul de teniune schimbând scenele foarte repede pentru a obţine un contrast grafic. Pentru a discredita regimul ţarist, Eisenstein a introdus numeroase scene în care trupele imperiale şi cele de cazaci atacă protestatarii neajutoraţi. Crucisătorul Potemkin nu s-a bucurat de popularitate sau critici in Uniunea Sovietică şi nici în Statele Unite, precum nici următorul său film, Octombrie (1928), care a reamintit de înlăturarea lui Kerenski din 1917.

La scurt timp după venirea lui Stalin la putere, acesta a afirmat că cinematografia este „cel mai mare mediu de agitaţie în masă ... sarcina fiind aceea de a o lua în directa noastră subordonare”. Întrucât Stalin era de părere că doar convingerile ideologice constituie artă de mare valoare, în următorii ani industria filmului sovietic a înregistrat o perioadă de regres. Astfel, sub conducerea lui Boris Sumyatsky, au fost realizate filme după conduita socialismului realist, o metodă artistică „ale cărei principii de bază sunt sinceritatea, reprezentarea istorică concretă a realităţii în dezvoltarea sa revoluţionară şi a cărei sarcină primară este educarea masselor în spirit comunist”.

Bibliografie:

David Parkinson, History of the Film, Thames&Hudson world of art, 1995.

Denise J. Youngblood, Movies for the Masses:Popular Cinema and Soviet Society in the 1920’s, Cambridge University Press, 1992.

Richard Taylord, The Politics of the Soviet Cinema, 1917-1929, Cambridge University Press, 1979.

Kristin Thompson, David Bordwell, Film History. An Introduction, University of Wisconsin-Madison, 2003.