În căutarea ajutorului de cofetar Dorando Pietri
Plouă la Londra, ce credeaţi? Este prima zi a Jocurilor Olimpice de Vară, ediţia 2012, dimineaţa. E o învălmăşeală! Un corp nesfârşit de trupuri mişună încolo şi încoace, cu mişcări incredibile, ca elitrele unei insecte, cam aşa. Sunt şi eu aici, pârlitul ziarist-turist, un atom din fericirea care va urma. Şi plouă.
Este pentru a treia oară când cel mai important oraş din lume va găzdui Jocurile Olimpice. În 1908, în Regat domnea Eduard al VII-lea, fiul Reginei Victoria, pe care, în dispreţul convenţiilor, o voi numi Victoria Cea Mare şi Bună. Patruzeci de ani mai târziu, Rege era George al VI-lea – povestea lui a fost recent oscarizată. Aţi văzut probabil „Discursul Regelui”. În ’48, cea care avea să devină Regina Elisabeta a II-a avea 12 ani. Acum are 86 şi 60 de domnie.
Pariem? Cândva se va spune despre domnia Reginei Elisabeta că a fost o epocă mare. Finanţiştii insistă că Londra nu avea nevoie de Jocuri, că au costat prea mult, că nu a meritat, dar finanţiştii nu ştiu istorie, ei vă vor arăta cu grafice, cu cifre!, că estul Londrei, cel care trebuia ridicat prin investiţiile olimpice, a rămas la fel de periculos, în afara economiei. Prostii! Finanţiştii nu au înţeles, din nou, nimic.
Plouă la Londra, dar e bine că plouă, ploaia, ca monarhia, e tradiţie aici. Şi a fost zi şi s-a făcut noapte. Ceremonia de deschidere a fost grandioasă. Am fost la Beijing în 2008, ştiu ce înseamnă măreţia. Londra, însă, e cu totul altceva. Toate marile culturi au devotament faţă de propria istorie. Însă Londra şi numai Londra a avut şi acea autoironie, şi acel orgoliu care îi face pe britanici irepetabili. Pur şi simplu mândria de a fi Britishnu se va putea niciodată fabrica în China. Londra a fost eroică, iar de la existenţialişti încoace ştim că eroismul care nu este decât o imitaţie a eroismului nu este eroism. Dar ştiţi ce se întrebau ziariştii englezi? Nu ştiţi. Se întrebau de ce s-a sărit peste partea în care tot ei, britanicii, au jefuit câteva continente. Da, chiar aşa. Şi aţi văzut ceremonia de închidere? Aţi văzut vreodată omagiu mai adânc pentru presa scrisă, această incomodă bijuterie, presa care nu va muri decât acolo unde nu merită să trăiască? Niciodată nu va muri la Londra. Acolo, nu!
Un oftalmolog vede tot
Am strâns câteva poveşti de la Jocuri, nu este însă niciuna gata pentru istorie, nici pentru „Historia”. Vor trece anii, timpul va patina peste ele şi ne vom întoarce spre 2012 cu incredibilă melancolie. 2012 poartă deja în pântece toate visele noastre. Este devreme. Să revenim la 1908, tot la Londra, căci ce poveste ne aşteaptă aici!
Dorando Pietri. El a fost ajutor de cofetar, el a fost singurul ajutor de cofetar din Italia care a câştigat şi va câştiga vreodată un maraton olimpic. Dorando Pietri purta, bineînţeles, mustaţă, era normal pentru un Chaplin dinainte de Chaplin. Scund şi aproape schilod, ca un corsar fără corabie, cu ochii ca ghindele, mare figură acest Pietri, mare!
Era 24 iulie 1908. Dorando Pietri a câştigat Maratonul, dar înainte de finiş, epuizat şi învârtit ca un titirez de mâna invizibilă a destinului, a parcurs ultimii metri ai cursei în direcţie inversă, s-a prăbuşit, a fost ridicat, l-au dus pe braţe, ca pe unul dintre anticii căzuţi în război, l-au pus iar pe linia dreaptă, căci nu era chip să te înţelegi cu el, şi Dorando Pietri, ajutorul de cofetar, a câştigat.
Atunci s-a petrecut însă cea mai mare greşelă din istoria sporturilor. Jocurile Olimpice nu au mai fost o întrecere a fiecăruia cu el însuşi, atunci au intervenit, blestemate, regulamentele, corupând frumuseţea. Dorando Pietri a fost descalificat! Doar fusese ridicat de la pământ, sprijinit de doctori. Şi ştiţi cine a consemnat cursa pentru, nu-i aşa?, degradantul „Daily Mail”? Un jurnalist, cu mustaţă şi el. Jurnalistul Arthur Conan Doyle, mai cunoscut ca Sir Arthur Conan Doyle, cel care ni l-a dat pe Sherlock Holmes. Doyle era la bază oftalmolog. Nu sunt mulţi jurnalişti care au înţeles atunci ce tocmai văzuseră. Un epilog necesar:a fost descalificat Pietri, dar adevărul este că a fost mai lungă cursa cu câţiva metri, acolo, cât să se ajungă până în faţa familiei regale. I-au dat totuşi ajutorului de cofetar o cupă de onoare.
Dorando Pietri a murit în 1952, la 56 de ani, de inimă rea. Şi-a băgat banii într-un hotel, dar a dat faliment, a mai încercat cu un service auto, dar şi cu el a dat faliment. În plus, era război. Aşa că în dimineaţa lui 7 februarie 1952, când moartea a venit la întâlnire, Dorando Pietri nu a mai găsit niciun motiv pentru a se ridica şi pentru a fugi.
Şaizeci de ani mai târziu, eu, ziaristul-turist, i-am aprins lui Dorando Pietri o lumânare într-o capelă anglicană. Şi am plecat mai departe, în ploaie. E bine când plouă:nimeni nu îţi vede lacrimile.
