Impactul Proclamației de emancipare asupra Războiului Civil American
Proclamația de emancipare a sclavilor afro-americani (intrată în vigoare de la 1 ianuarie 1863) este unul dintre actele de o importanță extraordinară din Istoria SUA, alături de Declarația de Independență (semnată la 4 iulie 1776), Constituția SUA (ratificată la 4 martie 1789) și Legea Drepturilor Civile (semnată la 2 iulie 1964), întrucât acesta nu doar a promis eliberarea sclavilor din statele secesioniste (cele din sudul SUA) ci a influențat și cursul Războiul Civil, făcându-i pe soldații unioniști să câștige acest conflict sângeros contra confederaților.
Cu toate acestea, până la realizarea și acceptarea acestei proclamații ca noul curs socio-politic al întregii societăți americane a fost cale lungă, problema sclaviei fiind una spinoasă, iar în cele ce urmează vom vedea, care au fost, circumstanțele politice, sociale și culturale în care, totuși, această proclamație a fost în cele din urmă, adoptată și a jucat un rol decisiv în schimbarea cursului Războiului Civil.
Istoria sclaviei americane. De la Declarația de Independență până la Criza Anilor 1850-1860
La 4 iulie 1776, cele 13 colonii britanice din SUA (Virginia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Maryland, Pennsylvania, New Hampshire, Massachussets, Connecticut, Rhode Island, New Jersey, Delaware și Georgia), semnează Declarația de Independență față de Imperiul Britanic, aceasta urmând să fie recunoscută în urma victoriei trupelor americane în fața celor britanice în cadrul Războiului de Independență (1776-1783) și a Tratatului de la Paris, semnat la 2 septembrie 1783, acesta consfințind apariția unei noi națiuni pe harta lumii: Statele Unite ale Americii.
Începutul Declarației de Independență afirmă cât se poate de clar că „Toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea fiind Viața, Libertatea și Căutarea Fericirii...”1, însă ea se lovește de o mare problemă existentă deja în societatea americană de 157 de ani și anume...comerțul cu sclavi africani, această molimă ajungând și pe teritoriul nord-american, odată cu debarcarea primului transport de sclavi din Africa, pe coasta Virginiei, în 1619, sclavii nefiind considerați cetățeni ai SUA și alături de femei, neavând dreptul de a vota. Astfel, de la momentul ratificării Constituției (în martie 1789), sentimentul antisclavagist se dezvoltă, o mare parte a stăpânilor de sclavi africani decizând să-și elibereze cel puțin o parte din sclavi, astfel că, la 1800, mai mulți negri liberi trăiau în regiunea Chesapeake, decât în oricare altă parte a teritoriului SUA de la acea vreme, iar la 1810 1 din 4 locuitori negri din statul Maryland era liber, așa cum era și 1 din 10 în statul Virginia.2
În același timp, dat fiind profilul economic diferit al părții de nord a SUA față de cea din sud (nordul avusese parte de o oarecare dezvoltare industrială încă din anii 1740-1750, din zorii Revoluției Industriale, exportată de stăpânirea colonială britanică, în timp ce sudul se baza în continuare pe o economie extractivă, a plantațiilor și fermelor), cea mai mare parte a statelor din nordul SUA hotărăsc să abolească această instituție odioasă, începând cu Vermont în 1777 și terminând cu New Jersey, în 1804.3
Comunitățile de negri liberi din nordul SUA reușesc să reziste dezvoltând o remarcabilă încredere și solidaritate între membrii lor și totodată și-au creat o rețea bazată pe bisericile lor, propriile lor grupuri de ajutor și loje frățești. Bisericile separate ale negrilor (de confesiune baptistă și metodistă) datează din 1770, dar doar în 1816, Biserica Metodistă Episcopală Africană ajunge să fie prima astfel de congregație care se eliberează de sub controlul legal și financiar al albilor. Cu toate acestea, la începutul secolului al-XIX-lea, existau încă circa 30. 000 de sclavi în statele din nordul SUA, jumătate dintre aceștia numai în New York, comerțul cu sclavi (dar nu și deținerea acestora) fiind interzis în cele din urmă, în 1808.4
Mai mult decât atât, mult așteptatul declin al sclaviei sudiste nu avea să aibă loc niciodată și asta datorită...inventării mașinii de prelucrat bumbacul, inventată de Eli Whitney în 1793, întrucât aceasta prin separarea de 50 de ori mai rapid a firelor de bumbac decât prin sortarea manuală reușea să crească volumul producției, ținând astfe pasul cu filaturile engleze.5
Problema era că marii proprietari de plantații americani nu știau cum să cultive și culeagă atât de mult bumbac, când producția era atât de intensivă, în industrie, dar și în agricultură, soluția fiind găsită în folosirea mai intensivă a sclaviei de plantație, cea mai înjositoare și degradantă formă a a acestei practici. Totodată, nevoia de pământ pentru plantații îi conduce pe coloniștii americani în mai multe state din sudul SUA, al căror climat era perfect pentru această economie în dezvoltare: Alabama, Louisiana, unele regiuni din Tennesse și chiar estul Texasului, ceea ce va duce la extinderea teritoriului statului american, la răspândirea instituției sclaviei, precum și la creșterea valorii economice a sclavilor rămași datorită interzicerii comerțului cu sclavi.6
Exporturile americane de bumbac cresc într-un ritm amețitor, ele ajungând de la 3. 000 de baloturi, în 1790 la 4, 5 milioane de baloturi, în 1860, Statele Unite ale Americii devenind cel mai mare producător de bumbac al lumii 10 state din Uniune7 (Georgia, Alabama, Louisiana, Mississippi, Texas, Arkansas, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Virginia și Tennesee), pentru mențire propriei lor prosperității financiare, fiind dependente de sistemul plantațiilor.
Începând cu anul 1815, expansiunea spre vest a SUA face și mai clar faptul că aceasta avea să admită în curând, mai multe state noi, iar aceasta ridica problema atitudinii lor față de sclavie (dacă o acceptau pe teritoriul lor sau nu). Sudul era, în mod clar, în favoarea admiterii statelor care practicau și acceptau sclavia și nu numai pentru că acestea împărtășeau interese comune, dar și pentru că ele nu ar fi sprijinit o încercare legislativă de abolire a sclaviei printr-un amendament la constituția federală.
Mai mult decât atât, pe măsură ce noi state erau admise în uniune, se dorea și o echilibrare regională prin parități între statele cu sclavie și cele fără sclavie, astfel încât situația să nu escaladeze într-un război între sclavagiști și aboliționiști. Astfel, cele 8 state admise între 1816 și 1837 în Uniune (Indiana, Mississipi, Illinois, Alabama, Maine, Missouri, Arkansas și Michigan) au fost admise în perechi, unul cu sclavie, unul fără, într-un aranjament neoficial. Astfel, între 1816 și 1819, statele sclavagiste Mississipi și Alabama s-au alăturat pentru a contrabalansa statele libere Indiana și Illinois.8
În 1819, toate cele 22 de state ale Uniunii erau împărțite în mod egal, între state libere și state cu sclavie. Totuși, nici această diviziune nu era una în niciun caz atât de rigidă, pe cât avea să devină ulterior, întrucât noile state libere aveau o largă populație sudistă. Spre exemplu, sudul statului Illinois atrăgea mii de locuitori din Caroline, Virginia și Tenessee, care migraseră de-a lungul râurilor și nu era deloc clar, dacă această regiune avea să opteze pentru un statut liber. Mai mult decât atât, acesta a adoptat un statut de subordonare pentru negri până în 1840!9
Totodată, un fenomen socio-politic interesant care se petrece în această perioadă (1800-1840) este acela al revoltelor sclavilor afro-americani de pe plantații (el fiind prezent încă din secolul al-XVIII-lea, din timpul dominației britanice asupra Celor 13 colonii), însă spre deosebire de acea perioadă, acum apar mai mulți lideri ai sclavilor africani care reușesc să-i mobilizeze cu succes pe ceilalți sclavi împotriva stăpânilor lor americani albi, cel mai faimos dintre aceștia fiind Nat Turner, a căruia răscoală a fost în cele din urmă înăbușită de autoritățile sudiste în noiembrie 1831 prin capturarea și spânzurarea sa
În cele din urmă, problema expansiunii sclaviei a fost rezolvată prin Compromisul Missouri, conform căruia statul Missouri a încercat să intre în Uniune, în 1820, această încercare fiind întâmpinată cu un aprig sentiment aboliționist de populațiile din nord și vest.10
Compromisul a fost realizat când admiterea acestuia a fost contrabalansată de admiterea în nord a statului, Massachusets, ce va deveni noul stat liber Maine. Comerțul cu bumbac a uns rotițele economiei americane, care a avut o creștere extraordinară între 1820-1850 și a dus totodată, la dezvoltarea economică a unor mari orașe din nordul SUA (precum New York, Boston sau New Jersey).11
Însă tot el avea să ducă țara, la începutul anilor 1850...într-o gravă criză politică, din cauza incapacității sudului SUA de a se rupe de această instituție violentă și crudă și a se industrializa, fapt ce a dus la numeroase discuții în Congres, problema putând fi rezolvată printr-o singură cale și cea mai nefastă posibilă...un război civil.
Criza anilor 1850-1860
În urma câștigării Războiului Americano-Mexican, dintre 1846-1848 de către trupele americane (conduse de generalii Winfield Scott și Stephen W. Kearney) în fața celor mexicane (conduse de generalul Antonio Lopez de Santa Anna) și în urma Afacerii Gadsden din 1853, americanii vor căpăta 3 noi state ce vor intra în Uniune, California (admisă în 1850), New Mexico și Utah (ambele intrate în urma Afacerii Gadsden), aceste noi cuceriri din vest destabilizând și mai mult balanța regională, întrucât dădeau peste cap ordinea politică stabilită de Compromisul Missouri, ce furniza o graniță clară în privința instituției sclaviei.12
În această nouă fază a crizei, problema nu mai era neapărat eliminarea sclaviei în inima sudului, cât limitare răspândirii acesteia în restul țării.
Astfel, în 1849, California cere admiterea în Uniune ca stat liber, deși cea mai mare parte a teritoriului său se întindea la sud de linia Compromisului Missouri. Dezbaterea ce a urmat a implicat personalități ilustre ale politicii SUA de la acel moment și totodată mari oratori precum congresmanii Daniel Webster, Henry Clay și John C. Calhoun, care afirmă că e aproape imposibil să se obțină o reconcilere a acestei problemei pe termen lung, întrucât domeniul acestei dezbateri se deplasa de la chestiuni specifice ale constituției către principiile legii divine și ale justiției naturale, un teritoriu în care discuția devenea mult prea complicată. 13
Într-un final, suveranitatea statului California a fost acordată numai ca parte a Compromisului din 1850, compromis în urma căruia statele New Mexico și Utah puteau să devină state libere după cum hotărau ele.14
Totodată, sudului i s-a recunoscut una dintre cele mai mari probleme ale sale, dificultatea de a convinge statele din nordul SUA să ajute la capturarea și predarea sclavilor fugiți de pe plantații. Soluția a fost găsită printr-o nouă lege, Legea Sclavilor Fugari, statutul unui sclav negru era judecat în fața unui comisar federal, fără niciunul din drepturile implicate în mod normal la judecarea unui individ liber, astfel că rasa predetermina vinovăția.15
Mai mult decât atât, tuturor cetățenilor le era interzis să ajute la fuga sau salvarea unui sclav.
Un atac mai mare asupra sensibilității sociale și a mentalității populației din nordul SUA în chestiunea sclaviei nu se putea imagina. Mai mult decât atât, indignarea societății americane devine și mai mare o dată cu publicare unor opere literare precum ”The narrative of Frederick Douglas”, în care Frederick Douglass rememorează cu precizie, dar și emoție, transformarea cursului vieții sale, de la sclav la om liber sau „Coliba unchiului Tom” a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, în care este descrisă cu multă emoție și realism brutalitatea sclaviei și nevoia de a rezista în fața legislației federale, aceste 2 mari opere ale literaturii americane contribuind decisiv la popularizarea ideii că sclavia trebuie abolită în SUA cât mai rapid.
O altă chestiune spinoasă, ce a agravat și mai mult problema statutului sclaviei, a fost cea a „Suveranității populare”, întrucât ea a forțat facțiunile în favoarea sclaviei, cât și cele împotriva ei să câștige majorități locale care aveau să determine caracterul noului stat Kansas (un teritoriu ce tocmai intrase în componența SUA).
Astfel, la mijlocul anilor 1850, coloniștii americani din ambele tabere (pro și anti-sclavie) își revendică lacomi terenurile din această zonă, iar conflictul ce a urmat a constituit practic un război civil la scară mică, așa cum s-a întâmplat când forțele prosclavagiste au atacat și incendiat orașul antisclavagist Lawrence.
Totodată, în această perioadă apar activiști ai zonelor libere de sclavie (cunoscuți și ca „jayhawkers”), ce includeau extremiști precum John Brown care au intrat în Istoria SUA ca figuri legendare prin martiriul lor pentru cauza abolirii sclaviei. În 1856, acesta a fost martor la Masacrul Pottawatomie, unde 5 lideri ai mișcării prosclavagiste au fost executați pentru uciderea a cinci militanți ai aboliționismului.16
Violența cauzată de această problemă ajunge la acel moment chiar...până în Senat, unde, în 1856, un congresman sudist militant îl bate grav cu bastonul pe senatorul de Massachusetts, Charles Sumner cu un baston drept pedeapsă pentru acidul său pamflet, intitulat „Crimă împotriva Kansas-ului”.
Totodată, nu mai puțin încinse decât bătăliile fizice ale „Kansas-ului însângerat” sunt disputele legale care aveau să decidă viitorul sclaviei. Ani de zile, aboliționiștii încercaseră să forțeze tribunalele federale să dea un verdict clar în privința poziției sclaviei, această problemă ducând, într-un final, la unul dintre cele mai faimoase procese din Istoria SUA, Cazul Dred Scott, un sclav ce fusese dus din Missouri în teritoriile libere din Illinois și Minnesota.
Așadar, se punea următoarea problemă: prin fuga sa, devenise el cetățean liber al SUA și putea fi exceptat de la vânzarea sa ca sclav sau rămânea în continuare unul, ca atare trebuia prins și adus înapoi în statul de unde fugise? Curtea Supremă a SUA putea lua mai multe hotărâri în acest caz, pro sau contra lui Scott, punând în discuție problemele specific legale ale cazului, fără a intra în chestiuni constituționale specioase. Aceasta ia însă, într-un final, o decizie foarte proastă, negând dreptul la libertate al lui Scott și argumentând că nu era dreptul Congresului de a reglementa sau interzice sclavia în teritoriile națiunii americane.17
Cum Scott nu era considerat cetățean al SUA, nu a putut acționa în justiție, iar negrii vor fi respinși de cetățenii albi americani ca o rasă degenerată.
Totodată, Problema statutului sclaviei a avut un impact extraordinar și asupra partidelor politice. Astfel, un program „Al pământului liber” îi aduce deja la 1848, președintelui Martin Van Buren peste 10% din votul popular. Mai mult decât atât, Compromisul din 1850 va duce la tensiuni în interiorul Partidulului Whig, opunând facțiunea moderată a președintelui Millard Filmore celei a secretarului său, William H. Seward, ceea ce a dus la un dezastru politic pentru Partidul Whig ( cel conservatorilor din SUA), al cărui candidat, Winfield Scott pierde Alegerile din 1852 în fața candidatului Partidului Democrat, Franklin Pierce.18
Mai mult decât atât, Legea Kansas-Nebraska îi face pe militanții împotriva sclaviei să părăsească partidele existente, pentru a forma un nou partid, Partidul Republican. Deși noul partid includea unii foști democrați, cea mai mare pierderea i-a fost cauzată Partidului Whig, care după încheierea Războiului Civil (în 1865) va înceta să mai existe, însă mari parți din ideologia sa vor supraviețui în noua formațiune republicană, prin intermediul foștilor săi aderenți (printre care se regăsea și Abraham Lincoln, un tânăr politician care va reuși să rezolve această problemă spinoasă și vom vedea și cum o va face...)
În cadrul Alegerilor din 1856, candidatul republican John C. Freemont îl depășește în primul tur cu mult pe candidatul partidului Whig, dar pierde în fața democratului James Buchanan. O soluție clară în rezolvarea problemei statutului sclaviei, nu se întrevedea, încă...Cu toate aceastea, faptul că puterea combinată a Partidelor Whig și Republican reușise să o depășească pe cea a Partidul Democrat era un semnal clar pentru anii viitori. Mai mult decât atât, puterea democrațiilor avea să fie zguduită în 1857 de o criză financiară, ce va avea repercusiuni pentru întreaga economie americană și totodată, în cazul Dred Scott.
Între timp, Abraham Lincoln (fiul unui fermier din statul Kentucky, ce nu fusese la școală nici măcar o zi din viața lui, dar fusese un ilustru autodidact și ajunsese, între timp, avocat) candidează, în 1858, pentru un loc în Senat din partea statului Illinois împotriva candidatului democrat Stephen Douglas (ce îl prezintă drept un radical smintit în cadrul dezbaterii publice pe tema statutului sclaviei în care cei doi se angajaseră, spunând că soluția sa ar fi însemnat un război împotriva sudului și subversiune împotriva Curții Supreme, în timp ce Lincoln îl forțează pe contracandidatul său să-și definească poziția în privința teritoriilor, fapt ce-l va face să-și piardă popularitatea în sud) și îl învinge19.
În cele din urmă, abordând o poziție moderată în chestiunea statutului sclaviei și declarând că principalul său obiectiv era salvarea Uniunii, iar dacă aceasta presupunea eliberarea tuturor, a unora sau niciunuia dintre sclavii din SUA, el tot ar fi făcut-o, Abraham Lincoln obține un procent de 59% din votul electoral și devine astfel, la începutul lui noiembrie 1860, președinte al SUA.
Cu toate acestea în ciuda venirii lui Lincoln la putere, profilurile economice diferite ale nordului și sudului, disputele neîntrerupte între sclavagiști și aboliționiști, compromisurile repetate, dar fără niciun efect politic și nu în ultimul rând, secesiunea Carolinei de Sud de SUA (în decembrie 1860) și apoi a încă 6 state între ianuarie-februarie 1861 (Florida, Georgia, Alabama, Mississippi, Louisiana și Texas) va duce la...izbucnirea Războiului Civil, conflict ce va opune pe deoparte, forțele militare ale Uniunii (conduse de Președintele Abraham Lincoln) și pe cele ale Confederației (conduse de Jefferson Davis, ce devine președinte al acesteia pe 4 februarie 1861).
În privința atitudinii marilor puteri europene cu privire la izbucnirea acestui conflict, în ciuda faptului că am putea vorbi de o oarecare simpatie a Marii Britanii pentru Confederație (statele din sudul SUA) și valorile ei aristocratice, aceasta având nevoie de bumbacul venit din sud pentru filaturile sale, totuși, niciuna dintre părți nu a primit vreun ajutor financiar sau militar de la Marea Britanie, Franța sau Imperiul Rus, ultimele 2 temându-se că ajutoarele oferite ar putea crea un stat american puternic, ce le-ar amenința ambițiile imperialiste de pe scena politică internațională.20
Chiar și așa, soarta războiului tot va fi întoarsă la un moment dat prin ratificarea unui act decisiv din Istoria Modernă a SUA.
Caricatură din ce înfățișează lupta dintre Abraham Lincoln (candidatul Partidului Republican) și John C. Breckinridge (candidatul Partidului Democraților din sud) din timpul Campaniei Electorale din 1860 (© The Library of Congress)
Războiul Civil American (1861-1865) și Proclamația de emancipare
La 12 aprilie 1861, la o lună după ce Abraham Lincoln depusese jurământul de președinte și se instalase la Casa Albă, trupele confederate trag primele focuri asupra Fortului Sumter din Charleston (oraș din Carolina de Sud), acest eveniment marcând începutul Războiului Civil American. Comandantul fortului, Maiorul Robert Anderson se predă la mai puțin de 2 zile de la începutul acestui bombardament, lăsând fortul în mâinile trupelor Confederației, conduse de generalul Pierre G. T Beauregard.21
După victoria de la Fortul Sumter, încă 4 state decid să se alăture Confederației (Virginia, Arkansas, Carolina de Nord și Tennessee), fapt ce va ajuta Confederația, prin creșterea numărului său de efective militare și o va îngreuna pe cea a Uniunii. Deși la suprafață, Războiul Civil părea să fie un conflict inegal, cele 23 de state ce constituiau Uniunea reprezentând un avantaj demografic clar pentru aceasta, alături de dezvoltarea economică net superioară, observabilă în domenii precum cel al manufacturii (mai ales al producției de armament) și construcției de căi ferate, Confederația (reprezentată de statele din sudul SUA) se baza la rândul ei, pe o veche tradiție în domeniul pregătirii militare, având alături cei mai buni soldați și comandanți ai națiunii americane.22
Totodată, ei aveau și o cauză în care să creadă: păstrarea vechilor lor tradiții și instituții, cea mai importantă dintre acestea fiind sclavia, în timp ce Uniunea nu avea una, dar avea s-o găsească, curând...
Primul an de război nu este presărat cu prea multe momente importante, Prima Bătălie de Bull Run (sau de la Manassas, cum e cunoscută în sud) de la 21 iulie 1861, în cadrul căreia 35. 000 de soldați confederați, aflați sub comanda lui Thomas Jonathan “Stonewall” Jackson pun pe fugă un contingent mult mai mare de soldați unioniști spre Washington D. C, reprezentând singura acțiune militară mai importantă.23
Anul 1862, însă se va dovedi crucial pentru evoluția Uniunii în cadrul acestui război și viitorul acesteia...
Astfel, în al doilea an de război, Generalul Winfield Scott este înlocuit de George B. McClellan. Acesta își va câștiga repede simpatia trupelor sale, însă scepticismul să de a avansa și ataca pozițiile slab apărate ale confederaților îl va frustra foarte tare pe Lincoln. În primăvara lui 1862, McClellan își conduce în cele din urmă, Armata Potomac-ului până la Peninsula Delmarva, între râurile James și York și capturează orașul Yorktown pe 4 mai. 24
Cu toate acestea, combinarea forțelor Generalului Robert. E. Lee (confederat) cu cele ale lui Jackson îl va împinge înapoi, în cadrul Bătăliei de 7 zile (25 iunie-1 iulie) făcându-l să piardă teren în Virginia (acolo unde se dădeau luptele în acel an).25
La mijlocul lui 1862, Mcclellan este la rândul său înlocuit de Generalul Henry W. Halleck, continuând însă să rămână la comanda Armatei Potomac-ului. Apoi, Lee își mută trupele spre nord și își împarte forțele, trimițându-l pe Jackson să întâmpine trupele Generalului Pope (unionist) lângă Manassas, în timp ce Lee pleacă separat, cu cealaltă jumătate a trupelor sale.
Decizia se dovedește a fi una nefastă, Pope zdrobind trupele confederate ale lui Jackson în cea de A doua bătălie de la Bull Run (sau Manassas, cum este cunoscută de sudiști) din 29 august. Mai mult decât atât, la mijlocul lui septembrie, în Bătălia de la Antietam (17 septembrie 1862), cu prețul a 12. 410 morți dintr-un efectiv de 69. 000 de soldați, Unioniștii mai obțin o victorie importantă în fața Confederaților care înregistrează 13. 000 de morți dintr-un efectiv de aproximativ 52. 000 de soldați.26
Mai mult decât atât, în ciuda faptul că situația începea să se întoarcă în favoarea Uniunii, avantajul nu părea unul clar și era nevoie de un ideal care să motiveze trupele unioniste, un scop clar pentru care acestea să lupte. Astfel, la 22 septembrie 1862, președintele Abraham Lincoln va emite „Proclamația de Emancipare”.
Aceasta este realizată la câteva zile după marea victorie a Unioniștilor de la Antietam și la începutul acesteia, el declară următorul lucru: „Începând cu data de 1 ianuarie, în anul Domnului Nostru 1863, toate persoanele deținute ca sclavi din cuprinsul unui stat sau o anumită parte a unui stat, oameni care se află în rebeliune contra Statelor Unite, ar trebuie de acum înainte și pentru totdeauna, să fie liberi, iar Guvernul Statelor Unite, incluzând și puterea militară și navală, vor recunoaște și menține libertatea acestor persoane și nu vor face acțiuni care să reprime astfel de persoane sau oricare altele, în orice eforturi ar face pentru libertatea lor. ”27
Astfel, deși e o decizie luată doar pe durata acestui război (nu se știe cât avea să mai dureze și ce urma să se întâmple...), Lincoln pune capăt, astfel...sclaviei africanilor în SUA. Totodată, el mai declară în această proclamație că astfel de oameni (adică foștii sclavi africani) vor fi primiți în serviciul militar al SUA, în forturi, garnizoane și poziții pentru a fi instruiți și a deveni soldați ai Armatei Unioniste. 28
Astfel, prin decizia luată, Președintele Lincoln nu numai că abolește această practică infamă, despre care am vorbit mai sus, ci reușește, totodată, să mărească efectivele numerice ale Armatei Unioniste, prin apariția de regimente de culoare (acest eveniment fiind foarte bine redat în filmul „Glory”, realizat în 1989, ce spune povestea apariției Regimentului 54 de Infanterie, condus de Robert Gould Shaw) și să le ofere soldaților, comandanților și generalilor lui o ideie pentru care să lupte și să câștige acest război: obținerea și apărarea libertății tuturor, dar mai ales a foștilor sclavi, care în curând, vor deveni... cetățeni afro-americani și se vor bucura de aceleași drepturi ca cetățenii albi.
Iar efectele acestei decizii, ce va intra în vigoare de la 1 ianuarie 1863 se vor vedea în următorii 3 ani de război, când Unioniștii vor fi din ce în ce mai puternici în fața Confederaților. În ciuda înlocuirii Generalului Mcclellan (care nu știuse să profite de avantajul obținut în urma victoriei de la Antietam) cu Ambroise E. Burnside, care pierde Bătălia de la Fredericksburg (13 decembrie 1862), în fața trupelor confederate lui Robert E. Lee ( și va fi înlocuit la rândul său, cu Generalul Joseph “Fighting Joe” Hooker), efectele deciziei lui Lincoln se vor vedea în următorii 3 ani de război, când trupele Uniunii vor deveni din ce în ce mai puternice în fața Confederației, beneficiind totodată și de noile tehnologii de război (pușca cu repetiție, carabina Remington, obuzele, cuirasatele și submarinele, toate acestea surclasând muschetele, tunurile de câmp și vapoarele aflate în dotarea Armatei Confederate).
Astfel, în anul 1863, forțele unioniste înaintează din ce în ce mai mult în estul SUA, Generalul George G. Meade (care preia comanda trupelor unioniste de la Joseph Hooker, ce-și dăduse demisia, pe 28 iunie), ciocnindu-se cu forțele lui Lee, la Gettysburg, (oraș aflat în sudul statului Pennsylvania), într-o bătălie care va dura 3 zile (1-3 iulie) și în care, cu mari pierderi de vieți omenești, Unioniștii obțin o mare victorie în fața Confederaților.29
Tot în acel an, la 19 noiembrie 1863, Lincoln va ține celebrul său „Discurs de la Gettysburg”, în care va vorbi despre importanța cinstirii soldaților căzuți în acest cumplit război pentru cauza libertății tuturor și a unității poporului american, discurs care îi va spori popularitatea și îl va face să fie reales în funcția de președinte, în noiembrie 1864. În penultimul an de război, înfrângerea Confederaților e deja eminentă, Generalul Sherman William T. Sherman capturând la 2 septembrie 1864 Atalanta. Acesta adoptă strategia războiului total în marșul său prin sudul SUA, de capturare a celor 2 Caroline (de sud și nord) și a Georgiei, dând foc magaziilor de alimente, distrugând recoltele, căile ferate, podurile și micile fabrici din sud în încercarea sa de a pune la pământ efortul de război al Confederației.30
În cele din urmă, Robert E. Lee se predă în fața lui Ulysses S. Grant la Appomatox, pe 9 aprilie 1865, fapt ce marchează sfârșitul Războiului Civil și victoria Uniunii în fața Confederaților.31
Bucuria victoriei avea, însă să fie umbrită 5 zile mai târziu, la 14 aprilie 1865, când, în timp ce se afla la Teatrul Ford din Washinghton D. C, Președintele Abraham Lincoln e asasinat de John Wilkes Booth, un actor și activist pro-sclavie, care imediat după ce l-a împușcat pe președinte, a sărit de la balconul lojei prezidențiale (timp în care și-a sclântit piciorul) și a strigat următoarele cuvintele: „Sic semper tyrannis”.32
La 19 iunie 1865, Generalul unionist Gordon Granger ajunge în sfârșit în Texas și dă vestea ratificării Proclamației de Emancipare, acesta fiind ultimul stat care va aboli instituția sclaviei.33
Totuși, în următoarele 9 decenii (1870-1960), din cauza rasismului și a Legilor „Jim Crow”, comunitățile afro-americane din sudul SUA sunt forțate să sărbătorească la periferiile orașelor, în parcuri (care se numeau „Parcuri ale Emancipării” și care mai există și astăzi) această zi extraordinar de importantă.34
Ea se va termina de abia în anii 1960, când „Mișcare pentru drepturile civile” va pune capăt legilor segragaționiste și va obține aceleași drepturi socio-politice pentru afro-americani ca ale albilor și în practică. Astfel, Texas va fi primul stat, care în 1983, va recunoaște importanța „Juneteenth” ca eveniment istoric, iar din 2021 aceasta este recunoscută ca sărbătoare națională pe întreg teritoriul SUA, fiind celebrată prin concerte, parade, grătare în aer liber și discursuri.35
În concluzie, Proclamația de Emancipare este unul dintre cele mai importante acte legislative din Istoria SUA și asta nu doar pentru a pus capăt fenomenului infam și crud al sclaviei africanilor, ci a schimbat realitatea socială, politică și economică a societății americane și statutul socio-politic al sclavilor, acești devenind cetățeni afro-americani (care puteau deveni muncitori în orice domeniu, pe salarii rezonabile) și totodată, a reprezentat un factor psihologic, care alături de factorul tehnologic (superioritatea militară și economică) a oferit un ideal soldaților unioniști pentru care să lupte și să obțină victoria contra confederaților.
Foto sus: Citirea Proclamației de emancipare de către președintele Lincoln (© Wikimedia Commons)
Bibliografie
I. Surse primare
1. Declaration of independence, Government Archives[ https: //www. archives. gov/founding-docs/declaration-transcript ]
2. Transcript of The Proclamation of Emancipation, Government Archives
[https: //www. archives. gov/exhibits/featured-documents/emancipation-proclamation/transcript. html
II. Surse secundare (cărți și articole)
1. The Cambridge History of World Slavery, edited by David Eltis&Stanley L. Engerman, Cambridge University Press, Cambridge, 2011
2. Darwin, John, Ascensiunea și căderea puterilor globale 1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021
3. Jenkins, Phillip, O istorie a Statelor Unite ale Americii, Editura Artemis, București, 2002
III. Surse web
- https: //www. history. com/topics/american-civil-war/american-civil-war-history
- https: //www. britannica. com/summary/American-Civil-War-Timeline
- https: //www. nationalgeographic. com/culture/article/juneteenth
Note:
1 Declaration of independence, Government Archives[ https: //www. archives. gov/founding-docs/declaration-transcript ], accesat la 16. 06. 2023, între orele 16: 10-16: 20
2 The Cambridge History of World Slavery, edited by David Eltis&Stanley L. Engerman, Cambridge University Press, Cambridge, 2011, Part 5: Slavery in The Americas, Chapter 16 (‘’Slavery in the Americas”), p. 427
3 Philip Jenkins, O istorie a Statelor Unite ale Americii, Editura Artemis, București, 2002, Cap. 2 („Revoluția și crearea unei națiuni. 1765-1825), Subcap. Dezvoltarea Sclaviei, pp. 89-93
4 Ibidem
5 Ibidem
6 Ibidem
7 Este vorba despre Uniunea Constituțională a SUA
8 Ibidem
9 Ibidem
10 Ibidem
11 John Darwin, Ascensiunea și căderea puterilor globale 1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021, Cap. 5 („Cursa contracronometru”), p. 287
12 Op. cit, pp. 125-130
13 Ibidem
14 Ibidem
15 Ibidem
16 Ibidem
17 Ibidem
18 Ibidem
19 Ibidem
20 Ibidem
21 https: //www. history. com/topics/american-civil-war/american-civil-war-history
22 Ibidem
23 Ibidem
24 Ibidem
25 Ibidem
26 Ibidem
27 Transcript of The Proclamation of Emancipation, Government Archives
[https: //www. archives. gov/exhibits/featured-documents/emancipation-proclamation/transcript. html], accesat 20. 06. 2023, între orele 17: 55-18: 00
28 Ibidem
29 https: //www. britannica. com/summary/American-Civil-War-Timeline
30 Ibidem
31 Ibidem
32 „Trăiască tirania!” (în latină, în orig.)
33 https: //www. nationalgeographic. com/culture/article/juneteenth
34 Ibidem
35 Ibidem
Mai multe pentru tine...
