Identitate națională vs. identitate europeană: un joc cu oglinzi paralele
În cafenelele vechi ale Parisului, în berăriile solide din München ori pe străzile tăcute ale satelor poloneze, o întrebare veche reînvie sub chipuri noi: Cine suntem, într-o Europă care pare să se reinventeze constant? Suntem români, polonezi, germani... sau europeni?
Europa: un experiment istoric în desfășurare
Uniunea Europeană este, în fond, un experiment îndrăzneț fără precedent în istoria continentului — un efort de a construi o identitate comună într-un spațiu cu tradiții, limbi și istorii radical diferite. Dacă Imperiul Roman a reușit, temporar, să unifice prin forță și infrastructură, UE încearcă prin consens, economie și valori comune. Dar consensul, știm din istorie, e mai fragil decât sabia.
Sondajele recente arată o realitate cu două fețe: majoritatea europenilor se declară mândri că aparțin Uniunii Europene, dar în același timp se identifică mai puternic cu propria națiune. Sentimentul de apartenență la națiunea de origine rămâne, așadar, dominant. Un francez se simte, înainte de toate, francez. La fel și un român. Nicio surpriză aici: limba, obiceiurile, mitologiile culturale și traumele istorice se construiesc în proximitatea națională, nu în laboratoarele de la Bruxelles.
De la revoluții la regulamente: identitatea ca tensiune
Identitatea europeană s-a clădit, paradoxal, pe ruinele conflictului. Al Doilea Război Mondial și apoi Războiul Rece au impus o nevoie urgentă de stabilitate și coeziune. Dar odată ce amenințările externe s-au estompat, vocea națiunilor a revenit, iar valul naționalist care se simte în Ungaria, Polonia, Italia sau Franța a readus în prim-plan o tensiune latentă: cât de multă Europă poate înghiți o națiune fără a-și pierde sufletul?
Comparativ cu Statele Unite, unde un fir narativ coerent despre libertate și oportunitate unește cetățenii sub steagul american, Europa este — și probabil va rămâne — o arhitectură de fragmente. Aici, dialectele, cântecele, sărbătorile și mentalitățile variază radical chiar și între două sate din aceeași regiune. Unitatea, în acest spațiu, nu se obține prin uniformizare, ci printr-un echilibru atent între diversitate și coeziune.
De la Bruxelles la sate — și înapoi
Un exemplu revelator vine din Scoția, unde mișcările pentru independență față de Regatul Unit sunt adesea însoțite de un entuziasm pro-european. Sau din Bavaria, unde tradiționalismul conservator nu se opune ideii europene, ci o completează. Pentru aceste regiuni, Europa nu înseamnă dizolvarea specificului, ci ocazia de a-l proteja într-un cadru mai larg.
UE a finanțat restaurarea bisericilor medievale, digitalizarea arhivelor locale, educația în limbile minorităților. Programe precum Erasmus+ au făcut ca o întreagă generație să crească cu un alt tip de reflex identitar — unul mobil, plurilingv, firesc. Un student român care își face licența în Olanda și masteratul în Italia este o figură obișnuită a Europei de azi.
Tineretul, între vis și deziluzie
Tinerii europeni sunt, poate, cheia acestei reconcilieri identitare. Crescuți într-un spațiu fără granițe, cu libertatea de a circula, învăța și lucra oriunde, ei sunt exponenții unui tip de identitate stratificată. Dar optimismul lor este fragil. Crizele economice, pandemia, conflictele din vecinătatea estică și incertitudinea climatică pot alimenta replieri naționaliste sau scepticism politic.
O identitate în formă de spirală
Poate că nu trebuie să alegem între a fi români și a fi europeni. Poate că identitatea, în secolul XXI, nu mai este un steag bătut în cuie, ci un ansamblu de cercuri concentrice: satul, județul, națiunea, continentul. Poate că tocmai în această complexitate se află salvarea proiectului european: nu prin anularea diferențelor, ci prin protejarea lor într-o logică de solidaritate.
Pentru istorie, proiectul european este unic. Pentru prezent, este imperfect. Pentru viitor, este esențial. A-l abandona în numele unei suveranități absolute înseamnă a repeta greșelile vechi cu haine noi. Iar a-l transforma într-un superstat fără rădăcini locale ar fi o altă formă de eșec.
Întrebarea adevărată nu este dacă putem avea două identități. Ci dacă putem supraviețui fără ele.
