Hitler şi Mussolini în 1938 - Doi dictatori văzuţi de un diplomat

Asemănători prin orgoliu, voinţa de putere, apetitul pentru grandoare şi glorie, nervozitatea, violenţa sentimentelor, cinismul, aptitudinea pentru disimulare şi şiretlicuri, darul oratoric, animaţi în mod egal de o cvasi-monstruoasă pasiune naţională, care i-a împins să considere propriul popor drept instrumentul creat pentru a le satisface ambiţiile, cei doi oameni sunt în acelaşi timp foarte diferiţi. Se află de altfel între ei întreaga distanţă care îl separă pe german de latin, nordul de sud.

Deosebiri fiziceFizic, este clar, avem în faţă două tipuri opuse. Trăsăturile lui Hitler sunt moi. Frunte de mărime medie, nas şi gură aşijderea. Expresia feţei este înţepenită, fixă, posacă şi vulgară;ochii, uşor exoftalmici, de un gri tern, nu au strălucire decât numai în stările de furie sau de transă. Tenul este palid, chiar livid;vocea, aspră, răguşită, însă profundă, rulează r-urile ca pe nişte pietricele;mersul este ţeapăn şi solemn totodată;gesturile sale sunt rare;nu a fost deseori văzut zâmbind sau râzând.Mussolini a fost construit cu mai multă artă. El are o mască cezariană, o frunte largă, vastă, bărbia pătrată, gura avidă şi gurmandă. Fizionomia sa, dotată cu o extremă mobilitate, reflectă într-o clipă cele mai diverse sentimente. Pe fondul brun-închis al tenului se detaşează nişte ochi de un negru ca smoala, încărcaţi însă de fulgere. Vocea este ascuţită, cuvântul precipitat. Cambrat pe rinichi, omul este prompt, suplu şi agil. Există destulă fineţe în surâsul lui, dar şi lipsă de pudoare şi uneori chiar sfidare a bunului simţ în râsul lui.... mai puţin moraleMoral, diferenţele dintre ei nu sunt mai mici. Hitler are o inteligenţă intuitivă, în timp ce Mussolini una deductivă. La unul viaţa este concentrată în interior;la celălalt, ea debordează în afară. Hitler visează, aude voci, consultă astre;el se închide într-o stare de linişte, sau porneşte într-un discurs interminabil. Nu are nici un simţ al conversaţiei. Citeşte puţin, nu munceşte deloc şi lasă frâiele activităţii pe gâtul subordonaţilor. Vorbeşte şi înţelege numai limba germană. Ignoră absolut tot despre ceea ce se petrece peste hotarele ţării sale. Are o igienă aproape ascetică, cu puţine nevoi. În ceea ce priveşte femeile, dacă compania lor este agreată şi plăcută, ele nu au nici un rol în existenţa lui.Mussolini este pozitiv şi precis. El se amestecă în toate, având grijă să-şi tragă partea leului. Petrece ore îndelungate la masa sa de lucru. Acumulează şi adnotează dosare, intervenind în orice moment în resorturile colaboratorilor săi. El pur şi simplu devorează tot ce este tipărit:ziare, reviste, cărţi, broşuri. Înţelege limbile franceză, germană, engleză. Vorbeşte bine limba franceză şi destul de bine limba germană, având însă un accent îngrozitor. A călătorit mult în afara ţării sale, astfel încât posedă o oarecare experienţă a străinătăţii. Are mâncărimea scrisului;explicabil, deoarece omul este un jurnalist:ideea, emoţiile se traduc numaidecât într-un articol de jurnal, nesemnat însă uşor de recunoscut. Conversaţia lui este vie, strălucitoare, seducătoare. Îi place viaţa de lux. Iubeşte femeile, care îi vor ocupa tot mai mult timpul, pe măsură ce va îmbătrâni. Este ataşat familiei sale şi dacă nu este un soţ bun, este cu siguranţă un bun tată.Desigur, nazismul datorează mult fascismului. A purces doar din acesta. Nazismul este de altfel o imitaţie a fascismului, o transpunere a acestuia asupra modului de viaţă german şi prusac. I-a împrumutat instituţiile sale caracteristice, miliţiile, cămăşile sale brune, salutul roman, organizarea tineretului, al său Dopolavoro (în traducere exactă "după lucru", adică după orele de lucru, probabil că ambasadorul francez se referă la modul de organizare a timpului liber, după programul de lucru-n.tr.) şi până la titlul de "Führer", care nu este altceva decât traducerea lui "Duce". Se pretinde că, la începuturile sale, nazismul a primit subsidii de la Italia fascistă. După eşecul puciului münchenez, în 1923, numeroşi nazişti, între care Göring, au găsit azil şi sprijin în Italia. Hitler a fost tot timpul conştient de această datorie, pe care nu a renegat-o niciodată. El a profesat întotdeauna o mare admiraţie pentru Mussolini, pe care l-a considerat iniţiatorul, precursorul, maestrul. De altfel, în cabinetul său din München s-a aflat constant un bust al Ducelui. El va rămâne acolo, neclintit, chiar şi în perioadele celor mai cumplite discordii dintre cei doi.Vis-a-vis de el, Mussolini se simte fratele cel mare, superiorul, luându-şi faţă de Hitler, în mod cât se poate de natural, o alură protectoare. Este flatat de modul în care discipolul său se referă la el, precum şi de faptul că a pornit o ţară precum Germania pe urmele sale. În acelaşi timp, încă de la origini, acest frate mai mic îi inspiră neîncredere, o neîncredere care nu se va risipi niciodată complet;el se teme ca elevul, emancipat, să nu deformeze modelul şi să nu prezinte o copie împovărată, moleşită şi lipsită de nuanţe. Italian, el a fost imediat atras de forţa, disciplina şi metoda germane;însă nu a scăpat nici el de acea aversiune instinctivă, de fond, pe care poporul său a dovedit-o pentru spiritul teutonic.În sens invers însă, Hitler, germanul, nu a rezistat în faţa farmecului, vivacităţii şi căldurii italiene;asta nu a împiedicat ca el să împărtăşească tendinţa compatrioţilor săi de a-l judeca pe "cântăreţul din mandolină"drept un copil capricios, fanfaron, puţin ridicol şi nu prea sigur. Mi s-a povestit faptul că, în anturajul dictatorului german, cu ocazia voiajului lui Mussolini în Libia, oamenii se amuzau copios aşezându-se turceşte pe un scaun, proiectând bărbia înainte şi agitând, cu ajutorul unui baston sau a unei umbrele, şi rotind în toate părţile nişte ochi feroci, "sabia Islamului".O alianţă previzibilăÎn corespondenţa publicată dintre cei doi, aceştia sunt văzuţi schimbând saluturi cordiale, făcându-şi declaraţii de prietenie şi devotament. Exact în acea epocă destinele lor s-au împletit (s.tr.). Ei cunosc fără îndoială gravitatea căii pe care s-au angajat şi îşi joacă cartea până la capăt. Dar nu a fost întotdeauna la fel ca acum. Istoria raporturilor dintre ei este furtunoasă şi tumultuoasă, bogată în peripeţii. Nu ştiu dacă Hitler l-a detestat cu violenţă pe Mussolini, însă Mussolini a avut o adevărată ură la adresa lui Hitler. Prietenia lor actuală a revenit de undeva de foarte departe. Fiindcă înainte de a se îmbrăţişa, ei au fost pur şi simplu pe punctul de a se lua la bătaie! Atunci când Hitler a venit la putere, a manifestat imediat dorinţa de a pune în aplicare programul expus în Mein Kampf şi de a se apropia de Italia. Dictatorul i-a rezervat ambasadei Italiei la Berlin privilegiul vizitei sale. După care îşi va multiplica manifestările de simpatie. Mussolini va răspunde acestor avansuri cu multă curtoazie, însă nu fără prudenţă şi rezervă, ca unul care ar gândi:"Acest cancelar improvizat este cât se poate de grăbit! Să vedem mai întâi cine este el şi să îi luăm măsura!"Însă numai în iunie 1934, la capătul unui an şi jumătate, cei doi vor face cunoştinţă, la Veneţia. Iar acest prim contact a fost dezastruos! Prost sfătuit, Hitler a debarcat în civil, purtând pe cap o pălărie de catifea maro, îmbrăcat cu un veston negru şi un trench-coat, încălţat cu pantofi vernis care îl strângeau. Avea aerul unui mic salariat lucrând în comerţ şi purtând ţinuta de duminică sau a unui individ din mediul rural care s-a îmbrăcat cu cele mai bune haine pentru a pleca la oraş. A făcut o mină deplorabilă alături de un Mussolini împănăşat, împodobit cu fireturi şi decoraţii, încins cu brâu, încălţat în cizme. Iar Ducelea abuzat în modul cel mai crud de aceste avantaje:i-a luat-o mereu înainte cu un pas invitatului său, forţându-l pe acesta să accepte planul secund. În piaţa San Marco a ţinut o cuvântare mulţimii adunate de la înălţimea balconului, în timp ce oaspetele său îl asculta dintr-un balcon vecin. Toate aplauzele, ovaţiile şi strigătele au fost pentru Mussolini, neinteresând pe absolut nimeni persoana lui Hitler. Acesta, intimidat şi dezorientat, în grădinile de la Villa Pisani, la Stra, unde cei doi dictatori au avut o lungă întrevedere, a răbufnit într-un val de cuvinte vehemente şi confuze, de abia lăsându-i "Ducelui"răgazul necesar să îi dea câteva avize şi păreri personale.Mussolini a ieşit de la discuţii, spunând cu dispreţ " Este un ţicnit!"Hitler s-a întors în Germania umilit, nemulţumit de el însuşi dar şi de gazda lui, grijuliu să arate poporului că este construit dintr-un alt aliaj decât acela care i s-a atribuit în mod superficial. Câteva zile mai târziu, masacrarea lui Röhm şi a camarazilor săi din SA a confirmat judecata lui Mussolini:toate aceste execuţii erau o activitate urâtă, o măcelărire lipsită de eleganţă!Iar asasinarea cancelarului Austriei Dollfuss, petrecută la 25 iulie, i-a transformat dispreţul în ură, într-o indignare furioasă. Gestul a fost considerat de dictatorul italian drept un afront personal care i-a fost adus. Dollfuss era prietenul şi protejatul său! Acesta a fost ucis în ziua în care ar fi trebuit să se întâlnească cu soţia şi cu copiii săi, la Riccione, unde erau cu toţii invitaţii Ducelui. Mussolini nu s-a îndoit nici o clipă că asasinatul a fost organizat de naziştii din Germania, Habicht şi banda sa. Fie Hitler cunoştea acest proiect, şi atunci era clar un mizerabil! Fie nu îl cunoştea, şi atunci nici nu putea fi un adevărat şef, deoarece trupele lui înfăptuiau astfel de fărădelegi fără ştirea lui. În aparenţă, amintirea morţii lui Matteoti nu revenea în memoria Ducelui. Conflictul fusese însă împins mult prea departe. Iar presa italiană spumega. Mussolini însuşi a pus gaz pe foc, amintind în cuvântările sale că la Roma exista o civilizaţie veche de mai multe secole în vremea când la Berlin nu existau decât mlaştini în care sălăşluiau porcii mistreţi.După care au venit rândul invectivelor. Mussolini a dat ordin apoi diviziilor sale de a se îndrepta spre punctul de frontieră Brenner. Dacă Anglia şi Franţa ar fi fost dispuse să se bată, războiul ar fi izbucnit. Iar pentru Hitler aceasta ar fi fost o veritabilă catastrofă! Antanta (înţelegerea) cu Italia, care era una din bazele pe care el conta în făurirea politicii sale s-a prăbuşit iar cataclismul complet părea ireparabil. Într-adevăr, pentru o vreme Mussolini a rămas solidar cu francezii şi englezii. El a încheiat cu Franţa acorduri care păreau chemate a reconcilia pentru totdeauna cele două ţări. Apogeul acestei colaborări a fost marcat, a doua zi după reconstituirea oficială a armatei germane, de conferinţa de la Stresa, unde în aprilie 1935 cele trei puteri s-au unit în vederea formării unui front comun împotriva Reichului. Dacă acest front ar fi subzistat, de proiectele lui Hitler s-ar fi ales praful şi pulberea iar pacea în Europa ar fi fost salvgardată! (s.tr.) Însă destinul a decis altfel! Agresiunea italiană împotriva Abisiniei, războiul civil spaniol urmau să repună lucrurile pe tapet, bulversând situaţia internaţională şi reapropiindu-i pe fraţii inamici.(André François Poncet, Amintiri dintr-o misiune la Berlin, septembrie 1931-octombrie 1938, capitolul X al cărţii, Hitler şi Mussolini, p. 294-298. Selecţie şi traducere din limba franceză:Andrei Alexandru Căpuşan)