„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
Poate că nu există cuvinte care să descrie mai potrivit, mai emoţionant parcursul României în Primul Război Mondial ‒ traumele, încrâncenarea, calităţile morale ale poporului ei ‒ decât cele pe care le-a notat, în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire, ambasadorul francez la București în perioada 1916-1920: „Dacă aș încerca, schițând-o numai, să evoc icoana suferințelor care copleșeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseților morale, ar trebui să așez în sala capodoperelor această țară ale cărei virtuți se ridică la înălțimea suferințelor și chiar mai sus”.
Războiul a transformat profund România, atât din punct de vedere al mentalităților, cât și din punct de vedere teritorial. Dacă, în 1912, țara avea o întindere cu puțin peste 130.000 km2 și o populație ce depășea ușor cifra de 7 milioane, în 1920, după Marea Unire, România a ajuns la o suprafață de 295.000 km2, cu aproape 16 milioane de locuitori. Regatul României era, la acel moment, a zecea țară din Europa ca mărime și a doua în Europa Centrală în ceea ce privește numărul populației, după Polonia.
Și clasa politică a trecut, la finalul războiului, prin mari schimbări. Partidul Conservator dispărea de pe scena politică, în vreme ce liberalii se confruntau cu o nouă opoziție creată odată cu unificarea țării, dar și cu emanciparea politică a românilor survenită după război. Din Transilvania, Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu, reprezenta o adevărată forță politică. Partidul Țărănesc, prezidat de Ion Mihalache, devenea o contrapondere serioasă la liberali. Pe lângă acestea, un fenomen aparte, care a făcut valuri în primii ani după război, l-a reprezentat Partidul Poporului, al generalul Alexandru Averescu, născut din „psihoza tranșeelor”. Dar cei care aveau să domine, și din umbră, viața politică românească a primului deceniu interbelic au fost liberalii, sub bagheta „patriarhului României Mari”, Ion I.C. Brătianu.
După unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, statul român a urmărit o politică de integrare rapidă a acestor provincii în Regatul României. De aceea, încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, reprezintă un moment istoric esenţial pentru români.
Era pentru prima dată în istorie când toți românii trăiau reuniți în granițele unui singur stat și aveau un singur Rege și o singură Regină. Evenimentul încoronării a arătat şi importanța, respectul de care se bucurau România și Familia Regală în Europa acelor momente. La ceremonia oficială au participat peste 400 de invitați, printre care s-au numărat reprezentanți ai caselor regale ale Angliei, Italiei, Spaniei, Greciei, Iugoslaviei etc., dar și reprezentantul Franței, mareșalul Ferdinand Foch, comandatul suprem al forțelor Antantei la finalul Primul Război Mondial.
Întreaga semnificaţie a încoronării Suveranilor României Mari o puteţi regăsi în numărul de toamnă al revistei „Historia Special“, dedicat în întregime acestui eveniment!
O ediţie de colecţie a „Historia Special”, care celebrează Centenarul Încoronării, disponibilă la toate punctele de difuzare a presei, precum și în format digital pe platforma paydemic.com.
