Haina de sport, fiica uniformei militare

Istoria hainelor sport, atât de confortabile şi de purtate astăzi de toată lumea, nu doar de atleţii de performanţă sau de sportivii de duminică, începe în perioada în care spiritul victorian pierde din elan, adică la sfârşitul secolului XIX. Interesant este că răspândirea acestui tip de haine a depins, în mare măsură, de nivelul de educaţie, studenţii de colegiu fiind primii care au adoptat acest stil de îmbrăcăminte inspirat de uniforma militară.

La fel ca şi uniforma militară, haina de sport trebuia să aibă câteva calităţi:să apere corpul de frig, să  lase trupul să respire şi să confere libertate mişcărilor. Poate şi pentru că în colegii şi facultăţi se punea mare bază pe pregătirea sportivă (sunt legendare întrecerile sportive dintre facultăţile britanice sau dintre cele americane), iar educaţia tindea să fie cazonă. Sau pentru că tinerii şcoliţi sau nu, erau carnea de tun a numeroaselor războaie coloniale.

Pe lângă educaţie, istoria hainelor de sport e legată şi de dezvoltarea industriei textile şi, bineînţeles, de popularitatea Jocurilor Olimpice, reiniţiate în 1894 de baronul Pierre de Coubertin, după 15 secole de întrerupere. Încet-încet, sportul devine parte din viaţa fiecăruia, ca şi necesitatea de a procura obiecte de îmbrăcăminte adecvate. Elastomerii, elastanul, precum şi descoperirea altor tipuri de fibre folosite iniţial pentru confecţionarea uniformei de concurs pentru performeri, dau un nou impuls industriei de profil care produce, în paralel, şi obiecte vestimentare pentru sălile de gimnastică la care merg oamenii obişnuiţi.

Fotografie realizată la sfârşitul secolului al XIX-lea cu rugbistul W.J. Foreman, îmbrăcat în echipamentul de joc

Multe dintre obiectele vestimentare care, la început, erau doar apanajul exclusiv al celor care practicau un sport sau altul au devenit haine de stradă sau de excursie şi au stabilit trenduri care se păstrează până astăzi. Ele erau o declaraţie implicită a statusului social şi al ambiţiilor personale. De exemplu, puţini ştiu că, unul dintre cele mai agreate obiecte de îmbrăcăminte sport, adică tricoul cu guler răsfrânt, e împrumutat de la rugbişti. Acest element vestimentar a apărut la începutul secolului XIX ca parte a uniformei de rugby, pe atunci un sport nou care a ajuns mai apoi extrem de popular în şcolile britanice. Astăzi, el e îmbrăcat de femei, bărbaţi şi copii cărora nici prin cap nu le trece să practice şi sportul care l-a impus.Fotbalul, un alt sport devenit popular în a doua jumătate a secolului XIX, a  adus în prim-plan hainele căptuşite cu vată. În paralel, a fost inventat jerseul, ideal pentru a confecţiona haine de sport. 

Jos corsetele!

E drept că băieţii au fost cei care au dat tonul hainelor de sport, dar nici fetele nu s-au lăsat mai prejos. Pe la 1880, studentele la colegiu au lăsat deoparte corsetele, jupoanele şi au înclinat balanţa modei către un stil de îmbrăcăminte mai simplu, inspirat direct din cel masculin şi implicit, din moda stadioanelor. Această mişcare a fost probabil cea mai revoluţionară decizie pe care o puteau lua. Mai apoi, revistele de modă şi filmele au contribuit din plin la popularizarea noii tendinţe, înfăţişând femei frumoase, îmbrăcate pentru oricare dintre activităţile sportive:înot, golf, tenis sau pur şi simplu pentru loisir.

Îmbrăcămintea sport a femeilor a devenit tot mai masculină. Târziu, în anii 1920, studentele britanice prezente la evenimentele sportive îmbracă costume de tweed cu fuste ajustate care se opresc la genunchi. Băieţii poartă costume marinăreşti cu nasturi aurii. Tot atunci apar pantofii în alb şi negru, asemănători pantofilor de sport.

 Meciurile de golf sunt alte prilejuri unde e bine să te afişezi bine îmbrăcat. Sportivii sunt costumaţi în pantaloni care se sfârşesc imediat sub genunchi, închişi cu nasturi, vestă şi jachetă de lână. Şi, să nu uităm, ciorapi lungi. Multe dintre accesoriile acestui sport precum cravata, şapca sau şosetele sunt confecţionate din stofă ecosez, aceasta pentru că sportul s-a dezvoltat mai ales în Scoţia. 

La tenis, jucătorii sunt înveşmântaţi mai ales în alb. Bărbaţii au pantaloni scurţi, uşori, din flanel şi bluză marinărească, iar femeile fustiţe scurte plisate, albe sau în culori pastel, sau pantaloni în cute în partea din faţă. De-a lungul anilor 1920, femeile au ales să poarte berete, şepci sau bandane în jurul capului.

În 1927, Charles Lindbergh (1902-1974) devine primul aviator care a zburat singur peste Atlantic.  Instantaneu, devine un erou pentru milioane de oameni. Din 1928, fanii aviatorului se înghesuie să cumpere jachete de piele precum cea purtată de Lindbergh pe care le afişează la evenimentele sportive.

După Primul Război Mondial, tendinţa de a te îmbrăca sport devine deja un fenomen de masă. Moda e impusă şi de sportive precum franţuzoaica Suzanne Lenglen (1899-1938), campioană la tenis şi, mai târziu, de Babe Didrickson (1911-1956). Dar poate că niciuna dintre ele nu a întrupat mai bine spiritul sportiv şi mondenitatea ca patinatoarea norvegiană Sonja Henie (1912-1969) triplă campioană olimpică şi de şase ori campioană europeană care, în acelaşi timp, făcea furori la Hollywood în filme de gen şi pe coperţile marilor reviste de modă, cu stilul ei sportiv şi vaporos.

Rochiţele de golf şi tenis cu fustele lor scurte şi plisate, topurile croite pe bust, confortabile şi uşor de spălat devin prototipul de îmbrăcăminte pentru multe americance şi nu numai pentru ele.

Ca să nu mai vorbim de faptul că acest lucru a fost un pas înainte pentru acceptarea în moda feminină a fustei scurte. Dar şi a pantalonilor. Bătălia pentru acceptarea lor în moda feminină a fost una îndelungată, care a început în secolul XIX, odată cu  descoperirea “şalvarilor turceşti”  şi a hainelor de călărie, scriitoarea George Sand (1804-1876) fiind  vârful de lance al masculinizării modei feminine, şi s-a încheiat abia în anii 1980. Mai întâi, femeile au purtat pantaloni atunci când mergeau la băi, călăreau ori  practicau exerciţiile fizice din considerente medicale. Reforma în stilul de îmbrăcăminte s-a împus însă mai târziu.  Oricum, sportul a oferit argumentul care a impus pantalonii în stilul de vestimentaţie feminin. Pantalonii scurţi şi bufanţi din serj au fost primii acceptaţi  la baschetbaliste, alături de bluzele pe gât. Ei au fost înlocuiţi cam pe la 1920 de chiloţi, cu atât mai mult cu cât în acel deceniu apăruseră şi pijamalele de plajă. 

Filmele au ajutat la impunerea imaginii unei femei voluntare, dominatoare, sportivă, îmbrăcată cu cămaşă şi pantaloni, în special în anii 1930. Este perioada în care se impusese în cinematografia americană comedia screwballcare consta tocmai în promovarea imaginii unor femei frumoase, sportive, mereu câştigătoare în lupta cu bărbaţii. Actriţe precum Katharine Hepburn, Carole Lombard şi Marlene Dietrich au apărut pe ecran purtând aceste obiecte de îmbrăcăminte, dar chiar şi ele nu o făceau din considerente care ţineau de modă, ci de conjunctură.

Odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial percepţia publică s-a schimbat. Pantalonii, sau mai bine zis salopetele, reprezentau norma în făbricile care susţineau războiul şi în care lucrau mai ales femei. Cu toate acestea, pantalonii nu au fost acceptaţi la celelalte joburi ale femeilor decât târziu, în anii 1970-1980. De atunci însă, acest obiect de îmbrăcăminte a detronat oricare altul şi a fost adoptat fie că e vorba de îmbrăcămintea pentru serviciu, fie că e vorba de cea de vacanţă, femeile împrumutând astfel cel mai confortabil obiect vestimentar din garderoba bărbaţilor.  

Campionii, copiaţi la îmbrăcăminte

Fabricile de textile au jucat şi ele un important rol în secolul XX în dezvoltarea sportului, alături de Jocurile Olimpice moderne care au introdus noi probe competiţionale. În 1896, înotătorii participă la competiţii îmbrăcaţi în maiou şi şorturi mai sus de genunchi sau costume într-o singură piesă, confecţionate din lână sau mătase.

Descoperirea de noi fibre precum elastanul şi latexul aduce pe piaţa sportivă haine noi care ajută atletul să câştige timp în competiţii în care viteza face diferenţa. Primul costum mulat a fost pus pe piaţă în 1950 de firma australiană Speedo. De atunci, îmbrăcămintea de competiţie a devenit tot mai netedă,   aerodinamică şi confortabilă datorită fibrelor elastice.

Acest concept s-a dovedit irezistibil pentru femeile şi bărbaţii care doreau să practice sportul, chiar dacă nu cel de performanţă. Din noile fibre textile foarte elastice s-au confecţionat în 1930 pantaloni de schi cu bride pentru a fi ancoraţi mai bine sau, după 1970, pantaloni pentru biciclişti, alergători, înotători, skateri.

Publicitatea legată de Olimpiade şi popularitatea atleţilor în societate au creat presiuni asupra fabricilor de îmbrăcăminte sport care au început să producă la nivel de masă. Tinerii mai ales doreau să arate precum campionii. 

Atletul Linford Christie, campion la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992, a  alergat într-un costum special în două straturi. Cel de deasupra respingea apa şi nu permitea transpiraţiei să se elibereze în atmosferă, iar cel de-al doilea absorbea transpiraţia. Această combinaţie era perfectă pentru a păstra atletul uscat şi în formă maximă. 

Acest tip de costum în două straturi a devenit standardul pentru sprinteri, însă materialul este folosit  azi şi pentru hainele alpiniştilor, devenind o componentă esenţială a vestimentaţiei celor care fac drumeţii sau jogging.

Piaţa de echipament sportiv e ocupată de mărci precum Nike, Reebok sau Adidas. Acestea cheltuiesc sume imense de bani pentru a-i lega pe campioni de brandurile lor.

În acest fel vor să se asigure că fanii personalităţilor sportive vor scoate sume importante de bani din buzunar pentru a cumpăra produsele purtate de idolii lor. Însă aceşti producători nu mai confecţionează azi doar haine pentru sportivi, ci şi aşa-numitele haina casual, purtate de simplii amatori, de imitatorii sportivilor sau de nonconformişti.