Grădinile Nababului şi istoria parcului de la Floreşti
La aproape 80 de km de Bucureşti mai stau încă în picioare unele dintre cele mai spectaculoase parcuri şi grădini din Vechiul Regat. Întinse pe mai mult de 150 de hectare, gradinile à la française, parcul romantic-englez si parcul de vânătoare au fost amenajate în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea pe moşia familiei Cantacuzino de la Floreşti, Prahova, iar astăzi stau drept mărturie a unora dintre cele mai vechi grădini private din sudul României.
Istoria amenajărilor peisagistice de la Floreşti secondează istoria apariţiei primelor grădini de inspiraţie occidentală din Valahia şi Moldova. Începute, se pare, în anii 1830-1840 de către renumitul peisagist Karl Friedrich Wilhelm Meyer, parcul şi grădinile cantacuzine vor fi parţial modificate de către un alt binecunoscut artist al peisajului, Emile Pinard, la începutul secolului al XX-lea, odată cu începerea lucrărilor de construcţie a noii reşedinţe comandate de Gheorghe Grigore Cantacuzino arhitectului Ion Berindei şi cunoscută sub denumirea de „Micul Trianon”.
Unul dintre primele parcuri private realizate după moda occidentală.Până de curând, domeniul a fost cunoscut în mod special datorită ruinelor palatului „Micul Trianon”, însă istoria moşiei nu se rezumă doar la istoria palatului, iar valorile domeniului de la Floreşti nu se rezumă doar la arhitectură, ci şi la imaginea generală a unuia dintre primele parcuri private realizate după moda occidentală în România. Vă propun aşadar să descoperim, măcar parţial, prin intermediul acestui scurt articol, valorile istorice, culturale şi estetice ale parcurilor şi grădinilor pe care cantacuzinii le-au comandat la Floreşti încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Istoria lor începe, din câte se pare, odată cu venirea în ţară a unui arhitect peisagist chemat pentru a proiecta şi executa prima grădină publică pentru oraşul Bucureşti şi, pe cale consecinţă, prima grădină publică din principatele ce vor forma ulterior România Mică. Aşadar, relativ concomitent cu lucrările la Grădina de la Şosea (anii 1840), ulterior Grădina Kiseleff, peisagistul Karl Friedrich Wilhelm Meyer se pare că ar fi fost chemat de către vornicul Grigore Cantacuzino pentru a-i amenaja domeniul de la Floreşti.
Alee cu aliniament în parcul de vânătoare al „Micului Trianon” de la Floreşti
Pe cât de importante sunt lucrările lui Meyer în România, pe atât de puţin cunoscută este istoria operelor peisagistului, iar istoria parcului de la Floreşti este, şi ea, la fel de ambiguă. Cu toate acestea, un articol apărut la începutul secolului al XX-lea în revista „România Ilustrată” menţionează faptul că parcul de pe domeniu ar fi fost, într-adevăr, opera lui Meyer, şi oferă o descriere succintă a imaginii acestuia, înfăţişându-l ca pe un parc edenic cu „grădini pline de cele mai rare, mai frumoase şi mai felurite colorate flori, fântâni arteziene plouând stropi de argint, grupele de bronz, biserică, parc de preumblare etc.” . Deşi o singură sursă bibliografică nu poate garanta un adevăr istoric, în urma ultimelor cercetări şi comparaţii cu lucrări proiectate şi executate de către Meyer în România şi în străinătate, se pare că parcul romantic-englez realizat pentru „preumblarea” comanditarilor şi a oaspeţilor acestora ar purta semnătura renumitului artist datorită specificităţilor matematice şi a geometriei organice de compunere a peisajului, precum şi prin specificul plantărilor şi a plantelor, indigene, dar şi exotice, folosite de către peisagistul austriac . Aşadar, dacă studiile viitoare vor confirma faptul că moşia cantacuzină de la Floreşti a fost amenajată de către Meyer, am avea în faţă una dintre cele mai vechi şi complexe parcuri de inspiraţie occidentală din România.
Emile Pinard vine să remodeleze parcul de secol XIX.Pe de altă parte, dacă în privinţa lui Meyer nu se poate afirma cu siguranţă că acesta a lucrat sau nu vreodată la Floreşti, nu acelaşi lucru se poate spune despre un alt renumit peisagist care şi-a pus, cu siguranţă, semnătura pe amenajările de pe moşia cantacuzină. Emile Pinard, cunoscut arhitect peisagist de la începutul secolului al XX-lea, a fost chemat la începutul celei de-a doua decade a secolului trecut de către „Nababul” Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru a restaura parcul şi grădinile de pe domeniu. Prin restaurare nu ne vom referi însă la sensul propriu al cuvântului, ci mai degrabă la ideea de remodelare sau restructurare a unui peisaj deja amenajat.
Dar de ce au avut nevoie parcul şi grădinile de la Floreşti de un proiect de remodelare? Răspunsul la această întrebare vine din sfera arhitecturală şi mai ales din dorinţa Nababului de a construi o nouă reşedinţă demnă de statutul său politic şi economic. Acesta îi va comanda arhitectului Ion Berindei construcţia unui palat inspirat din arhitectura Marelui, dar mai ales a Micului Trianon de la Versailles. Noua reşedinţă trebuia însă să se încadreze într-un peisaj care să o pună în valoare, iar mai mult ca sigur că structurile peisagistice lăsate de Meyer nu corespundeau acestor deziderate, amenajările peisagistului austriac fiind definite de o fineţe şi o sensibilitate artistică care ar fi intrat, cel mai probabil, în conflict cu grandoarea şi măreţia noului palat.
Gheorghe Grigore Cantacuzino şi soţia, Ecaterina, luând ceaiul în parcul de la Floreşti („România Ilustrată”, septembrie 1905)
În acest sens, Emile Pinard va concepe două planuri de „restaurare”, din care se ştie cu singuranţă că a reuşit să implementeze cel puţin o mică parte şi anume, să remodeleze terasele baroce din dreptul faţadei vestice a noului palat. Bogat decorate cu ronduri, borduri şi arabescuri florale, vase cu plante, statui şi fântâni, cascade şi grote artificiale, dar şi cu un mare bazin cruciform amplasat în dreptul axei principale a compoziţiei peisagistice, terasele se vor continua, în spiritul stilului „gardenesque” de la Micul Trianon, cu un parc „rustic” unde se vor (re)proiecta perspective libere către cele mai spectaculoase construcţii de pe domeniu. Deşi parcul romantic-englez de la baza teraselor a fost abordat în proiectul lui Pinard din anul 1912, ultimele cercetări par a evidenţia faptul că arhitectul nu a mai apucat să modifice structura parcului de secol XIX, ci doar terasamentele superioare, bazinele, cascadele şi niphaeum-ul de pe axa centrală a compoziţiei, lăsând aproape nemodificat parcul ce pare a fi fost amenajat la mijlocul secolului al XIX-lea de către Meyer.
Imagine peisagistică proprie.Indiferent însă cui îi sunt atribuite amenajările de la Floreşti, important este modul în care principiile occidentale au fost implementate la moşia de la ţară a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru a crea un parc eclectic, de factură mixtă, romantic-engleză şi jardin à la française. Aproape toate macro-componentele domeniului peisagistic de pe malul Prahovei se înscriu în logica parcului Micului Trianon de la Versailles, însă maniera de aplicare a principiilor occidentale precum şi arhitectura unor componente minerale sau vegetale ale grădinilor diferă de cele aplicate în secolul al XVIII-lea în parcul castelului reginei Marie-Antoinette. Astfel, parcul de vânătoare, parcul de preumblare, serele cu plante exotice, grotele, grădinile geometrice, turnurile de apă, niphaeum-urile, arabescurile vegetale sau inscripţile florale cu mesaje precum „Dieu protège la Roumanie” au făcut ca domeniul cantacuzin de pe malul Prahovei să reprezinte, la începutul secolului al XX-lea, unul dintre cele mai complexe şi mai reprezentative parcuri de factură occidentală din ţara noastră şi, deşi inspirat din modelul parcului Micului Trianon de la Versailles, parcul cantacuzin va beneficia de o atmosferă şi o imagine peisagistică proprie.
Planul parcului de la Floreşti, realizat de Emile Pinard în 1912 (ANIC, Fond Planuri și hotărnicii)
Trebuie să precizăm faptul că atât parcul, cât şi palatul au rămas neterminate din pricina decesului comanditarului în anul 1913, dar şi din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. După terminarea conflagraţiei mondiale, se pare că familia Cantacuzino nu ar mai fi investit bani în vederea continuării lucrărilor comandate de Nabab în anii 1910, iar acest lucru a contribuit la degradarea componentelor arhitecturale şi a compoziţiilor vegetale de pe domeniu. Nu în ultimul rând, Al Doilea Război Mondial şi epoca comunistă vor contribui decisiv la configurarea imaginii actuale a vechii moşii cantacuzine de la Floreşti.
Cu toate acestea, deşi intrat într-un proces de degradare, palatul va deveni o ruină care se va încadra în logica compoziţională a parcului englez, devenind parte componentă din arhitectura acestuia şi totodată principalul capăt de perspectivă care ordonează compoziţia peisageră, fără a mai reprezenta însă şi principalul punct de viaţă socială, aşa cum fusese gândit la începutul secolului trecut. În acest sens, putem vedea cum noua imagine a parcului se îndepărtează într-o anumită măsură de specificul parcului Micului Trianon de la Versailles, dar se apropie mai mult de imaginea romantică a adevăratelor parcuri britanice.
Palatul Cantacuzino de la Floreşti, aşa cum arată el astăzi
Noua viaţă a parcului cantacuzin.Chiar dacă procesul de degradare s-a accentuat vizibil în epoca comunistă, ultimele lucrări de pe domeniu au scos la lumină numeroase vestigii care încep să contureze o imagine din ce în ce mai clară a ceea ce pare a fi fost odată configuraţia parcului şi a grădinilor familiei Cantacuzino. Dintre cele mai spectaculoase rezultate ale acţiunilor de arheologie peisagistică, conservare şi chiar restaurare putem aminti refacerea parţială a contururilor lacului şi a canalelor de aducţiune, reproiectarea profilele masivelor şi a aliniamentelor de pe întregul domeniu, evidenţierea unor componente arhitecturale ale parcului peisager, ca de exemplu podul din nuiele false din beton, fundaţiile fostelor sere de plante exotice, bazinele de apă ş.a.
Părăsit timp de aproape 100 de ani, parcul începe să revină la viaţă datorită acestor proiecte pluridisciplinare, precum şi a ultimelor evenimente culturale şi sportive organizate pe domeniu, ca de exemplu concursul hipic „Karpatia Horse Trials” care animă, în spiritul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, o ruină contemporană. Aşadar, spre deosebire de multe alte exemple din ţară, nu putem considera că ruinele arhitecturale şi peisagistice de pe domeniul Cantacuzino de la Floreşti reprezintă un exemplu negativ, ci mai degrabă un punct forte şi o oportunitate de a transforma un spaţiu rămas în paragină într-un parc romantic punctat, aşa cum se întâmplă în adevăratele parcuri engleze, de construcţii arhitecturale, aflate sau nu în ruină. Aşadar, putem profita de pe urma faţadelor rămase de la palatul Nababului, turnul de apă, podul din nuiele ş.a., dar şi de unele exemplare de arbori seculari, pentru a pune în valoare unul dintre puţinele şi unul dintre cele mai vechi peisaje arhitectural-peisagistice construite după moda occidentală la mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în România.
***Foto:Stoica Ştefan
