Ghetouri și lagăre în perioada 1941-1943 din Basarabia și Bucovina
La începutul lunii august 1941, autoritățile de la București vor dispune internarea evreilor din Basarabia și Bucovina în lagăre și ghetouri. Pe teritoriul Basarabiei primul mare ghetou se va alcătui la Chișinău la data de 4 august 1941 urmat mai apoi de un altul la 7 august la Tighina. Ulterior alte lagăre improvizate cu evrei au fost înființate la Secureni, Edineț, Mărculești, și Vârtejeni, precum și în alte multe localități. De exemplu în județul Bălți la 13 august 1941 funcționau trei lagăre care aveau internați evrei, la Limbenii Vechi, Rășcani și Răuțel[1].
Pentru evrei din județul Soroca fuseseră organizate lagăre la Rubelnița și pădurea Alexandru cel Bun iar alte lagăre vor funcționa la Orhei, Cahul, Ismail, Chilia Nouă și Bolgrad[2]. Ulterior unele dintre acestea vor fii desfințate, evreii fiind comasați în altele pentru a face mai ușoară operațiunea deportării acestora în Transnistria.
Înainte de a pleca spre Chişinău, guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, a fost chemat la Ion Antonescu, care i-a descris liniile politicii sale în Basarabia şi i-a dat ordine verbale[3]. Prima problemă pe care guvernatorul avea datoria să o rezolve era „ problema evreiască” cu directiva simplă şi clară că evreii trbuie supuşi unui regim corespunzător acţiunilor, faptelor şi comportării lor din epoca cedării Basarabiei în iunie 1940, în timpul regimului sovietic şi în primele faze ale războiului, în iunie şi iulie 1941.
Într-un ordin din 24 iulie 1941, semnat de C. Gh. Voiculescu, guvernator al Basarabiei, privind măsurile ce urmează a fi luate împotriva evreilor de pe intregul teritoriu Basarabiei specifica că „se vor face lagăre unde vor fi stranşi evreii din provincie, care vor fi intrebuinţaţi la lucrările de refacere a drumurilor şi şoselelor, la repararea podurilor, astuparea tranşeelor, strângerea sârmei de pe câmp etc” [4].Prin acelaşi ordin se dispunea ca operaţiunile de înfiinţare a ghetoului Chişinău să fie accelerate.
La începutul lunii august 1941, autorităţile de la Bucureşti au dispus internarea evreilor din Basarabia în lagăre şi ghetouri. Lagărele şi ghetourile organizate după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică aveau drept obiectiv strângerea unitară a evreilor în vederea organizării deportării lor[5]. Astfel, în septembrie 1941existau in Basarabia mai mult de zece lagăre şi ghetouri:Chişinău, Secureni, Edineţ (Hotin), Limbeni, Răşcani, Răuţel (Bălţi), Vertujeni, Mărculeşti (Soroca) şi altele mai mici în sudul Basarabiei la Ismail, Cahul, Chilia, Bolgrad[6].
Primul mare ghetou de pe teritoriul Basarabiei a fost constituit la Chişinău, la 4 august 1941, deşi ordinul special pentru acest proiect a fost dat la 8 august, acest ordin a reglementat regimul de detenţie, a delegat responsabilităţile specifice, accentuându-se faptul că evreii nu vor fi întreţinuţi pe cheltuiala statului[7]. Ghetoul din Chişinău a fost cel mai mare de pe teritoriul Basarabiei şi a funcţionat în perioada iulie – noiembrie 1941. Astfel, evreii au fost adunaţi în limitele ghetoului, un spaţiu demarcat şi limitat în cadrul unui cartier în care neevreii nu aveau permisiunea de a avea acces, teoretic, fără acordul autorităţilor care supravegheau zona, instituţia care se ocupa cu paza şi ordinea fiind Comandamentul Militar al Chişinăului[8].
La 1 august 1941 din ordinul Gestapoului au fost ridicaţi 450 de evrei din ghetoul Chişinău, cu scopul de a fi trimişi la muncă. Ofiţerul german însoţit de trei soldaţi, după ce i-a triat pe evrei alegând în special femei frumoase şi intelectuali, a plecat cu aceştia. În seara aceleaşi zile, s-au întors dintre cei plecaţi, un număr de 39 de evrei bătrâni, care au declarat că restul de 411 au fost împuşcaţi lângă Visterniceni, iar aceştia au fos readuşi pentru a povesti ce s-a petrecut, printre cei omorâţi a fost şi un creştin, Ion Carmen. Ulterior, acest fapt a fost confirmat de către preşedintele Comunităţii şi de colonelul Tudose, comandantul militar al Chişinăului care au fost la groapa comună pentru a verifica acest lucru[9].
Un alt caz a fost acela întâmplat în perioada 7-8 august 1941, când un inspector de drumuri s-a prezentat în ghetou şi a cerut pentru lucru la şantierul Ghidighici un număr de 500 de bărbaţi. I-au fost daţi aceşti bărbaţi şi un număr de 25 de femei pentru a pregăti hrană. După o săptămînă s-au întors 200 de evrei, care deveniseră inapţi pentru muncă, iar restul de 325 nu s-au mai întors niciodată.[10]
La Chişinău, ca şi în alte lagăre unde evreii aveau bunuri cu ajutorul cărora puteau cumpăra bunăvoinţa paznicilor, aceştia „închideau ochii”. Ba unii făceau mici servicii evreilor, procurându-le alimente sau facilitând schimbul de scrisori. Această situaţie este descrisă de şeful Inspectoratului de Jandarmi din Chişinău de generalul Voiculescu, guvernatorul militar al Basarabiei, care nota:Personal, ducându-mă la aerodrom, am făcut constatarea că paza este iluzorie. Trebuie luate măsuri, altfel ne vom pomenii cu toţi jidanii peste noi sau fugiţi. Unităţile de gardă nu vor sta mai mult de zece zile în ghetou”.
Potrivit unor informaţii centralizate după raporturile şi tabelele întocmite de comandamentele jandarmeriei, în vara anului 1941 în judeţul Bălţi au fost organizate patru lagăre în localităţile Bălţi, Răuţel, Limbenii Vechi şi Răşcani[11], unde erau internaţi 8. 974 de evrei care erau întrebuinţaţi la lucrări de interes obştesc[12].
Ulterior, unele din aceste lagăre au fost desfiinţate, evreii fiind comasaţi în altele pentru a face mai facilă operaţiunea deportării acestora în Transnistria.
În lagărele Secuieni, Edineţ, Vărtujeni şi Mărculeşti, dar mai cu seamă în cele două din urmă, au murit foarte mulţi evrei. Cauzele amănunţite au fost multiple, chiar de la început au s-au produs sinucideri şi naşteri premature, al căror procent creştea pe fiecare zi, curând au apărut bolile:febra tifoidă, tifosul exantematic, scabia, dizineteria. Deşi printre internaţi se găseau mulţi medici, totuşi, lipsind medicamentele şi mijloacele de profilaxie (săpun, petrol, apă), epidemiile s-au întins şi procentul de mortalitate a ajuns foarte ridicat. Dintre cei care nu au fost loviţi de boală, au murit unii de foame alţii de sete. În unele locuri alimentele lipseau cu desăvârşire în altele se găseau din abundenţă, dar erau prea scumpe pentru oamenii jefuiţi[13].
Trecerea lagărelor sub controlul armatei nu a dus la îmbunătăţirea vieţii deţinuţilor. Prefectul judeţului Bălţi, colonelul Ion Hanciu, a subliniat acest fapt într-o adresă către guvernatorul Basarabiei la 11 septembrie 1941. Evreii din lagăre erau închişi în lagăre improvizate,
Evreii fuseseră adunaţi în coloane şi împinşi spre Nistru. În cursul acţiunii trupele româneşti de jandarmerie s-au lovit de rezistenţa autorităţilor militare germane, care considerau că acţiunea respectivă era prea grăbită. Lagărele de tranzit din Basarabia s-au constituit tocmai datorită opoziţiei autorităţilor germane, care nu permiteau, în prima jumătate a lunii august 1941, deportarea masivă, dincolo de Nistru a populaţiei evreieşti din Basarabia. Deoarece nu se punea problema eliberării acestora s-au creat lagărele de tranzit.
Evreii din Basarabia şi Bucovina au fost adunaţi în lagărele de tranzit de la Secureni, Edineţ, Mărculeşti, Vertujeni precum şi în alte lagăre mai mici. Pentru a putea ajunge în aceste lagăre de tranzit populaţia evreiască a fost condusă de jandarmeria română de colo-acolo, pe drumuri desfundat de al Basarabiei cel mai adesea fără apă şi fără hrană.
Potrivit unor informaţii din surse evreieşti, numărul total al evreilor basarabeni internaţi în lagăre şi ghetouri, de-a lungul anului 1941 s-a ridicat la 65. 742 de persoane:20.909 la Secureni şi Edineţ, 10. 737 la Mărculeşti, 24.000 la Vârtejeni şi 10.000 în ghetoul de la Chişinău.
În ziua de 16 august, trupele de poliţie germane au adus înapoi în Basarabia 12 500 de evrei[14]capturaţi în zona frontului din Transnistria şi declaraţi „fugiţi din faţa trupelor noastre”, ceea ce echivala cu colaboraţionismul făţiş”. S-a făcut instalarea în ghetoul Vertujeni, sub însoţire, iar a doua zi li s-a permis unora să revină la casele lor pentru a-şi face inventarul personal. Cât lipsiseră casele acestora fuseseră devastate de localnici şi de militari. Încercarea de a recupera bunurile pierdute sau de protejare a lor a generat cazuri de asasinat, violuri, maltratări din partea formaţiunilor militare germane, oamenilor de la periferii, lucuitorilor din satele apropiate, care intrau prin case recurgând la violenţă şi furând tot ce le ieşea în cale.
În cursul ultimei săptămâni din iulie a început expulzarea evreilor din teritoriile Basarabiei de nord spre celălalt mal al Nistrului, în ceea ce era, încă o zonă militară germană. La 29 iulie Ortskommandatur din Iampol, a făcut cunoscut că mai multe mii de evrei tocmai sosiseră[15]. Iampol, un mic orăşel şi un punct de trecere al Nistrului situat vizavi de Soroca şi Cosăuţi, se putea ajunge numai pe jos şi numai din lagărele basarabene. Deportaţii care ajungeau acolo erau în mare parte epuizaţi, jefuiţi şi supuşi unor abuzuri din partea elementelor ale administraţiei[16].
În nordul Bucovinei internarea în ghetou a evreilor din Cernăuți în vederea deportării acestora în Transnistria sa executat din ordinul expres al mareșalului la data de 13 octombrie 1941. De precizat că un număr mare de evrei aparținând locului au rămas pe loc aceștia nemaifiind deportați, aceștia făcând parte din categorii speciale ca tehnicieni și specialiști considerați necesari pentru buna desfășurare a activității orașului, bătrâni, femeile însărcinate peste 6 luni, mame cu sugari, pensionarii publici și ofiterii în rezervă precum și alte persoane care vor reuși să își cumpere locul pe o listă întocmită de comitetul evreiesc[17].
Precizăm că rămânerea în oraș a multor dintre evrei se datorează acțiunii energice intreprinse de acțiunea energică a Primarului Traian Popovici care va interveni personal pe lângă autoritățile însărcinate cu efecturarea operațiunii în cauză întocmind o listă a elitei evreiești care a cerut să rămână pe loc în oraș.[18]
Unii evrei au declarat că pentru a beneficia de astfel de intervenții, în majoritatea cazurilor se vor percepe sume mari de bani. În mod natural probe nu se pot aduce. Sunt însă suficiente indicii care să arate că nu sa lucrat dezinteresat și au rămas “ specialiști” a căror specialitate le putea aduce deportarea. În ianuarie 1942 se aproximează că în lagărul din Cernăuți se găseau aproximativ 21.626 din care 16.631 cu autorizații, 235 suspecți care urmau să fie evacuați și în jur de 5.000 fără autorizații[19]. Matias Carp ne explică că în lagărele din Basarabia în care aceștia erau adunați inainte de deportare, mai pe scurt lagăre de tranzit Secureni, Edineți, Vertujeni, Mărculești mureau câteva sute de evrei pe zi.[20]De-a lungul drumurilor de deportare Carp ne prezintă situația fiind foarte proastă din toate punctele de vedere mii de evrei murind de foame, istovire, boală și frig. Alții vor fii omorâți de către jandarmii care păzeau convoaiele. Aceiași condiți regăsim și în lagărele din Târgu Mureș dar și ghetourile din Basarabia și Bucovina unde evreii sunt bătuți și maltratați deși nu se specifică de către cine. Un alt caz grav semnalat este vorba de jefuirea deportațiilor care se spune a fii “ săvârșită cu dușmănie sălbatecă și lăcomie nesăturată chiar de autoritățile însăși” [21]. Se precizează aici că evreii erau jefuiți la intrarea în lagăre și ghetouri sau în timpul transportului lor înspre Transnistria. În materie de ghetouri precizăm aici ghetoul de la Moghilău, precizându-se că, condițiile de aici erau foarte dure datorită administrației. Cel mai de temut rămânea prefectul Loghin, prefect de Tulcin un binecunoscut antisemit care “ a băgat spaima în populația ghetoului”. În acest ghetou era vorba de 4000 de evrei. Din prima zi așa cum ne arată documentul se vor lua măsuri dure ca “ purtarea stelei lui David, închiderea ermetică a ghetoului, interzicerea contactului funcționarilor publici cu evrei, nici un evreu nu avea voie să pătrundă în Prefectură”[22]. De asemenea adjunctul acestuia subprefectul Dindelegan era de asemenea foarte sever, acesta fiind acuzat că a ordonat uciderea de evrei.
În ghetoul Șargorod situația era cam la fel. “ Capii autorităților, militari și civili, cari la început, în anii 1941, 1942, arătau ferocitate, brutalitate și cezaromanie dispunând de viața și de moartea ca și cum nu ar fii fost nici măcar animale” vor tempera situația pe parcursul anului 1943 deoarece pierderea războiului devenise acuma un fapt care se putea împlini deci în concluzie legislația a mai fost înlesnită[23]. Tot în această categorie intră și plângerea domnului Filderman cu referire la dramele care se întâmplau și faptul că aceștia erau deportați în ghetourile de peste Bug. Răspunsul Mareșalului Antonescu revine în contextul retrageii din 1940 cînd armata română era agresată. Printre ghetoruri menționăm Ghettoul Secureni și Edineți, Mărculești, Vârtujeni, Chișinău, Cernăuți. În materie de deportări acestea au avut loc între septembrie 1941 și octombrie 1942 când a fost deportată peste Nistru a treia parte din populația evreiască rămasă în viatță între granițele țării, averea acestora fiind conficată, jefuită sau distrusă. Condițiunile de deportare au fost de asemenea măsură încît majoritatea celor deportați vor muri pe drum.[24]
În august 1941 în ghetoul din Chişinău, de exemplu, se aflau aproximativ 10.000 de evrei, dintre care 2.200-2.300 erau copii. În aceeaşi, perioadă, în patru lagăre de tranzit din Basarabia (Limbenii Noi, Răşcani, Răuţel, Vertujeni) erau internaţi 31.930 de evrei, dintre care 9.289 (aproape o treime) erau copii. Condiţiile în aceste lagăre erau cumplite – 85% dintre copii au murit în octombrie 1941 în lagărul de la Edineţi. Ella Garinstein, rămasă orfană în Transnistria, internată în lagărul de la Mărculeşti, a povestit mai târziu cum Ion Mihăiescu, inspectorul Băncii Naţionale însărcinat cu jefuirea evreilor din acel lagăr, a luat singura haină a familiei sale şi a lovit-o pe mama ei cu un băţ peste urechi, forţând-o să-i dea cerceii. Când fratele în vârstă de 15 ani al Ellei a refuzat să-i dea acestuia ghetele, Mihăiescu l-a bătut atât de groaznic, încât copilul a decedat peste o oră.
În decursul toamnei 1941 curăţirea terenului în Basarabia şi Bucovina era, în principiu, realizată integral. Colonelul Dumitrescu, comandantul militar al Chişinăului, raporta:
„Sunt onorat să vă informez că ultimul transport de evrei a plecat pe data de 31 octombrie 1941. Trebuie să evacuăm de asemenea şi ofelinatul evreiesc cu 38 de copii, incluzând 4 nou-născuţi şi restul copiilor cu vârste între 1 şi 6 ani, plus personalul.”
Între două valuri de deportare, evreii din Basarabia au fost vânaţi pretutindeni, inclusiv în spitale şi orfelinate. La 30 iunie 1942, ultimii 224 de evrei dintre care 20 de copii, erau deportaţi din ghetoul din Chişinău în Transnistria. Printre ei, Şlioma Svarţ de un an şi jumătate şi Florica Pepi Vainstein, în vârstă de 3 luni. Când zeci de mii de evrei au fost executaţi de trupele române şi germane din Odessa, copiii din Golta şi Berezovca nu au fost cruţaţi[25].
Înainte de a pleca spre Chişinău, guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, a fost chemat la Conducător, care i-a descris liniile politicii sale în Basarabia şi Bucovina şi i-a dat ordine verbale[26].
La Bucureşti nu exista un tablou clar privind numărul evreilor rămaşi în viaţă după acţiunea de „curăţire a terenului” şi, de aceea, Voiculescu a fost surprins să vadă că evreii „forfotesc peste tot”. În realitate, la Chişinău mai erau, atunci, mai puţin de un sfert din evreii oraşului;înainte de război trăiau acolo circa 50.000 de evrei. Numărul evreilor ucişi în primul val este apreciat la 10.000;dar cifra exactă nu va putea fi cunoscută niciodată.Inspectorul general al jandarmeriei din Basarabia, colonelul Meculescu, a ordonat jandarmilor, la 8 iulie, să identifice şi să aresteze toţi evreii care se mai aflau în zonele rurale. La 24 iulie s-a ordonat folosirea evreilor, a căror concentrare începuse în lagăre provizorii, la repararea de şosele şi la alte lucrări „de interes general”. Conducătorul, care cutreiera Basarabia în lung şi în lat, „a văzut în foarte puţine părţi” evrei la lucru. De aceea a ordonat, prin Biroul 2 al Statului Major:„Să se înceteze imediat orice indulgenţă nejustificată şi favoruri faţă de cei care şi astăzi se găsesc în slujba sovietelor, mai ales în teritoriile dezrobite:unde aproape zilnic produc acte de sabotare şi terorism, cărora cad victime ofiţeri şi ostaşi şi ce distrug din averea statului”.[27]
După scurt timp a emis, prin intermediul Ministerului de Interne, un ordin şi mai aspru:„toţi evreii ce se găsesc în lagăre de muncă şi prizonieri, să fie puşi la muncă grea. Dacă fug, se împuşcă unul din zece. Dacă nu muncesc cum trebuie nu li se dă mâncare, nici nu sunt lăsaţi să primească sau să cumpere”[28].
Când au fost înfiinţate lagărele, mulţi evrei aduşi acolo erau deja epuizaţi, bolnavi şi în pragul nebuniei. Situaţia celor ajunşi în lagărul Vertujeni, de exemplu, era, după afirmaţiile comandantului lui, „de plâns, deoarece fuseseră purtaţi pe arşiţa lunii august din loc în loc, zile de-a rândul… mureau mulţi zilnic. Sistemul de deplasări nesfârşite a internaţilor evrei a fost cea mai mare calamitate a acestor timpuri”, a afirmat comandantul lagărului în faţa tribunalului în anul 1945. Această metodă a fost inventată în România, şi a precedat cu câţiva ani marşurile morţii concepute de nazişti. Numărul evreilor care au murit în marşurile morţii dirijate de români se apreciază la câteva zeci de mii.
În concluzie, lagărele şi ghetourile au fost înfiinţate în urma eşecului deportării pripite a supravieţuitorilor primului val de „curăţire a terenului”. A fost, deci, o soluţie temporară, neplanificată şi provenea din necesitatea de a opri într-un loc oarecare convoaiele de zeci de mii de oameni forţaţi să mărşăluiască peste câmpii, paralel cu şoselele principale. Ordinul special pentru înfiinţarea lor a fost dat la 8 august şi cuprindea şi regulamentul regimului stabilit pentru aceste locuri de încarcerare şi răspunderea asupra lor. Întreţinerea evreilor, s-a notat în ordin, „se va face cu fonduri băneşti străine” şi nu pe contul statului. Banii vor fi colectaţi de la cei din lagăre, sau dacă nu, unitatea le dă ajutoare. Paza va fi astfel organizată ca nimeni să nu mai umble ci toţi să rămână pe locuri în lagărele fixate”.
[1]Apud, Dorel Bancoș, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 161
[2]Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evrei, Editura Rao, București, 2007, p. 319
[3]Jean Ancel, Contribuţii la istoria României, Editura Hasefer, 2001, p.143
[4]Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Editura Polirom, p. 214
[5]Florin Stan, Evreii din Basarabia. Studiu de cazîn Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivelor istorice a evreilor din România, Editura C.S.I.E.R., Bucureşti, 2008, p. 55
[6]F. Stan, op.cit. p. 55
[7]Raport Final, Editura Polirom, Bucureşti, 2008, p. 134
[8]Florin Stan, op.cit.p. 57
[9]Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, Vol. III, Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice „Dacia Traiană”, Bucureşti, 1947, p. 63
[10]Ibidem
[11]Florin Stan, Portul Constanţa. Poartă deschisă a evreilor spre „ţara promisă”. Studii privind „problema evreiască” în România. 1938 – 1944. Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007, p. 113
[12]Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Antonescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000.p. 161
[13]Matias Carp, op.cit., p. 39
[14]Radu, Ioanid, , Holocaustul în România, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p.180
[15]Ibidem, p.178
[16]Jean Ancel, op cit, vol I, p. 103
[17]Apud, Dorel Bancoș, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura Eminescu, 2000, p. 161
[18]Ibidem, p .161
[19]Apud, Ibidem, p. 162
[20]Matias Carp, Cartea Neagră, Fapte și documente, Suferințele evreilor din România, vol. I, 1940 – 1944, Editura Atelierele grafice SOCEC &Co., S. A. R., București, 1946, p. 28
[21]Ibidem, p. 34
[22]Matias Carp, Cartea Neagră, Fapte și documente, Suferințele evreilor din România, vol III, 1940-1944, Editura Atelierele grafice SOCEC &Co., S. A. R., București, 1946, p. 386
[23]Ibidem, p. 387
[24]Matias Carp, Cartea Neagră, Fapte și documente, Suferințele evreilor din România, vol. I, 1940 – 1944, Editura Atelierele grafice SOCEC &Co., S. A. R., București, 1946, p. 41
[25]Radu Ioanid, ”The Destruction and Rescue of Jewish Children in Bessarabia, Bukovina and Transnistria” 1941-1944, in Children and the Holocaust, USHMM, 2004, pp. 78-82
[26]Guvernatorul Basarabiei, gen. Voiculescu, Memoriu asupra evreilor din Basarabia, fără dată, sfârşitul anului 1941, din:Ancel, Documents, X, nr. 61, p. 137, 142
[27]Ordinul Biroului 2 al Statului Major, de la 4 august 1941. Din:Ancel, Documents, X, nr. 28, p. 84.
[28]Ordinul lui Antonescu către ministrul de Interne, 18 iunie 1941. Din:Ancel, Documents, V, nr. 12, p. 19.
