Gheorghiu-Dej vizitează Berlinul
Germania de Est a ocupat un loc important în strategia sovietică pentru Europa Centrală și de Est, atât datorită poziției sale geografice, cât și datorită resurselor sale industriale impresionante. Moscova a cerut de la bun început sateliților săi să susțină regimul din Germania de Est și să dezvolte relații intense cu acesta, pentru a compensa parțial lipsa acestuia de legitimitate.
Majoritatea țărilor socialiste din sfera de influență sovietică erau slab dezvoltate economic și, în condițiile rupturii survenite în relațiile cu Occidentul, resursele tehnologice est-germane puteau juca un rol important în procesul de industrializare al sateliților sovietici. Regimul lui Gheorghiu- Dej s-a străduit să dezvolte relații intense cu Germania de Est, în special pe linie economică, tocmai din motivele amintite.
Prietenia din interes între RPR și RDG
După 1948 regimul lui Gheorghiu- Dej și-a asumat sarcini dificile de industrializare, în condițiile în care țara era încă ruinată după război iar obligațiile economice față de Moscova (sovromuri, despăgubiri de război) erau copleșitoare. Totodată, compromiterea relațiilor cu lumea occidentală în contextul războiului rece lipsea România atât de posibilități de creditare, cât și de surse de tehnologie. Pentru a face față totuși sarcinilor industrializării, regimul de la București s-a orientat către dezvoltarea unor relații intense cu acele „democrații populare” care se aflau într-un stadiu mai avansat de dezvoltare și care puteau să-i furnizeze resursele tehnologice necesare. În acest scop, relațiile cu Germania de Est au fost vitale pentru România.
La rândul său, regimul de la Berlin avea la fel de multă nevoie de relații economice strânse cu „țările frățești”, pentru a putea beneficia atât de piețe de desfacere pentru mărfurile sale, cât și de surse de materii prime și produse agricole. Încă din 1948, autoritățile est-germane au tatonat România, cu scopul de a încheia diferite acorduri economice. Situația neclară a Germaniei, în contextul crizei Berlinului, a făcut ca dezvoltarea acestor relații să fie mult întârziată. După eșecul lui Stalin de a cădea la înțelegere cu foștii aliați occidentali în privința Germaniei, eșec devenit clar în cursul anului 1952, Moscova a hotărât că Germania de Est trebuie să înceapă la rândul său construcția socialismului.
Aceasta implica de fapt aplicarea modelului socio-economic sovietic, fără nici o nuanțare, cum se întâmplase în toate celelalte state satelit. Situația a fost favorabilă pentru România deoarece stabilirea unor parteneriate economice pe termen lung devenea acum posibilă. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc a încurajat chiar dezvoltarea unor astfel de relații. Astfel, în cursul anului 1952, Miron Constantinescu s-a deplasat la Berlin unde a semnat o serie de acorduri în domeniul cooperării industriale. Acestea vizau ramuri industriale precum construcțiile de mașini și industria chimică. Germania de Est se angaja să livreze RPR numeroase instalații industriale care urmau a fi plătite în mărfuri.
Acordurile erau deosebit de avantajoase pentru România, deoarece putea obține în acest fel tehnologia necesară industrializării fără cheltuieli în valută. În anii care au urmat, importurile românești din Germania de Est au crescut într-un ritm accentuat, RDG devenind chiar primul partener economic al României după URSS. Toate speranțele de cooperare au fost însă supuse unui test dificil în contextul evenimentelor care au urmat morții lui Stalin.
Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg
Aplicarea modelului sovietic în Germania de Est după 1952 s-a făcut extrem de brutal și investițiile masive în industrie și apărare, după tiparul stalinist, s-au făcut pe seama nevoilor de consum ale populației. Nemulțumirile sociale mocneau iar exodul zilnic de populație către Germania de Vest, prin Berlin, era un indiciu foarte clar. Pe 13 iunie 1953, muncitorii berlinezi din construcții s-au adresat premierului Grotewohl, cerându-i abolirea unor măsuri ce prevedeau creșterea normelor de lucru. Inițiativa a declanșat un lanț de proteste și acțiuni greviste în întreaga Germanie de Est. Spectacolul muncitorilor care protestau contra unui regim așa-zis muncitoresc a stârnit îngrijorare nu numai la Berlin, dar și la Moscova. Răscoala berlineză a fost înăbușită în forță.
Moscova a înțeles din aceasta însă limitele răbdării germanilor. Regimul de la Berlin a fost somat să treacă la o regândire a planurilor economice prin care să se dea o atenție prioritară bunurilor de consum și nivelului de trai. Premierul sovietic Gh. Malenkov aplica deja o politică similară în Uniunea Sovietică și a încercat implementarea acesteia și în celelalte țări satelit. La sesiunea CAER din același an, Moscova a cerut în mod special ca România și Bulgaria să facă eforturi și să-și sporească rapid exporturile de cereale și mărfuri alimentare către RDG.
Criza a avut însă efecte defavorabile asupra relațiilor României cu Germania de Est. Pentru a îmbunătății rapid nivelul de trai, autoritățile est-germane au fost nevoite să amâne sau să contramandeze numeroase proiecte de investiție industrială. Astfel, majoritatea convențiilor de cooperare industrială semnate între RPR și RDG în 1952 n-au mai fost puse în aplicare.
Investițiile preconizate au rămas în așteptare pe termen nedefinit. Doar una dintre acestea a rămas în actualitate, cea privind investiția în construirea unui combinat de exploatare a celulozei din stuf. Partea germană se angajase să furnizeze tehnologia necesară construirii care trebuia plătită prin producția combinatului. La acest proiect au fost cooptate ulterior alte două țări: Cehoslovacia și Polonia. Cele două și-au asumat furnizarea unei părți din necesarul tehnologic al combinatului. Proiectul Combinatului de Celuloză va întâmpina însă dificultăți chiar în România, din pricina dezinteresului unor funcționari, după cum acuza partea germană.
Vasile Stoica, ambasadorul României la Berlin, îi scria în iulie 1955 lui Gheorghiu-Dej despre aceste probleme, asupra cărora i se atrăsese atenția de către liderul est-german Otto Grotewohl (foto). Într-o întâlnire cu Stoica, Grotewohl îi transmisese acestuia plângerile delegației est-germane care vizitase RPR. Delegația se deplasase la București pentru a pune la punct amănuntele tehnice ale Combinatului. Ministrul Kerber, adjunct la comerțul exterior, reclamase la Grotewohl faptul că unele „cadre din diferite Comisiuni cu care a lucrat ar fi avut o atitudine neprietenească, de tărăgăneală vădită, atitudine lipsită de considerație față de ei. Că această atitudine lipsită de considerație și neprietenească ar fi fost constatată, comentată și chiar condamnată între ei de către delegațiile cehe și poloneze”.
Stoica îi relata lui Dej cum a încercat să afle amănunte de la Grotewohl, mai ales nume, însă acesta s-a abținut de la a numi pe cineva. Mai mult, Grotewohl l-a rugat chiar pe Stoica să nu vorbească nimănui despre toate acestea: „m-a rugat insistent să nu comunic acasă despre această parte a convorbirii. Eu am promis. Oare am dreptul să nu comunic? [se întreba Vasile Stoica]. Eu cred că nu”.
Stoica îl mai ruga pe Dej să-l primească personal pe Kerber cu prima ocazie când acesta va mai veni la București. Nu știm dacă au căzut capete în comisiile respective, însă cert este că dezvoltarea relațiilor bilaterale și a cooperării industriale nu reflecta nici pe departe nivelul dorit la nivel politic. Vizita pe care o delegație din conducerea de partid a hotărât să o efectueze în 1957 în RDG urmărea să soluționeze cel puțin o parte a problemelor și să ofere un nou impuls relațiilor româno-germane.
Delegația română la Berlin
În 1957, o delegație de stat și de partid din RPR s-a deplasat în RDG, în încercarea de a impulsiona relațiile bilaterale. Delegația a fost alcătuită din Gheorghe Gheorghiu- Dej, Chivu Stoica, Nicolae Ceaușescu, Ștefan Voitec, Grigore Preoteasa, Filip Ghetz și Iosif Puvak. Pe ordinea de zi se aflau probleme de colaborare economică, tehnico-științifică și consulare. Șeful formal al delegației a fost Chivu Stoica, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, Gheorghiu-Dej fiind trecut al doilea pe listă.
Delegația română s-a aflat la Berlin între 24-28 aprilie 1957 și a fost întâmpinată cu mult fast, după tipicul unor întâlniri „tovărășești” la un asemenea nivel. Organizarea întâlnirii a cuprins manifestări de prietenie din partea muncitorimii est-germane, buchete de flori, portrete ale liderilor comuniști români și est-germani, etc. Prima întâlnire dintre Gheorghiu-Dej și Walter Ulbricht (foto) a avut loc chiar în ziua sosirii, la 24 aprilie.
Ulbricht, spre deosebire de Dej, avea o bogată biografie cominternistă. După arestarea liderului comunist german Ernst Thälmann de către naziști, Ulbricht s-a afirmat în lupta pentru conducerea Partidului Comunist German, făcându-se vinovat de numeroase intrigi și denunțuri către NKVD în urma cărora competitorii săi au fost arestați sau lichidați. După război, Ulbricht a făcut parte din echipa trimisă de Kremlin în Germania, pentru a reconstrui țara după tiparul stalinist.
Walter Ulbricht a devenit secretar general al Partidului Unității Socialiste germane în 1950, poziție pe care a deținut-o până în 1971. Deși Gheorghiu- Dej nu agrea în mod special foștii activiști cominterniști, el împărtășea totuși cu Ulbricht devotamentul față de principiile staliniste. În prima lor întâlnire la Berlin, Ulbricht a expus poziția țării sale asupra problemelor externe, referindu-se insistent la Germania de Vest. Ulbricht a arătat că în opinia sa, principala amenințare la adresa păcii în Europa este reprezentată de militarismul german, înțelegând desigur, cel vest-german, care era încurajat, afirma el, de Statele Unite și de renașterea monopolurilor industriale germane.
Desigur, Ulbricht nu făcea decât să reitereze ideile standard ale gândirii sovietice în problema germană. Cu toate acestea, referindu-se la muncitorimea vest-germană și la nivelul de trai al acesteia, Ulbricht a recunoscut faptul că: „noi suntem mai slabi economicește, la ei nivelul de trai este mai ridicat”. Politica RDG față de vecinul său de la vest, explica conducerea est-germană, consta în atragerea elementelor muncitorești și comuniste cu o „conștiință de clasă” dezvoltată.
Cu comuniștii din vest, Ulbricht se lăuda că a colaborat bine și îl bucura faptul că în marea sa majoritate, intelectualitatea vest-germană avea poziții anti-NATO. Republica Democrată Germană este în permanență pregătită pentru o confruntare armată cu Germania de Vest, explica Ulbricht, și de aceea au fost alcătuite grupe de luptă formate din muncitori, pe lângă cele mai multe unități industriale, aceste grupe fiind pregătite pentru lupta de stradă și fiind gata oricând să apere „cuceririle socialismului”.
Pe parcursul șederii în RDG, au fost vizitate mai multe obiective industriale și au fost depuse coroane de flori la diferite monumente. Specialiștii de la Comitetul de Stat al Planificării și de la diferite ministere de resort din domeniul industriei au negociat cu colegii est-germani unele probleme de colaborare economică, mai ales cu privire la Combinatul de Celuloză. Construcția acestuia a început abia în 1957 și abia în 1959 avea să fie dată în folosință prima fabrică a combinatului, cea de carton. Fabrica de celuloză nu a fost dată în folosință decât în 1961.
Gheorghiu-Dej a avut o nouă întâlnire cu Walter Ulbricht la 28 aprilie, când primul a prezentat gazdelor diferite probleme care țineau de dezvoltarea economică din RPR și a ținut să explice mai ales poziția și măsurile luate de PMR în contextul evenimentelor din Ungaria și Polonia, din toamna anului 1956.
Dej arăta că prelucrarea documentelor Congresului al XX-lea al PCUS privind critica cultului personalității s-a făcut în mod controlat, sub supravegherea conducerii și de aceea situația nu a degenerat: „la CC a fost o ieșire din partea unor membri, au fost puși la locul lor; au fost un caz două, cu totul izolat la intelectuali. Astfel, prelucrarea, se poate spune, a ridicat nivelul membrilor de partid, a clarificat unele probleme, a întărit unitatea, disciplina. Deci, rezultate bune după aprecierea noastră. Nici o defecțiune serioasă”.
Dej își asuma meritul de a fi adoptat o poziție „justă” față de evenimentele din Ungaria și Polonia și de a fi luat măsuri la timp pentru prevenirea unei situații similare în România. Gheorghiu-Dej i-a mai explicat lui Ulbricht că după evenimentele respective, conducerea de partid s-a preocupat de îmbunătățirea nivelului de trai și de înlăturarea motivelor de nemulțumire în rândul populației.
O primă măsură a fost mărirea salariilor și a pensiilor. Totodată, s-a hotărât micșorarea aparatului birocratic de stat și descentralizarea administrației, pentru a implica mai mult muncitorimea în rezolvarea problemelor politice și economice și de a consolida „legătura cu masele”.
Partidul, mai arăta Dej, s-a interesat și de soluționarea unor probleme ale țărănimii, care amenințau „alianța muncitorimii cu țărănimea”. A fost desființat, de aceea, sistemul cotelor obligatorii pentru țărănime care stârnise multe nemulțumiri în rândul lucrătorilor din agricultură din pricina abuzurilor administrative: „aparatul economic care se ocupa de aceasta, cu toată instruirea și educarea de a se purta atent, a produs abuzuri. Au avut la dispoziție legea, a venit cu bățul, n-a luat în seamă dacă țăranul a recoltat, etc. Efect imediat, afară de nemulțumiri, s-a început scăderea însămânțării cu produse colectabile, a micșorat interesul pentru producție”.
Dej încearcă să-i convingă pe „tovarășii germani” de înțelepciunea conducerii PMR. La despărțire, a fost semnată o declarație comună prin care cele două părți își reafirmau dorința de a continua și aprofunda colaborarea economică și tehnico-științifică, la fel și hotărârea comună de a milita pentru menținerea păcii și combaterea militarismului german.
Cadouri pentru tovarășii germani
Delegația română n-a plecat la Berlin cu mâna goală. Direcția Gospodăriei de Partid a pregătit daruri generoase pentru gazdele est-germane. Wilhelm Pieck președintele Partidului Unității Socialiste și președinte al RDG a primit un serviciu de argint pentru birou și o tavă de argint cu motive românești în relief, o cutie din furnir de nuc cu o colecție de țigări și o ladă din lemn după modelul unei lăzi de zestre tradiționale conținând băuturi fine. Pentru Walter Ulbricht, prim-secretar al CC al PSUG și prim-vice- președintele Consiliului de Miniștri, au fost pregătite aceleași obiecte de argint precum și cutiile cu țigări și băuturi.
La fel a fost tratat și Otto Grotewohl, președintele Consiliului de Miniștri. Cutiile de țigări și băuturi au fost pregătite și pentru alți membri ai conducerii de stat și de partid, precum August Bach, președintele Camerei Landerilor, Hermann Matern, președintele grupului parlamentar PSUG, Heinrich Rau, vice-președintele Consiliului de Miniștri, Friedrich Ebert, primarul Berlinului. Alături de obiectele menționate, au mai fost oferite covoare de lână țesute manual, fețe de masă din pânză topită, stilouri de argint. După cum se vede, „conștiința de clasă” nu afectase câtuși de puțin obiceiurile „burgheze” ale protocolului diplomatic.
După cum spunea Vasile Stoica în nota sa amintită către Gheorghiu-Dej privind atitudinea neprietenească a funcționarilor români față de delegații est-germani la București: „ce dragă, de doi ani mâncăm pâine din diplomație!” Walter Ulbricht îi va întoarce vizita lui Gheorghiu-Dej abia în septembrie 1962. Ulbricht a mai venit la București și cu ocazia Congresului al III-lea al PMR din 1960, fără însă ca vizita respectivă să fie considerată vizită de stat. Colaborarea româno-est-germană a continuat să se intensifice în anii următori, însă RDG își va pierde poziția de frunte pe care o deținea în cadrul comerțului exterior românesc, pe măsură ce România și-a dezvoltat relațiile cu țările occidentale.
Foto: Delegația României întâmpinată pe aeroportul din Berlin de Walter Ulbricht (primul din dreapta)
