Gheorghe Rákóczi I și diplomația franceză
Familia Rákóczi a fost una din cele mai bogate și influente familii nobiliare din istoria Transilvaniei secolelor XVII-XVIII. Producând membrii ce au ocupat tronul principatului Ardealului, Rakoțeștii s-au remarcat adesea prin conflictele lor cu Imperiul Habsburgic, conflicte ce au coincis cu interesele Regatului Franței.
Încă din timpul regelui Francisc I, coroana franceză, simțindu-se amenințată de Imperiul Romano-German, a căutat să înființeze un bastion anti-Habsburgic și pro-francez în Europa de Est, inclusiv încheierea unei alianțe cu Imperiul Otoman în anul 1534, spre marea uimire a lumii creștine. În anul 1642, Ludovic al XIV-lea a fost încoronat ca rege al francezilor. Având însă doar patru ani, conducerea Franței căzuse în mâinile mamei sale, regenta Ana de Austria și a cardinalului Mazarin (foto sus, dreapta), devenit prim-ministru. Acest cardinal de origine italiană, considerat un continuator al politicii lui Richelieu, a căutat să-l transforme pe principele Gheorghe Rákóczi I (foto sus, stânga) într-un aliat desăvârșit, scrie Muzeul Conacul Pană Filipescu, pe pagina de Facebook a muzeului.
Încă de dinainte să devină conducătorul Transilvaniei (1630-1648), Rákóczi a servit ca general în timpul campaniilor militare anti-Habsburgice ale fostului principe Gabriel Bethlen, în cadrul Războiului de 30 de ani. Tratativele militare atât din partea francezilor cât și din partea suedezilor, pentru a atrage Transilvania împotriva Imperiului Romano-German au început din 1632.
În 1643, la ordinele cardinalului Mazarin, Domnul de la Haye, ambasadorul Franței la Istanbul, a început să colaboreze cu Keorosi Istvan, trimisul principelui tansilvănean, pentru a obține de la Poartă permisiunea ca Rákóczi să poarte război contra Imperialilor în Ungaria.
Curtea regală franceză îl lăuda constant pe principele ardelean, acesta primind scrisori însăși de la regenta Ana de Austria și de la Ludovic al XIV-lea, micul monarh mulțumindu-i pentru contribuția oferită la „slăbirea inspăimântătoarei puteri a casei d’Austria”. Tot în anul 1643 diplomatul Croissy-Fouquet a sosit în Ardeal pentru a-l convinge pe Rákóczi să se alăture alianței franco-suedeze împotriva împăratului german Ferdinand al III-lea.
Principele maghiar a cerut, pe lângă protecția Franței, un venit anual de 200.000 de scudii pe toată durata războiului. Pe 2 februarie 1644 Rákóczi și-a început ofensiva. Pe lângă ostașii ardeleni, în armata sa se aflau și 700 de moldoveni trimiși de Vasile Lupu și 1000 de valahi, trimiși de Matei Basarab, în frunte cu postelnicul Constantin Șerban, viitor domn. În scurt timp forțele transilvănene au ocupat 13 comitate din Ungaria Superioară, iar în luna august a anului 1645 Rákóczi oferă ajutor suedezilor conduși de Lennart Torstensson la asediul orașului Brno (Cehia).
Ofensiva suedezo-transilvăneană i-a determinat pe Habsburgi să găsească cât mai repede o soluție pe cale diplomatică. Principelui maghiar i s-a ordonat de către Imperiul Otoman să revină în Transilvania, acesta despărțindu-se de suedezi pe 21 august și revenind în Ardeal în septembrie 1645. În luna decembrie a aceluiași an, Rákóczi a încheiat cu comisarii împăratului Ferdinand al III-lea, un tratat de pace la Linz.
Principele trebuia să iasă din alianța anti-habsburgică, primind în schimb cinci comitate stăpânite anterior de Gabriel Bethlen. Întrucât Principatul Transilvaniei era un stat vasal Imperiului Otoman, Poarta impusese o creștere a tributului la 15.000 de galbeni pentru Ardeal și 7000 pentru comitatele obținute.
Tratatul de la Linz a adus principatului o creștere a prestigiului internațional, o extindere a teritoriului stăpânit în părțile vestice, precum și o victorie a cauzei protestante.
În 1648, Gheorghe I Rákóczi a murit iar principe a fost numit fiul acestuia cu același nume, ce a domnit din anul decesului tatălui său până în anul 1660. În această perioadă Mazarin nu a intervenit în Europa de Est din cauza problemelor interioare ale Franței, însă promovarea unei politici pro-franceze în lumea Răsăriteană va fi continuată de succesorul său, Jean Baptist Colbert.
Bibliografie:
- - Ludovic al XIV-lea și Constantin Brâncoveanu, studiu asupra politicii franceze în Europa Răsăriteană (1534-1688-1715), Ionnescu-Gion, Tipografia Academiei Române, București, 1884.
- - Academia Română, Secția științe istorice și arheologice, Istoria Românilor, vol V, O epocă de înoiri în spirit european (1601-1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.
