George Călinescu, cronicarul de box
„Celelalte round-uri răscoliră sala fără să soluţioneze lupta. Iritat de rezistenţa neaşteptată ce i se opunea şi care îl făcea să gâfâie de o uşoară agitaţie a inimii, Spandau se năpusti furios asupra germanului, aplicându-i cu repeziciune toate loviturile profesionale, crochete de dreapta şi de stânga, directe, swing-uri şi uppercut-uri, urmărindu-l până la frânghii şi făcându-l să-şi acopere faţa cu mănuşile sau să se apuce cu mâinile de adversar, dar cu toate acestea, gâfâind, înroşindu-se, agitându-se, plesnit, ghiontit, lipit, trântit, nu voia să cadă jos knock-outat”.
Rândurile de mai sus aduc fără doar şi poate a cronică de box, cred că sunteţi de acord cu mine. E adevărat că din unele expresii şi formulări reiese că textul a fost scris undeva în perioada interbelică, dar, citindu-l, tot la o cronică de box te duci cu gândul. Ei bine, ceea ce tocmai aţi citit nu e chiar o clasică cronică de box. Este mai mult o relatare, cu accente descriptive ieşite din comun, a unei gale de box care s-a consumat în mai 1932, la Arenele Romane din Bucureşti, iar autorul acestei relatări este scriitorul şi criticul literar George Călinescu, părintele Istoriei Literaturii Române! Spumoasa descriere a evenimentului sportiv cu pricina se regăseşte în Cartea nunţii, primul roman scris de George Călinescu, publicat în 1933. Şi în ziua de astăzi, oamenii din lumea boxului românesc comentează cu mândrie:„Ehe… despre noi a scris Călinescu!”
Gala cu pricina s-a consumat în realitate, nu este un produs al imaginaţiei scriitorului. Mai mult decât atât, Călinescu a asistat la eveniment împreună cu soţia sa, Alice, cu care se căsătorise în 1929. Evenimentul a adus în ring, printre alţii, câţiva dintre boxerii de referinţă ai României interbelice:Motzi Spakow – campion naţional al greilor, Ştefan Axioti, Mielu Doculescu sau Lucian Popescu, nume uriaş al boxului interbelic, campion european al profesioniştilor la trei categorii diferite:muscă, pană şi cocoş. La momentul în care familia Călinescu lua loc în Arenele Romane, Popescu dobândise deja două dintre cele trei titluri europene.
Înapoi în 1932
Lăsând la o parte savoarea formulărilor şi a expresiilor la modă în acea perioadă, Călinescu impresionează prin modul în care reuşeşte să descrie atmosfera de acolo, astfel încât îţi dă senzaţia că nu eşti un simplu cititor, ci că ai făcut un salt înapoi în timp şi eşti prezent alături de publicul din anul de graţie 1932:„Erau în grupuri şi oameni mai în vârstă, cu fizionomii masive de instalatori, măcelari sau agenţi secreţi, care discutau cu aprindere, pariind moralmente pentru un as sau pentru altul. Erau chiar şi fete cu o înfăţişare ciudat de ambiguă. Ochiul impertinent, buzele groase erau de vânzătoare, bascul, părul tuns, erau de sportive, dar în genere nu le puteai gândi decât printre fotbaliştii unei societăţi de tejghetari, ca moderniste ale mahalalei sau ca încurajatoare la startul unei curse de biciclişti. (…) În mijlocul amfiteatrului se afla o estradă pătrată de scânduri, înconjurată de un zăplaz făcut din trei frânghii, iar deasupra, prinse de două cabluri încrucişate, patru becuri electrice se clătinau la cea mai mică mişcare a podiumului, mişcând umbrele frânghiilor. În jurul ringului se vedeau scaune şi public mai select. Erau domni care, fiindcă sunt raşi şi îmbrăcaţi bine, par intelectuali, precum şi câteva femei în rochii de crepe-satin solemn. (…) Un spicher înalt cu pulover alb şi freza foarte linsă se apropie de marginea ringului şi începu să strige răguşit printr-o pâlnie de tinichea datele luptei”.
Capitolul din Cartea Nunţii în care se regăseşte relatarea amănunţită a galei din 21 mai 1932 se intitulează simplu, „O gală de box”. Logic, văzând fervoarea cu care George Călinescu prezintă evenimentul cu pricina, stai şi te întrebi ce l-a determinat să scrie aşa ceva. Cum a ajuns un renumit critic literar, care tocmai încheiase în 1932 monumentala biografie Viaţa lui Mihai Eminescu, să comenteze despre Popescu, Doculescu, Spakow sau Axioti, eroi ai sportului cu mănuşi, nicidecum ai literaturii române?!
Un „Sportiv” al literaturii române
În acest caz, lumina vine de la Câmpina, acolo unde trăieşte profesorul Ion Bălu (n. 1933), istoric, critic literar şi biograf al lui George Călinescu. La 82 de ani, dând dovadă de o memorie prodigioasă şi de o extraordinară capacitate de a reda diverse aspecte limpede şi pe înţelesul tuturor, profesorul Bălu ne oferă detalii preţioase:
„Nu rezultă de nicăieri că ar fi existat vreun element de intenţionalitate în a se documenta pentru Cartea Nunţii atunci când s-a dus la acea gală de box. Călinescu obişnuia să pună pe hârtie cam tot ceea ce trăia, aşa că, foarte probabil, ar fi scris undeva că a mers să vadă box ca să se inspire pentru Cartea Nunţii. Nici macar nu se poate spune exact dacă în mai 1932, când a avut loc acest eveniment sportiv, îi venise ideea de a scrie cartea. Să nu uitam că George Călinescu scria cu o rapiditate incredibilă aşa că nu e exclus ca ideea de a scrie Cartea Nunţii să-i fi venit după vizionarea galei, pe la sfârşitul lui ’32, începutul lui ’33. Probabil a scris cartea într-un timp scurt, iar în 1933 a publicat-o. Călinescu şi-a dorit foarte mult să debuteze ca prozator, să demonstreze că un bun critic literar poate fi şi un apreciat scriitor, iar Cartea Nunţii a fost primul pas în aceasta demonstraţie. În 1932, Călinescu tocmai terminase de scris şi publicase o operă de mare importanţă, Viaţa lui Mihai Eminescu, iar Cartea Nunţii a venit imediat după. În mod cert însă, el a mers la acea gală de box pentru a-şi satisface obligaţiile profesionale. George Călinescu acceptase să se ocupe de rubrica de sport a «Adevărului Literar şi Artistic». Pe vremea aceea, mai toate publicaţiile, indiferent de specificul lor, aveau câte o rubrică de sport, iar la «Adevărul Literar şi Artistic» el ţinea această rubrică. N-a ţinut-o mult, dar cât s-a ocupat de ea şi-a văzut de treabă. Îşi semna articolele cu pseudonimul Sportiv, nu pentru că dorea să se ascundă de cineva sau pentru că i-ar fi fost ruşine că el, critic literar, se ocupă de lucruri mărunte, aşa cum era considerat sportul pe atunci, ci pentru că avea foarte multe materiale apărute sub semnatura lui în revistă şi asta e regula generală în presă în astfel de situaţii. Ulterior, tot ceea ce a publicat în «Adevărul Literar şi Artistic» despre gala de box din mai 1932 a fost translatat în capitolul «O gală de box» din Cartea Nunţii”.
În „Adevărul Literar şi Artistic”, G. Călinescu obişnuia să-şi semneze textele cu pseudonimul „Sportiv”
Mai exact, Călinescu şi-a publicat relatările, despre evenimentul sportiv la care asistase, în ziarul cu care colabora, iar apoi le-a inserat, modificând pe alocuri numele boxerilor precum şi unele pasaje, în Cartea Nunţii.
„Stimez în boxeur atletul suplu ajutat de inteligenţă…”
„Ca individ, Călinescu nu a practicat niciodată vreun sport”, poveşteste profesorul Bălu. „Prin anii ’30 era încântat de plimbările cu automobilul pe care i le oferea directorul «Informaţiei Literare», iar în 1964 şi-a cumpărat un Fiat pe care el nu l-a condus niciodată, ci doar şoferul lui”.
Chiar dacă nu a făcut sport, George Călinescu n-a ezitat să promoveze sportul, pe care l-a văzut adesea ca pe ceva real, aflat în strânsă legătură cu viaţa de zi cu zi, ca pe o componentă a societăţii. În 1927, cu şase ani înainte de a-şi publica primul roman, Călinescu scria în «Viaţa Literară»:„Este de recomandat romancierului român o întoarcere din convenţional în real prin îmbrăcarea smocking-ului şi a costumului de baie, prin senzaţia motorului terestru şi aerian, prin frecventarea ringului”.
Criticul şi istoricul literar Emil Manu (1922-2005), citat de reputatul scriitor Victor Bănciulescu în cartea Sport şi cultură, spunea că George Călinescu a scris cronici sportive „în scop experimental şi demonstrativ”, fapt întărit cumva chiar de Călinescu într-o replică dată pe 5 iunie 1932 „Gazetei Sporturilor”, care afirmase despre cronicile călinesciene că sunt mai mult literare decât sportive:„Este ceea ce, de altfel, regretăm în sport, şi anume predominarea elementului de success personal şi de reclamă faţă de esenţa a ceea ce ar trebui să fie sportul, adică manifestare anonimă şi colectivă a instinctului de eugenie fizică. De altfel, oricare ar fi opinia dreaptă în această direcţie, noi înţelegem să folosim sportul în măsura în care documentează literatura şi să împăcăm educaţia fizică cu cea literară, şi dacă cineva de la «Gazeta Sporturilor» crede că este în masură să traducă adânca sa competenţă în fraze netede şi nebarbare, cronicarul nostru sportiv îl invită în toată sinceritatea să-şi dea colaborarea”.
Citat de acelaşi Victor Bănciulescu, George Călinescu nota că „totdeauna literatura şi viaţa au fost exclusiv sportive, sportul reprezentând vigoarea vitală a umanităţii”. Plecând de la aceste opinii, Călinescu creioneaza poate cele mai pitoreşti cadre din istoria boxului românesc, sport care, având în vedere rândurile următoare publicate în „Adevărul Literar şi Artistic” din 21 mai 1932, ca o avancronică a galei la care avea să asiste personal, pare să-l fi cucerit într-o anumită masură:„Deşi boxul e un sport care, printr-o împrejurare accidentală lui, aduce adesea un aer de bestialitate, el cultivă sensul unei inteligenţe muşchiulare şi armonii de mişcare ce stimulează vitalitatea. (…) Stimez în boxeur atletul suplu ajutat de inteligenţă. (…) Aşadar, aşteptăm dar cu nerăbdare matchurile internaţionale de sâmbătă 21 mai de la Arenele Romane, unde membrele elegante, conduse de o isteţime interioară, ale lui Gheorghe Axioti se vor izbi în zece reprize de trei minute de fălcile şi cărnurile de abanos luciu ale tânărului negru-american Jack Beasley, rudă cu lotusul şi palmierul. Celelalte matchuri (…) vor da ocazia sportivului fin şi romancierului modern de a observa ritmica trupurilor de diferite rase în replica strânsă şi agilă a pumnilor, tot atât de pasionantă dar mai puţin crudă decât luptele antice de gladiatori”.
Câteva runde, în oglindă
Iată pasaje din relatările lui George Călinescu despre meciurile de box de la Arenele Romane din 21 mai 1932, aşa cum au fost publicate ele în „Adevărul Literar şi Artistic” şi mai apoi în Cartea Nunţii.
Lucian Popescu îl învinge prin KO în repriza a doua din 10 pe germanul Georg Pfitzner. „Adevărul Literar şi Artistic”, 29 mai 1932
„În Lucian Popescu trebuie să vedeţi tipul oacheş al unui şmecher din Dealul Spirei, cu o şireată zâmbire în coada ochilor, ceva între spaima clasei şi cavalerul de suburbie. El e de un calm desăvârşit, zâmbitor, ce exală numai simpatie şi încredere în sine. În faţa acestui exponent al şireteniei populare, germanul desvoltă o industrie de mişcări cu atât mai ridicolă cu cât e mai gravă. Un pumn în nas aprinde faţa lui Pfitzner şi-i tatuează apoi trupul cu sânge. Ameţit ca într’o adevarată încăierare de stradă, el cade jos şi renunţă a se mai ridica”.
În Cartea Nunţii, Georg Pfitzner devine Georg Fising:
„Spicherul urla în pâlnie numele combatanţilor, Georg Fising şi Lucian Popescu, şi după ceremoniala strângere de mână se aşezară faţă în faţă cu pumnii întinşi, un şmecher oacheş de Dealul Spirei, cu o zâmbire şireată în coada ochilor, ceva între spaima clasei şi cavalerul de industrie, şi un tânăr neamţ decolorat la faţă, cu nasul întors în sus, cu ceva domol şi naiv de Gretchen cu cozi împletite. (…) Lucian, încurajat de strigătele de îndemn ce veneau din public, începu să toarne asupra capului celuilalt o grindină de pumni ce scăpă oricărei dominaţiuni tehnice. (…) Când Lucian vru să-l descleşteze de pe sine, germanul se clătină pe picioare şi se prăbuşi însângerat pe podea”.
Americanul Jack Beasley îl învinge la puncte pe Gheorghe Axioti. „Adevărul Literar şi Artistic”, 29 mai 1932
„G. Axioti are o figură simpatică, distinsă şi relativ cultă. (…) Forma sa de luptă este ştiinţifică sau cerebrală, ca să ne exprimăm mai literar, adică se întrevede în ea intenţia de a suplini prin inteligenţă ceiace lipseşte în vigoare. Dar ce poate face un om paşnic în faţa unui negru lucios ca abanosul şi sprinten ca un palmier. (…) Marele merit al lui Axioti este de fi rezistat până la sfârşit. (…) Cred, de altfel, că acest tânăr nu e chemat pentru asemenea exerciţii de vigoare animală şi că rostul său este nu în circ, ci la îndeletnicirile intelectuale”.
În Cartea Nunţii, Axioti devine Zuliotis, iar Beasley, Beverley:
„Pe ring săriseră doi noi combatanţi, G. Zuliotis şi un mulatru cu părul ca piperul, Jack Beverley. (…) Zvelt, statuar, cu pântecele supt şi umerii laţi, Zuliotis nu apărea ca o forţă brutală şi masivă din cauza distincţiei şi sclipirii studioase din privire. În faţa negrului dinainte, trupul său părea principial osândit. Subţire, drept şi fibros, ca un palmier, cu pielea unsuroasă şi netedă de abanos, Jack zâmbea arătându-şi dantura albă de felină (…) După o îndelungată şi sterilă luptă, gongul bătu şi mulatrul fu proclamat învingător la puncte…”
Motzi Spakow îl învinge la puncte pe germanul Hartkopp după 10 runde, „Adevărul Literar şi Artistic”, 29 mai 1932
„Acest Moţi e un individ foarte elegant.Trup atletic, îndesat, fără caricatură, cap taurin şi nas subţire, turtit, dar inteligenţă ageră în priviri, nebestială, el e de un calm desăvârşit, ironic, de om plictisit de a se juca cu un adversar neînsemnat. Cu toate acestea, Hartkopp nu era lipsit de primejdie. Cu aceeaşi germanică gravitate profesională şi metodă el primea lovituri nenumărate, gâfâind, înroşindu-se, agitându-se, plesnit, ghiontit, lipit, trântit, fără să vrea totuşi să cadă jos. Moti Spakow părea iritat. (…) În cele din urmă, ultimul gong bătu şi se puse astfel capăt unei lupte inegale şi monotone între un atlet a cărui eleganţă constă în felul de a culca la pământ dintr’o lovitură un individ şi un adversar care refuză să se întindă la pământ şi rezistă cu atâta merit, dar cu atâta deficit pentru spectacol în sine”.
În Cartea Nunţii, Spakow e „botezat” Spandau:
„Spandau atacă de la început repede şi cu putere, hotărât să termine cât mai curând, dar germanul, cu aceeaşi gravitate profesională a tuturor germanilor, bătu în retragere, ascunzându-se după pumni şi apărându-se meticulos şi savant. O încercare de lovitură în maxilar dădu greş, adversarul eschivându-se dar în acelaşi timp mâna stângă îl plesni în stomac. Incinta urla şi fluiera încurajând. (…) În cele din urmă, ultimul gong bătu, punând capăt unei lupte inegale şi monotone între un atlet a cărui eleganţa constă în faptul de a culca la pământ dintr-o lovitură şi un individ care refuză totuşi să se întindă pe scândurile ringului”.
Mielu Doculescu câştigă la puncte contra germanului Fritz Reppel, „Adevărul Literar şi Artistic”, 29 mai 1932
„Iată pe Mielu Doculescu, suplu, liniştit, românesc, mereu fără nici o aparenţă de oboseală, prudent şi defensiv cu moderaţiune. În faţa lui, blondul Fritz Reppel bate pe loc o germanică, metodică defensivă, nu fără o umbră de ridicol, aci exasperat în îmbujorarea feţei de inconcludenţa luptei, aci fricos până a fugi spre hazul spectatorilor din faţa adversarului. Scena aducea aminte de Chaplin boxeur, cu acea, ridiculă, goală şi măruntă agitaţie a mâinilor. Cu o răbdare metodică, germanul primeşte până la sfârşit loviturile, lăsându-se învins numai la puncte”.
Aceeaşi scenă, redată în Cartea Nunţii:
„La început, combatanţii se multumiră să danseze unul în fata altuia, trotând mărunt şi apărându-şi faţa cu pumnii. (…) Mielu, cu mâna stângă întinsă deasupra capului, încerca să fandeze catre adversar, apropiindu-se şi retrăgându-se cu mişcări iuţi şi încercând să plaseze o lovitură. (…) Comedia bătutei pe loc continuă şi în celelalte round-uri, spre indignarea spectatorilor. Când românul aplică un uppercut în bărbia germanului, îmbujorându-i faţa, publicul urlă de satisfacţie şi se auziră strigăte:
-Dă-i nainte, dă-i la mir!”
