Genocidul din Rwanda este pe cale să se petreacă şi în Burundi

Conflictul dintre populaţiile tutsi şi hutu în primul rând, dar şi alte dificultăţi, fac din Burundi o ţară în care traiul este o luptă continuă. Conflictul pare unul etnic, este însă departe de a fi aşa.

Burundi are, deloc surprinzător având în vedere graniţele artificiale specifice Africii, o configuraţie etnică similară cu cea din Rwanda:85% din populaţie aparţin grupului hutu, iar 14% grupului tutsi, 1% identificându-se ca twa. Conflictul este, ca de obicei, la suprafaţă unul etnic, având în spate raţiuni economice şi politice, care ne duc înapoi în era colonială. Tutsi au fost privilegiaţi de Belgia, care a încurajat de altfel disensiunile dintre diversele triburi pentru a-şi întări propria putere. Când ţara şi-a câştigat independenţa în 1962, tutsi detineau pârghiile puterii şi au realizat transferul de autoritate. Acest lucru a cauzat nemulţumiri în rândul hutu, care s-au organizat în facţiuni rebele, dintre care cele mai importante erau PALIPEHUTU şi CNDD-FDD. Au avut loc ciocniri violente între armată şi rebeli în anii care au urmat, în special în 1972 şi 1988. Populaţia civilă a avut desigur cel mai mult de suferit.

O istorie violentă

De fapt, putem spune că după asasinarea prim—ministrului Pierre Ngendandumwe, în 1965, împreună cu uciderea unor civili tutsi în oraşul Muramuya, a început ‘ciclul infernal’, cul îl numea viitorul preşedinte Buyoya:identitatea etnică va fi folosită ca mijloc de a obţine şi păstra puterea politică, şi împreună cu ea, accesul la resurse.

Violenţele au crescut şi mai mult după primele alegeri democratice, din 1993, când a fost ales preşedinte un hutu, Melchior Ndadaya. După numai câteva luni el alături de alţi câţiva politicieni au fost asasinaţi de către armata dominată acum de tutsi, care au preluat iarăşi puterea. Evenimentul a declanşat un şir de atacuri sângeroase asupra ambelor populaţii:se estimează că 300.000 de mii de oameni ar fi pierit şi 2 milioane au fost nevoiţi să fugă în cei 12 ani de război civil. Populaţia civilă, atât tutsi cât şi hutu, a fost masacrată de armată şi diversele facţiuni hutu.

Amploarea violenţelor trebuie privite în contextul general al Africii Centrale din acea perioadă. Deşi a început ca un război civil, conflictul a evoluat la mijlocul anilor ’90, atunci când au intervenit alţi factori în joc. Guvernul din Burundi s-a aliat atunci cu conducerea dominată de tutsi din Rwanda, pentru ca împreună să contracareze grupările rebele, în special de hutu, din ambele ţări. În plus, autorităţile din Burundi mai colaborau şi cu mişcarea de rezistenţă tutsi din Republica Democrată Congo şi cu armata Ugandei. Grupările hutu au procedat la fel, s-au aliat cu mişcări similare din ţările vecine. În tot acest război crunt dintre alianţe pe multiple fronturi, localnicii se chinuiau să supravieţuiască.

Graţie presiunii internaţionale, regimul tutsi şi grupurile hutu au semnat un acord de pace în anul 2000. Cu susţinerea ONU, preşedintele tutsi Pierre Buyoya a fost numit preşedinte într-o fază de tranziţie. În 2003, la rândul său noul preşedinte a încheiat un acord cu principalii lideri hutu, ceea ce teoretic însemna că s-a pus capăt conflictului. În acelaşi an, şeful hutu Domitien Ndayizeye a preluat atribuţiile prezidenţiale, dar la alegerile din 2005 a câştigat fostul lider ai rebelilor, Pierre Nkurunziza.

Între 2005 şi 2010 s-a înregistrat o fază relativ stabilă a politicii din Burundi, guvernul reuşind să păstreze un echilibru, fragil însă, al reprezentării etnice în sistemul politic şi cel militar. Tratamentul autorităţilor faţă de opoziţie era în schimb îngrijorător. În ciuda faptului că tratatul a contribuit decisiv la procesul de pacificare din zonă, opoziţia se confrunta cu multe neajunsuri. Mai mulţi lideri politici au fost arestaţi şi au fost interzise adunările electorale. Chiar înainte de alegerile prezidenţiale din 2010, guvernul a fost acuzat că ar fi plănuit să falsifice rezultatele, ceea ce a dus la decizia opoziţiei de a le boicota.

După ce preşedintele Pierre Nkurunziza a fost reales în 2010, în ţară s-au înmulţit neliniştile. Au avut loc mai multe asasinate, căzând victime atât susţinători cât şi opozanţi ai guvernului. S-au petrecut chiar şi arestări ilegale şi prizonierii au fost torturaţi. Totodată, guvernul a introdus nişte legi care limitau libertatea presei şi care permiteau poliţiei să întrerupă sau să se amestece în întălnirile politice. Astfel de legi afectau  grav libertăţile cetăţeneşti, ceea ce a amplificat conflictul, iar riscul izbucnirii unui nou război civil creşte constant.

După cativa ani fără tulburari foarte mari, Burundi a ajuns iarăşi într-o criză profundă. Factorul declanşator al violenţelor l-a reprezentat decizia preşedintelui Nkurunziza de a candida a treia oară la alegerile din 2015, încălcând flagrant constituţia şi motivând că de fapt prima dată a fost ales de parlament, nu de cetăţeni. Au izbucnit proteste de amploare din parte opozitiei, societăţii civile şi bisericii catolice, cea mai importantă din ţară. Poliţia a intervenit şi a respins violent manifestanţii, mai multi oameni murind in urma altercaţiilor. Nkurunziza însă a câştigat controversatele alegeri din iulie 2015.

Conflictul etnic este de fapt politic

Într-un raport al ONU din februarie 2016, Rwanda a fost învinuită că a recrutat şi antrenat refugiaţi din Burundi pentru a lupta împotriva regimului Nkurunziza. După anunţul presedintelui din aprilie 2015, decizie aprobată de curtea constituţională, că va urma să mai dandideze o dată, situaţia tensionată s-a prefăcut într-o adevărată criză, în care au murit cel puţin 240 de persoane şi peste 200.000 au părăsit ţara, ca urmare a agresivităţii guvernului.printre cele mai multe victime ale acestuia se numără tineri din minoritatea tutsi. Violurile, mutilările, gropile comune sunt acum iarăşi la ordinea zilei.

Un conflict iscat din raţiuni politice este acum descris ca unul etnic. Preşedintele vrea să manipuleze insistând pe ideea că ar fi nepopular doar în rândul unei minorităţi nostalgice după puterea pierdută. Nemulţumirea şi violenţa au adus din nou în perspectivă războiul civil, iar ONU se teme că această criză la rândul său se poate transforma în genocid. Preşedintele Nkurunziza refuză să permită organizaţiei, dar şi Uniunii Africane, crearea unei forţe pentru menţinerea pacii în ţară. Evoluţia evenimentelor seamănă înfricoşător de mult cu genocidul din tara vecină, Rwanda, din 1994, când cel mai mult a fost lovită minoritatea tutsi. Un conflict care pare atât de simplu de explicat este de fapt rezultatul unui şir lung de probleme, printre care discrepanţe regionale, de clasă şi gen sau inegalităţi sociale şi economice. Factorul etnic este folosit de politic pentru a mobiliza masele.

Intr-o economie slabă, unde sunt puţine resurse, lupta pentru accesul la ele este cu atât mai acerbă. Controlul asupra resurselor depinde de controlul asupra instituţiilor. Liderii politici si-au folosit puterea pentru a manipula diferentele culturale şi a-şi consolida astfel autoritatea, jucând cartea etnicităţii pentru a-şi justifica acţiunile. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum, când preşedintele nu mai are la ce soluţii să recurgă, după ce deşi a eliminat soldaţii şi membrii guvernului care nu îl susţineau şi a suprimat protestele, tot nu a reuşit să ţină tara sub control.

Iar exploatarea elementului etnic este extrem de periculoasă într-o ţară ca Burundi, în care majoritatea populaţiei trăieşte în foamete, oboseală şi demoralizare totală. Riscul de genocid este cât se poate de real.

surse:Globalis.se, opendemocracy.net, Uppsala Conflict Database