Genialitatea celor nouă simfonii ale lui Beethoven

„Muzica este o revelaţie mai înaltă decât orice înţelepciune sau filosofie. Muzica este pământul electric în care spiritul trăiește, gândește și creează”, spunea titanul de la Bonn despre arta căreia și-a dedicat întreaga existenţă. Beethoven, de la a cărui naștere întreaga lume aniversează 250 de ani, ne-a lăsat peste 700 de lucrări, compuse în 45 de ani de creaţie. Unicul său Concert de vioară, celebrele Sonata Lunii, Appassionata și Sonata Kreutzer, Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră-Imperialul se numără printre hiturile beethoveniene.

În ciuda faptului că a compus o singură operă, Fidelio, se pare că tocmai aceasta era lucrarea sa preferată, o ironie a sorţii pentru un compozitor uriaș de gen simfonic și cameral. Poate însă moștenirea artistică la care se face cel mai adesea referire sunt cele nouă simfonii, ce traversează clasicismul și romantismul muzical, pornind de la influenţa lui Mozart sau Haydn și ajungând la limite neatinse în muzică până atunci.

„Nu uit niciodată o temă care mi-a sunat în cap”

Cuprinsă între clasicismul lui Mozart și Haydn și romantismul pe care l-a prefigurat și al cărui părinte este uneori considerat, opera lui Beethoven este adesea împărţită în trei perioade de creaţie. Prima etapă, 1790-1800, e asociată clasicismului muzical. În cea de-a doua, când începe să se instaleze surzenia, Beethoven creează o ruptură mai mare cu armonia muzicală de până atunci și Eroica marchează în mod special o turnură în scriitura simfonică. În final, din 1818, Beethoven sparge definitiv orice tipare posibile existente anterior și se spune că ultimele partituri sunt încărcate de misticism și atât de evoluate încât nici astăzi nu le putem recepta deplin.

În fapt, stilul său propriu, atât de exploziv și de personal, nu este încadrabil exact în vreun curent artistic. Ca orice mare creator, Beethoven își depășește epoca, vocea sa fiind unică. Şi dacă Mozart scria o simfonie în zile sau săptămâni, la Beethoven asta însemna luni sau chiar ani. Procesul de creaţie era lent. Avea în cap mult timp ideea înainte de a o așterne fizic pe portativ. O scurtă incursiune în laboratorul de creaţie ne arată sugestiv procesul propriu de compoziţie: „Ţin în mine mult timp gândurile mele înainte de a le așterne pe hârtie. Memoria mea este însă atât de tenace încât sunt sigur că nu uit niciodată (...) o temă care mi-a sunat în cap. Schimb multe lucruri, renunţ și încerc apoi din nou până când sunt satisfăcut. Apoi începe în capul meu dezvoltarea temei în toate direcţiile și (...) ideea fundamentală nu mă părăsește niciodată, crește, văd tabloul complet care stă în faţa mea și rămâne apoi munca de a transcrie”.

Ultimele sale patru simfonii atestă geniul beethovenian. Un muzician care a creat aproape întreaga sa viaţă fără să poată auzi o notă din ceea ce compunea altfel decât în interiorul său... Surzenia a fost tragedia absolută a unui artist absolut.

Simfonia 1 (1795-1800) este dedicată unuia dintre primii săi protectori, baronul Gottfried van Swieten, fiind publicată în 1801, la Leipzig. Deși compusă sub influenţa clasicismului muzical vienez, în umbra lăsată de Mozart, pe care îl admira, și de Haydn, care i-a fost profesor, prima simfonie face deja să se distingă vocea personală a lui Beethoven, care venea să schimbe, prin următoarele sale lucrări, canoanele de până atunci. Premiera a avut la loc Burgtheater, teatrul naţional vienez, pe 2 aprilie 1800, și a inclus, ca o referinţă la cei în lumina cărora se formase, şi o simfonie de Mozart și o lucrare de Haydn, alături de alte lucrări semnate de el însuși.