Generalul Yamashita, geniul japonez care i-a înfrânt pe britanici

Winston Churchill descria căderea Singaporelui, pe 15 februarie 1942, ca fiind “cel mai mare dezastru şi cea mai mare capitulare din istoria britanică”. Iar cel care reuşise să îi înfrângă pe britanici în Orientul Îndepărtat era unul dintre cei mai mari generali japonezi din cel de-Al Doilea Război Mondial:Tomoyuki Yamashita. 

Trupele japoneze au aterizat în Tailanda şi în nordul Peninsulei Malacca pe 8 decembrie 1941 şi au început marşul spre sud. Au parcurs în mai puţin de două luni peste 800 de kilometri de junglă. Când au ajuns în Singapore, soldaţii erau fie răniţi, fie extrem de obosiţi, aşa că numai jumătate din forţa originală, de 60.000 de oameni, mai putea fi eficientă în luptă. Totuşi, o garnizoană din Marea Britanie şi Commonwealth, formată din 130.000 de soldaţi, a capitulat în faţa lor, deşi  Churchill le ordonase să lupte până la ultimul om. Baza din Singapore era centrul apărării britanice din Orientul Îndepărtat. Pierderea sa a fost una dintre cele mai negre momente din timpul războiului pentru cauza Aliaţilor şi o lovitură puternică dată poziţiei imperiale a Marii Britanii în sudul Asiei.

Totuşi, mai puţin cunoscută este personalitatea celui care a condus invazia, generalul japonez Tomoyuki Yamashita:un om încrezător, puternic, mai înalt decât soldatul japonez obişnuit.

Drumul întortocheat înspre înatul comandament

Cariera lui Yamashita s-a suprapus cu perioada creşterii şi decăderii armatei imperiale a Japoniei. Născut în 1885, a absolvit academia militară la vârsta de 20 de ani, în anul când victoria în războiul ruso-japonez a marcat emergenţa Japoniei ca o putere mondială. Între cele două războaie mondiale a avut mai multe funcţii militare sau diplomatice. În 1932 era şef al afacerilor militare la sediul imperial din Tokyo, iar doi ani mai târziu a fost promovat în funcţia de general. În 1936 a suferit un uşor regres, fiind implicat într-o tentativă de lovitură de stat militară. 

Dar misiunea care l-a făcut faimos a fost numirea la comanda Armatei 25, care a invadat Malacca la sfârşitul anului 1941. Succesul său răsunător în Singapore a  atras pizma marelui său rival, premierul Hideki Tojo, iar din această cauză a fost detaşat în nord-estul Chinei şi nu i s-a acordat mult râvnita audienţă la Împăratul Hirohito. După înlăturarea lui Tojo de la putere, doi ani mai târziu, Yamashita a fost chemat pentru a conduce apărarea japoneză din Filipine împotriva copleşitoarei puteri americane.

În circumstanţe incerte şi controversate, Yamashita a fost spânzurat, în februarie 1946, după un proces condus de forţele americane victorioase. Acuzaţiile erau legate de atrocităţile comise de forţele japoneze în Filipine, pentru care el nu a fost direct responsabil – aşa cum au susţinut cu fermitate apărătorii săi. „Standardul Yamashita” – însemnând răspunderea ofiţerilor superiori pentru infracţiunile comise de subordonaţii lor – a rămas un precedent juridic important în cazurile de crime de război.

Un general atipic

Din multe puncte de vedere Yamashita a fost un membru atipic al castei militare în rândul căreia a crescut. Nu avea abilităţile politice necesare pentru negocierea cu succes în luptele complexe dintre diversele facţiuni, care au apărut din anii 1920. Deşi dârz în luptă şi devotat valorilor bushido(n.r. – codul de sacrifiu şi loialitate faţă de Împărat care reglementa comportamentul militarilor japonezi), Yamashita a fost mai mult decât un simplu soldat. Era un erudit şi călătorise mult – petrecând o bună parte a timpului, în perioada interbelică, în misiuni militare prin Europa. În Viena, a avut o lungă aventură sentimentală cu o nemţoaică. Mai important pentru cariera sa profesională a fost faptul că, într-o vizită în Europa de vest, a fost martor la urmările blitzkrieg-ului german din 1940. A fost impresionat de potenţialul războiului rapid în care infanteria, artileria şi forţele aeriene erau coordonate pentru a da părţii victorioase un avantaj substanţial faţă de adversarul prost pregătit.

Avertizat cu privire la iminenţa invaziei germane asupra Uniunii Sovietice în iunie 1941, Yamashita s-a întors acasă prin Rusia, înainte de Operaţiunea Barbarossa. Recomandările sale de încetare a ostilităţilor în China, unde Japonia lupta din 1937, şi de încercare de menţinere a păcii cu Marea Britanie şi SUA au fost ignorate de guvern. Cererile sale pentru o armată extinsă, mai bine antrenată, bine mecanizată şi integrată cu forţa navală şi aeriană au fost de asemenea trecute cu vederea.

Planificarea pentru victorie

Yamashita a întreprins cea mai importantă campanie a sa cu trupe cărora le lipseau armele moderne şi echipamentul adecvat. Mai mult, inamicul era mult mai numeros. Serviciile secrete japoneze au subestimat, de fapt, dimensiunea forţelor oponentului. Dar nu numărul era cheia victoriei. În conformitate cu tradiţia militară japoneză, forţele lui Yamashita erau moştenitoarele unei culturi a războiului care punea accentul pe spiritul de luptă şi nu pe teama de durere sau moarte. Această morală avea să decidă rezultatul.

Totuşi, în două aspecte japonezii aveau un avantaj material:Armata 25 a început invazia Peninsulei Malacca cu 80 de tancuri, iar britanicii nu aveau nici un tanc, numai câteva vehicule blindate, iar japonezii aveau peste 600 de aeronave, în timp ce britanicii numai 158.

Lovind fară milă aerodromurile britanice de la început, forţa aeriană japoneză i-a dat lui Yamashita libertată totală de a opera la sol. Perspectivele sale au fost îmbunătăţite şi când, după o lovitură devastatoare asupra mândriei navale britanice, distrugătoarele japoneze au scufundat două nave trimise pentru a consolida baza din Singapore – Prince of Walesşi Repulse– la nici o săptămână de la sosirea lor în regiune.

Războiul tropical

A avut loc o pregătire temeinică înainte de asaltul japonez. O unitate de specialitate cu sediul în Formosa, din care s-a remarcat şeful de operaţiuni al lui Yamashita, Colonelul Masanobu Tsuji, a lucrat minuţios la toate aspectele ce ţineau de războiul tropical. Soldaţii au primit o broşură, intitulată „Citeşte asta singur – şi războiul poate fi câştigat”, care acoperea fiecare detaliu imaginabil al operaţiunii, de la pericolele unei aterizări pe apă, la probleme de sănătate şi salubritate şi pănâ la problemele mecanice ce pot interveni la temperaturi foarte mari. Se explica şi motivul invaziei, prezentată nu doar ca o luptă pentru controlul unor resurse esenţiale, precum petrol, cauciuc şi staniu, ci şi ca o cruciadă purtată în numele popoarelor asiatice împotriva dominaţiei coloniale a albilor.

Yamashita era convins că principala slăbiciune a forţelor duşmane era lipsa unităţii dintre britanici şi indieni, care alcătuiau cea mai mare parte a garnizoanei din Singapore. Într-un discurs adresat oamenilor săi înainte de începerea operaţiunii, a afirmat că „cel mai fragil punct este slaba solidaritate mentală dintre ei, din moment ce inamicul este compus din două rase diferite, britanici şi indieni”.Aşa că le-a cerut soldaţilor să dea o lovitură decisivă britanicilor, fiind sigur că apoi forţele coloniale vor ceda.

Un element crucial pentru succesul campaniei a fost şi capacitatea lui Yamashita de a transmite propria sa încredere în victoria finală şi soldaţilor săi. De la început a mărturisit că va împărtăşi greutăţile cu care ei se confruntă, chiar declarând că va face parte din primul val de atac. În ajunul invaziei a declarat, pasional şi plin de emoţie, că aceasta era „ziua la care au visat şi pentru care s-au pregătit atât de mult:şansa supremă de a-i zdrobi pe britanici şi pe americani şi de a stabili o nouă ordine în Orientul Îndepărtat, sub soarele glorios al Japoniei”.

Invazia

Planul de invazie s-a concentrat pe debarcarea în sudul Tailandei şi nord-estul Peninsulei Malacca, apoi traversarea rapidă a peninsulei pentru a-l lua prin surprindere pe inamic. Yamashita nu a conceput planul general pentru cucerirea Peninsulei – era responsabilitatea statului major japonez – dar contribuţia sa a fost vitală pentru a-i asigura succesul.

Ştiind că nu are resursele necesare pentru a susţine un război pe mai mult de un front, a decis să îşi concentreze forţele pe drumul principal ce ducea spre sud, spre Singapore, pe coasta de vest. Ajungând la o fâşie de apă, de două mile lăţime, care separă Singapore de continent, aduce o nouă divizie pentru a ajuta la asaltul final asupra britanicilor.

Ca orice general respectabil, Yamashita a exploatat greşelile şi slăbiciunile oponenţilor săi. Britanicii nu anticipaseră numai un atac din sud – aşa cum s-a spus de multe ori-, ci exista şi un plan de apărare a nordului Peninsulei;însă, comandanţii britanici au greşit şi au dispersat forţele prea mult. Unele trupe se ocupau cu apărarea aeroporturilor din nord, dar acestea aveau o valoare mică întrucât britanicii nu aveau aeronave adecvate pentru a le folosi. Chiar şi când era clar că veneau în forţă pe coasta de vest, Generalul Percival a insistat să împrăştie trupele în cazul unui asalt din est. Acest lucru i-a permis lui Yamashita, cu o armată mai mică, să obţină un avantaj vital.

Blitzkrieg pe bicicletă

Şansele de victorie ale Japoniei au depins de doi factori:viteză şi mobilitate. Contrar percepţiilor generale, japonezii nu erau experimentaţi în lupta în junglă, dar s-au adaptat mai bine la condiţiile tropicale decât adversarii lor. Yamashita a dorit să lanseze un asalt feroce al artileriei şi forţelor aeriene asupra unei poziţii a britanicilor, în timp ce o parte din forţe părăseau temporar drumul pentru a se avânta prin junglă în spatele liniilor inamice pentru a-i tăia liniile de comunicaţie.

Comanda maritimă le-a permis japonezilor să folosească bărci pentru a înainta în jos pe coastă rapid, perturbând apărarea britanică. Ritmul invaziei a fost menţinut prin folosirea de camioane şi – deloc suprinzător date fiind condiţiile de pe teren – a unui număr mare de biciclete.

Inginerii au reparat rapid podurile demolate de britanicii aflaţi în retragere. Uneori, oamenii se avântau înot prin râuri, cu bicicletele pe umăr, alteori treceau peste poduri improvizate, susţinute de inginerii care stăteau în apă. Când cauciucurile se spărgeau, soldaţii mergeau pe jante, iar zgomotul făcut pe asflat îi făceau pe britanici să creadă că se auzeau din depărtare tancuri japoneze.

Forma personalizată de Yamashita a blitzkriegului a creat panică şi nesiguranţă, aşa că retragerea era unica opţiune. Şi în plus, armata sa a avut ambiţia de a continua să lupte cu dârzenie în condiţii pe care britanicii le considerau de neconceput pentru o luptă decentă.

În memoriile sale, Colonelul Tsuji îşi amintea că la un moment dat britanicii şi-au abandonat armele în mijlocul drumului şi s-au adăpostit din calea ploilor musonice într-o plantaţie de cauciuc din apropiere. Aşa că tancurile japoneze s-au grăbit să distrugă echipamentul britanicilor demoralizaţi, iar infanteria a continuat să împingă atacul înspre pădurea tropicală jilavă. Japonezii erau mai inventivi, mai talentaţi în arta improvizaţiei şi mai doritori să lucreze în unităţi mici. Deşi mai rezistenţi, nu mâncau foarte mult şi dormeau puţin, japonezii nu ezitau să facă uz de toate bunurile capturate – cunoscute drept „raţiile Churchill”.

„Atacul meu asupra Singaporelui a fost un bluf – unul care a funcționat. Aveam 30.000 de oameni, iar inamicul de trei ori mai mulți.Știam că dacă trebuie să duc o luptă îndelungată pentru Singapore, voi fi învins. De aceea, capitularea trebuia obținută cât mai repede. Mi-a fost tot timpul teamă că britanicii ne-ar putea descoperi inferioritatea numericăși lipsa de proviziiși m-ar împinge în lupte de stradă dezastruoase.”

La strâmtoarea Johore

Bătălia finală a campaniei, care avea să decidă câştigătorul, a fost asaltul asupra Singaporelui. Când Yamashita a ajuns la strâmtoarea Johore, muniţia, combustibilul şi hrana erau aproape pe sfârşite. A înţeles că singura sa şansă era grăbirea operaţiunilor şi nu o pauză pentru consolidări.

Yamashita a creat o diversiune:a masat forţele în timpul nopţii pe coasta opusă cu Singapore, dând impresia că se pregătea pentru un atac pe malul nord-estic al insulei. Apoi, pe 8 februarie, a lansat întreaga sa forţă împotriva coastei nord-vestice, care era puţin apărată. Odată ajunşi pe uscat, japonezii au avansat pe un front îngust, aşa cum făcuseră şi pe continent, bazându-se pe confuzia cauzată de un asalt frontal neîntrerupt. Împotriva unui inamic demoralizat, baioneta a reuşit să compenseze lipsa muniţiei.

Apărarea britanică a reuşit să reziste o săptămână, iar forţele invadatoare au înaintat continuu, ocupând poziţii cheie. Pe 15 februarie, Percival a realizat că era mai bine să se predea decât să continue să piardă vieţi umane.

Căderea Singaporelui arată adevărul spuselor lui Napoleon:”în razboi, moralul se află faţă de dotarea tehnică într-un raport de 3/1”. Yamashita şi-a asigurat un avantaj psihologic faţă de Percival şi a încercat să îl păstreze până la capăt. Victoria din Singapore i-a adus lui Yamashita titulatura de „Tigrul din Malacca”. Pentru a fi obţinut capitularea necondiţionată în doar 70 de zile, îi dă dreptul de a fi considerat unul dintre cei mai mari comandanţi ai vremii sale. 

http://www.military-history.org/