⬆

Generalul rus Belaev: „Generalul Berthelot are o burtă atât de mare pentru ca să poată încasa toate loviturile de picior pe care i le voi da eu în spate!“

Autor: Redacția

Ambasador al Franţei în România în perioada 1916-1920, contele de Saint-Aulaire a contribuit decisiv la netezirea relaţiilor României cu aliaţii. Memoriile sale ne oferă o perspectivă unică asupra importanţei Misiunii Militare Franceze în România, dar poate și mai important, a problemelor pe care generalul Berthelot a trebuit să le depășească în colaborarea cu „aliaţii” ... ruși!

„În ce privește instrucţiunile mele, îmi spuse generalul Berthelot, îmi închipui că sunt aceleași ca și ale dumneavoastră, dacă vi s-au dat, căci se pare că Quai d’Orsay nu prea face risipă de așa ceva. Iată ultimele cuvinte ale generalului Joffre când m-am despărţit de el: «Rusia nu e prea bucuroasă că veniţi. Să vă feriţi de ea. În privinţa românilor, rolul de consilier este totdeauna foarte delicat; mai întâi de toate trebuie să le câștigaţi încrederea și inima»”. Le-a câștigat atât de bine chiar de la primul contact, încât a doua zi, după ce chiar în ziua sosirii îi vizitase pe rege și pe Brătianu, la Marele Cartier General, la 15 km de București, a venit să-mi ceară părerea: ce urmare să dea propunerii lor de a-i încredinţa comanda armatei române? Pe peronul gării, președintele Consiliului îl întâmpinase cu următoarele cuvinte. «Fiţi binevenit, domnule general. Salut în persoana dumneavoastră, dacă sunteţi de acord, pe șeful de Stat-Major General al armatei române».

Câteva clipe mai târziu, regele Ferdinand reînnoi propunerea într-o formă și mai stăruitoare. Mulţumind pentru onoarea care se făcea armatei franceze în persoana sa, generalul își amână răspunsul. Mai militar decât el, în sensul strict al cuvântului, înclinam pentru acceptarea unei poziţii oficiale. Mai diplomat decât mine, generalul socotea, pe drept cuvânt, că, departe de a-și garanta autoritatea printr-un titlu zadarnic, el risca să o compromită acceptând responsabilitatea unor eșecuri datorate unor cauze anterioare venirii sale. De acord cu mine, el răspunse regelui: «Prefer să rămân lângă dumneavoastră fără nici un titlu, numai cu bunăvoinţa mea». Minunea, spre cinstea românilor și a francezilor, a fost că armonia nu a încetat să domnească între ei ca și la nivelul superior, între rege și generalul francez. Desigur, situaţia era prea compromisă ca să poată fi imediat și integral îndepărtată. […]

Pe lângă regele Ferdinand, generalul Berthelot, fără să ridice vreodată tonul, va exercita asupra armatei române un fel de dictatură a competenţei, a sângelui rece, a optimismului, a surâsului și chiar a gastronomiei. Burgund cu temperament sangvin, foarte echilibrat, mai înalt și mai corpolent decât Joffre, tot atât de calm, dar mai puţin tăcut, mai jovial, dar tot atât de senin, înzestrat cu poftă zdravănă de mâncare, cu un gust ales, sociabil și generos, el ţinea masă deschisă, îmbelșugată, de prim ordin, și era destul de bine organizat pentru a mă ajuta deseori în această privinţă, mulţumită automobilelor misiunii și legăturilor sale cu partea neocupată a țării. […]

Generalul Berthelot, uriaș bun, blând și indulgent, ca toţi oamenii voinici, deţinea fără îndoială, în toată România ca și în tot înaltul stat-major francez, recordul de grosime a taliei. Regina Maria, pe care generalul Bethelot o îmbrăţișa când își lua rămasbun de la ea, spunea: «Niciodată nu m-am simţit strânsă la un piept atât delat». Robert de Flers, uluit de extraordinara lui capacitate de a încasa lovituri grele, spunea: «Are un pântece atât de mare ca să-i poată încăpea stomacul uriaș, căci cutia toracică nu-i ajunge». Dușmanul personal al șefului misiunii noastre, cel care ar fi trebuit să aibă cea mai statornică frăţie de arme, era generalul Belaev, șeful Misiunii Militare Ruse, trimisă în mare grabă după ce a venit a noastră, misiune însă mai puţin numeroasă, mult mai puţin bine alcătuită și mai ales, pe bună dreptate, mult mai puţin bine primită. Despre colegul său francez, generalul Belaev spunea: «Generalul Bethelot are o burtă atât de mare pentru ca să poată încasa toate loviturile de picior pe care i le voi da eu în spate». Aceste amabile cuvinte, care au fost raportate comandantului de Belloy, atașatul meu naval, de un ofţer de marină rus pe care-l cunoscuse la Sankt-Petersburg, m-au lămurit asupra valorii «colaborării» pe care o puteam aștepta de la marii noștri aliaţi. Comportându-se ca și cum ne-ar fi fost dușman, nu mă îndoiesc că acest «aliat» își trăda atât suveranul, care era mai leal faţă de noi decât miniștrii și generalii săi, cât și cauza interaliată; dar el însuși era trădat de propriii săi ofiţeri care, mă grăbesc să o spun, ne informau fără a cere nimic în schimb asupra planurilor sale rău-voitoare. Chiar a doua zi după sosirea sa, informatorul comandantului de Belloy îl punea la curent cu aceste instrucţiuni date ofiţerilor superiori ai misiunii sale: «Să nu uitaţi că obiectivul principal al misiunii noastre este să împiedicăm reușita misiunii franceze».

Nimic nu putea contribui mai mult la popularitatea misiunii noastre decât dușmănia rusească. Generalul Berthelot, care vedea imediat partea bună a lucrurilor, se bucura și nu se mira. Când i-am repetat spusele generalului Belaev despre utilitatea taliei sale atât de cuprinzătoare, el izbucni într-un râs care-i scutură pântecele, ţinta acelor afirmaţii. «Îl voi pofti la masă, zise el, îi voi da cele mai bune vinuri și cea mai bună șampanie In vino veritas, mai ales pentru acești oameni, care nu spun adevărul decât la beţie. Poate voi afla cei în capul lui, dacă are așa ceva». Generalul Balaev, slab ca un ascet și pământiu la faţă cum era, îl antipatiza pe șeful misiunii noastre cu atât mai mult cu cât, bolnăvicios din fire, îi învidia pentru sănătatea de fier. (...)

Din clipa sosirii noastre în România, generalul Berthelot ceruse generalului Joffre să trimită puternice întăriri în ofiţeri și tehnicieni. El considera, pe bună dreptate, că nu va putea acţiona în mod eficace asupra armatei române, fie pentru a o folosi cât mai bine, fie, în caz de înfrângeri, pentru a o reconstitui, decât printr-o colaborare care să se exercite în toate serviciile și în toate eșaloanele sale, de la comandamentul suprem până la unităţile mici. Un nou convoi cu doisprezece ofiţeri superiori, două sute de ofiţeri subalterni, opt escadrile cu echipajele lor de aviatori, tehnicieni și mecanici, și șaizeci de medici, debarcaseră la Arhanghelsk în cursul lunii noiembrie, dar sosiră la Iași abia în ianuarie, pentru că dezorganizarea transporturilor făcuse progrese de la călătoria mea, cu câteva luni înainte. Sosirea acestui contingent, după dezastru, ce coincidea cu oprirea operaţiilor militare și cu recrudescenţa unor îngrozitoare epidemii, aducea României mai ales un sprijin moral și, din punct de vedere sanitar, cadre care, cu preţul a dureroase sacrificii, au salvat tot ce mai putea fi salvat. Şi tocmai în momentul când, din iniţiativa generalului Berthelot, Franţa își dovedea astfel solicitudinea faţă de România, șeful misiunii noastre militare – împotriva voinţei regelui, a guvernului și a statului-major român – era supus unei diminutio capitis în avantajul comandamentului rus, răspunzător de atâtea nenorociri, care, după ultimele rapoarte, erau mai multe chiar decât crezusem la început. Aceste rapoarte stabileau într-adevăr că, dacă ar fi beneficiat de ajutorul măcar al unei părţi a trupelor rusești, bătălia de la București, condusă de generalul Berthelot, ar fi fost o mare victorie. Rapoartele afirmau de asemenea că după pierderea Bucureștiului, pe frontul care acoperea calea ferată de la Galaţi, anume legătura pe mare cu Odessa, retragerea fără luptă a trupelor rusești obligase diviziile românești, copleșite de inamic, să-și părăsească tunurile pentru a scăpa de încercuire. Rușii triumfau de pe urma acestei noi înfrângeri românești.

Deoarece armata română, spuneau ei, și-a pierdut cea mai mare parte din valoarea ei combativă și apărarea Moldovei cădea exclusiv în sarcina lor, mai ales acum când dispuneau aici de două armate noi, ei trebuiau să exercite comandamentul suprem, sub autoritatea nominală a regelui Ferdinand. Însă generalul rus Saharov, adjunctul nominal al regelui, deţinea de fapt toate puterile, în timp ce generalul Berthelot, decăzut din rolul său oficial de consilier întotdeauna ascultat, se afla retrogradat în funcţia de «inspector al trupelor române în reconstituire». Regele îi spune îmbrăţișându-l: «În inimile noastre urcaţi în grad». Berthelot își va lua curând o revanșă strălucită. (...)

Chiar din luna ianuarie, generalul Saharov, pe un ton când ameninţător, când viclean, insistă pe lângă rege ca toate unităţile românești pe cale de refacere de sub controlul generalului Berthelot să treacă Prutul pentru a se cantona pe teritoriul rusesc. «Vor trăi acolo mult mai bine, spuse el, fără să stânjenească prin prezenţa lor în Moldova mișcările armatelor rusești și fără pericolul de contaminare fizică și morală din partea unei populaţii pradă tifosului și defetismului, acest tifos al sufletului». El nu putea totuși să nu știe că sufletul românilor muribunzi și înfometaţi era mai sănătos decât cel al statului său major supraalimentat. La această cerere, regele opuse un refuz categoric. El declară că nu se va despărţi de armata sa și că preferă să moară de foame pe pământ românesc decât să se pună la îngrășat în Rusia. Îl lăsă pe generalul Saharov să înţeleagă că solicitudinea sa prefăcută pentru armata română masca fără succes acest gând ascuns: să suprime martori supărători și să acapareze pentru armata rusă marile cantităţi de armament expediate de Franţa în România, via Arhanghelsk. La rândul nostru, generalul Berthelot și cu mine, mai ales prin mijloace indirecte, campanii de presă și intervenţia statului-major francez la Stavka (statul-major rus), combăteam un plan îndreptat de ruși tot împotriva Franţei, pentru a o lipsi de un puternic mijloc de acţiune în vederea încheierii păcii ca și a continuării războiului: o armată română de 500.000 de oameni, reorganizată prin ofiţerii săi într-o parte a Europei, unde marea noastră «aliată» revendica supremaţia militară și politică. Planul rusesc a provocat revolta unanimă a sentimentului naţional românesc, în rândurile poporului ca și la suverani, la membrii guvernului și la membrii parlamentului, întruniţi la Iași încă din luna decembrie. (...) Între timp, la începutul lunii februarie, ne aflam într-unul din momentele cele mai grave ale războiului, deoarece la SanktPetersburg a început o conferinţă interaliată despre care ne întrebam dacă nu va fi ultima lovitură dată alianţei. Motivul oficial al acestei conferinţe era coordonarea, pentru anul 1917, a operaţiunilor de pe Frontul de est între ele și cu cele de pe Frontul de vest. (...)

Mă gândeam că voi apăra mai bine poziţia Franţei limitând-o, prin doar prezenţa generalului Berthelot, la terenul militar care, în cazul de faţă, îl domina pe cel politic. Ştiam, de altfel, că șeful misiunii noastre militare, în deplină înţelegere cu mine, o va apăra cu tot atâta fermitate câtă pricepere. El o apără atât de bine în cursul unor discuţii pasionate, încât reprezentantul statului-major rus, generalul Gurko, îi reproșă că «era mai român decât românii». «Nu, replică generalul Berthelot, dar sunt francez, și în această chestiune interesele ţării mele sunt aceleași ca ale României». Adăugă surâzând: «Mă întreb chiar dacă nu sunt mai rus decât dumneavoastră, căci interesele tuturor Aliaţilor, deși și cele ale Rusiei, sunt aceleași ca ale României». Berthelot obţinu deocamdată câștig de cauză, anume menţinerea armatei române pe teritoriul naţional”.

(Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România 1916-1920, Editura Humanitas, 2016, București)