„Fulgerul răzbunării germane“ - Ce s-a întâmplat după 23 august 1944
Noaptea de 23 spre 24 august 1944 a fost una extrem de agitată la București. Vestea că România ieșise din alianța cu Germania și trecuse de partea Aliaților s-a răspândit rapid printre locuitorii Capitalei, iar opinia generală era că războiul se terminase.
Serge Moscovici își amintea: „Nu mai văzusem niciodată o asemenea afluență de lume pe Calea Victoriei. Femeile țipau, bărbații se îmbulzeau... Mulțimea s-a răspândit pe străzi, ieșind de prin curți și case. Nu mergeam, ci eram mai mult luați pe sus de îmbulzeală. În atmosfera supraîncărcată, ajungeau până la noi cântece, sloganuri, strigăte înăbușite, râsete, o risipă de sunete și mirosuri... O mulțime numeroasă, nerăbdătoare, legănându-se pe trotuare. Oamenii plângeau de fericire, se strigau unii pe alții. [...] Mi se părea că văd Bucureștiul pentru întâia oară. [...] Euforia a fost de scurtă durată. Foarte repede, neliniștea și decepția ne-au încordat nervii la maximum. Străzile s-au golit brusc. Mulțimea s-a împrăștiat...”.
Însă evenimentele aveau să ia o altă turnură. Zvonurile despre cele petrecute la Palatul Regal au ajuns și la sediul Legației Germane de pe Calea Victoriei, unde, în jurul orei 17:00, a avut loc o întrevedere între generalul Erik Hansen, șeful Misiunii Militare Germane din România pentru Armata de Uscat, generalul Alfred Gerstenberg, șeful Misiunii Militare Aeronautice Germane din România și comandantul apărării antiaeriene a Văii Prahovei, amiralul Werner Tillessen, șeful Misiunii Militare a Marinei Germane, și generalul K. Spalke, atașat militar. Aceștia au hotărât să informeze Berlinul despre cele petrecute la București și să-l cheme de urgență de la Snagov pe ministrul plenipotențiar, baronul Manfred von Killinger, care să meargă la Palatul Regal pentru o întrevedere cu Regele Mihai.
Killinger amenință că România va fi transformată „într-o baltă de sânge”
În aceeași seară, în jurul orei 21:00, ambasadorul Germaniei la București a fost primit în audiență la Palatul Regal, unde a aflat că mareșalul Antonescu și guvernul său fuseseră destituiți şi arestați. După ce i-a adus la cunoştinţă că doreşte să pună capăt ostilităţilor faţă de Armata Roşie şi să încheie armistiţiul cu Aliaţii, Regele Mihai l-a rugat pe von Killinger să determine guvernul de la Berlin „să retragă neîntârziat trupele germane din România”.
Decizia fiind luată, noul ministru de Externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, i-a comunicat consilierului german de legație, G. Stelzer, care îl însoțea pe ambasadorul german, că România întrerupe relațiile diplomatice cu cel de-Al Treilea Reich, precizând că guvernul român este dispus să asigure unităților Wehrmachtului liberă trecere către vest, cu condiția ca trupele germane să se reţină de la orice manifestări ostile. Conform relatării suveranului român, înainte de a pleca, Manfred von Killinger a ameninţat cu „fulgerul răzbunării germane”, care va transforma România „într-o baltă de sânge”.
Cu toate măsurile luate de autoritățile române pentru izolarea Legației Germane din București, atât baronul Manfred von Killinger, cât şi generalul-locotenent Alfred Gerstenberg au reușit să stabilească legătura, printr-un fir special, cu generalul Werner Kreipe, subșeful de stat-major al Luftwaffe. Gerstenberg a informat Înaltul Comandament al Aviației Militare despre evenimentele din capitala României şi a sugerat executarea unui atac aerian asupra Bucureștiului.
La rândul său, generalul Johannes Friessner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, care și-a subordonat „pe propria răspundere” toate comandamentele și trupele germane aflate pe teritoriul României, a raportat, în aceeași noapte, la Berlin, schimbarea produsă și măsurile luate. Acesta a relevat „necesitatea replierii trupelor germane, pe drumul cel mai scurt, pe poziția bordurii Carpaţilor” și a ordonat „să se sisteze orice act de violenţă împotriva camarazilor noștri de arme din forţele armate române, atât timp cât forţele armate rămân loiale”. Totuși, Friessner cerea „exterminarea fără milă prin forța armelor”, în situația în care trupele române se făceau vinovate de „sabotarea măsurilor militare germane”.
Vestea arestării mareșalului Antonescu și ruperea relaţiilor cu Germania au produs consternare la cartierul general al Führerului de la Rastenburg, de unde Hitler, ignorând sugestia generalului Johannes Friessner, care cunoștea foarte bine situaţia din România, a emis la miezul nopţii ordinul de „a suprima puciul, a-l aresta pe rege și camarila de la Palat și a constitui un nou guvern condus de un general filogerman, în cazul în care mareșalul Antonescu nu va mai fi disponibil”. Dictatorul german a fost indus în eroare de Alfred Gerstenberg, care a lăsat să se înțeleagă că „lovitura de stat” fusese pusă la cale doar de o „clică” alcătuită din câțiva ofiţeri şi politicieni din opoziţie, care au avut şi acceptul Regelui Mihai. După spusele acestuia, noua putere nu era sprijinită de populaţie, iar trupele germane care staţionau în zona Bucureştiului ar fi fost suficiente pentru a ocupa Capitala şi pentru a-l răsturna pe rege împreună cu noul guvern instalat.
Gerstenberg, desemnat pentru pregătirea atacului asupra Bucureștiului
Pentru a îndeplini ordinul lui Hitler, generalul Johannes Friessner a dispus în aceeași noapte ca ocuparea Bucureștiului să fie executată de generalul Alfred Gerstenberg, căruia i s-au pus la dispoziție toate trupele germane din oraș și din împrejurimi. Mult mai realist, generalul Erik Hansen a avertizat că „noul guvern român trebuie luat în serios”, deoarece în spatele acestuia se afla „întregul popor român și, mai ales, întregul corp al generalilor”, iar forţele germane erau „total insuficiente” pentru a ocupa Capitala României și a înlătura noul guvern, sfătuind cu insistenţă „să se renunţe la măsurile luate”.
De partea cealaltă, anticipând o reacție a germanilor, Comandamentul Militar al Capitalei, în conformitate cu planul politico-militar stabilit anterior, a alarmat toate trupele din București prin transmiterea la ora 18:00 a ordinului „Pajura”. O jumătate de oră mai târziu, s-a transmis și ordinul „Stejar – extremă urgență”, la primirea căruia unitățile au început deplasarea spre obiectivele dinainte stabilite.
Generalul Gheorghe Mihail, în virtutea atribuțiilor primite, a emis, la scurt timp, Ordinul nr. 678.563 prin care, fără să se menționeze expres declanșarea luptelor împotriva Wehrmachtului, s-a dispus să se înceteze „orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane” și, în același timp, „orice act de agresiune împotriva forțelor sovietice”. Totodată, s-a cerut Armatelor 3 și 4 române, aflate pe frontul din Moldova, să se retragă „cu tot armamentul de care dispun” pe aliniamentul Focșani – Nămoloasa – Brăila și în Dobrogea, la sud de Dunărea maritimă și brațul Chilia, „opunându-se oricăror încercări de dezarmare”.
Astfel, în primele momente care au urmat arestării mareșalului Ion Antonescu, Regele Mihai și noul guvern român au încercat să evite confruntarea directă cu forțele germane, să determine retragerea acestora de pe teritoriul controlat de autoritățile de la București, să câștige timp pentru consolidarea dispozitivului de luptă al Armatei Române în noul context strategic sau cel puțin să amâne confruntarea cu unitățile Wehrmachtului.
Spre dimineața de 24 august 1944, Johannes Friessner a suspendat pregătirile pentru atac (ora 4:35), dar a revenit asupra deciziei (ora 5:10) după ce Alfred Jodl, şeful Statului-Major al Înaltului Comandament German, a confirmat telefonic ordinul lui Hitler, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” dând dispoziții urgente ca generalul Gerstenberg „să declanşeze imediat acţiunea” de răsturnare a noului guvern format la București. Șeful Misiunii Militare Aeronautice Germane din România, apelând la o stratagemă, în timpul întâlnirii cu primul-ministru român, generalul Constantin Sănătescu, i-a cerut permisiunea să meargă în mijlocul trupelor de la Băneasa pentru a da instrucțiuni în vederea încetării focului, dar, ajuns în zona respectivă, a ordonat pregătirea atacului asupra Bucureștiului.
Forțele române erau net superioare celor germane
Pentru a îndeplini dispoziția Înaltului Comandament German, pe care o primise în primele ore ale dimineții de 24 august, Alfred Gerstenberg trebuia să concentreze toate forțele germane ce se aflau în mare parte în zona Bucureștiului și la nord de Capitală până în Valea Prahovei, pentru a înfrânge rezistența unităților teritoriale ale Armatei Române și să ocupe centrul Munteniei. Însă forțele de care dispunea Gerstenberg erau departe de a fi suficiente pentru a-și îndeplini misiunea.
Astfel, deși în cele două județe, Ilfov și Prahova, vizate în mod deosebit de interesele germane, se aflau la începutul lunii august 1944 aproximativ 35.000 de oameni înarmați ai Werhmachtului și ai poliției germane, doar o parte dintre aceștia putea fi folosită în „acțiunea de eliberare”, ceilalți nefiind apți fie din cauza lipsei de pregătire militară, fie din cauza vârstei, fie pentru că erau ocupați în alte funcții. În Capitală, germanii aveau aproape 8.000 de militari (dintre care 2.000 erau ofițeri și subofițeri), la care se adăugau 6.000 staționați în zona aerodromurilor Băneasa și Otopeni. Dintre aceștia, doar o treime puteau să fie de ajutor lui Gerstenberg în acțiunea de cucerire a Bucureștiului, restul având o instrucție de infanterie redusă și o experiență de luptă nesemnificativă. Un alt handicap pe care îl aveau trupele germane din zona Bucureștiului era lipsa armamentului greu, fapt care zădărnicea orice acțiune de la început.
De partea cealaltă, Armata Română dispunea de forțe net superioare, dar și de o motivație în plus față de cele germane. Astfel, Comandamentul Militar al Capitalei, aflat sub comanda generalului Iosif Teodorescu, dispunea inițial de circa 7.000 de militari, în vreme ce în jurul Bucureștiului se aflau alți aproximativ 18.000 de soldați. Ulterior, în sprijinul Comandamentului Militar al Capitalei au fost trimise alte forțe, între care și Detașamentul blindat „General Gh. Niculescu”, format dintr-un batalion cu 10 tancuri PzKpfw IV, 10 tunuri de asalt StuG III, 20 de autotunuri TACAM R2, un batalion vânători moto și un divizion din 12 piese de artilerie antitanc „Reșița” de 75 mm.
Pentru a contracara trupele germane, Comandamentul Militar al Capitalei a constituit două grupări de forțe: una „interioară” (comandată de generalul Constantin Constantin), care a primit misiunea să înfrângă rapid trupele germane din București, și una „exterioară” (comandată de generalul Gheorghe Rozin), care urma să desfășoare acțiuni militare la nord de Capitală cu scopul de a bloca intervenția forțelor germane concentrate în zona Băneasa – Otopeni. După înfrângerea trupelor germane din București, gruparea „interioară” urma să atace frontal, de la sud la nord, iar gruparea „exterioară” să manevreze flancul și spatele dispozitivului inamic din zona Chitila, Mogoșoaia spre Șoseaua București – Ploiești, a cărei degajare rapidă (ca, de altfel, și a aerodromurilor Otopeni, Pipera și Băneasa) era vitală pentru obținerea victoriei. Pentru a asigura succesul deplin al acțiunii de anihilare a forțelor germane din București și împrejurimi, Marele Stat-Major a conceput o amplă manevră de forțe, ordonând deplasarea Diviziei 9 Infanterie din Dobrogea și a altor unități din vestul Munteniei, fapt care a făcut ca, în final, totalul efectivelor române din zona Capitalei să se ridice la circa 40.000 de militari.
O acțiune iluzorie, fără nicio șansă de reușită
Presupunând că partea germană cunoștea că forțele concentrate de Armata Română în zona Capitalei erau net superioare și bine dotate material ar fi trebuit să-i determine pe comandanții lor să renunțe la orice acțiune militară îndreptată împotriva orașului, mai ales că noul guvern de la București se arătase dispus să negocieze posibilitățile de liberă retragere a trupelor Wehrmachtului. Este greu de înțeles ce l-a determinat totuși pe Gerstenberg să se expună acestui risc enorm, fiind clar că un eventual eșec atrăgea după sine deschiderea acțiunilor de luptă de către Armata Română împotriva fostului aliat german.
Inițiativa șefului Misiunii Militare Aeronautice Germane din România, atât de eronată din punctul de vedere al evaluării raportului de forțe, a potențialului militar existent în zona Bucureștiului, precum și al stării de spirit din țară, uimește cu atât mai mult dacă luăm în considerare faptul că el se afla în țara noastră de mulți ani. Este foarte posibil ca acesta să fi fost în așa măsură izolat, încât, mai ales după catastrofa de la Stalingrad, să nu fi sesizat schimbarea curentului politic din România.
Astfel, după ce, în jurul orei 5:00, Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament German) a confirmat dispoziția dată de către Hitler, la ora 8:30, generalul Gerstenberg a ordonat începerea atacului asupra Bucureștiului, întrucât rămăsese la aceeași idee, „că noul guvern român nu este decât o clică neînsemnată ce își poartă frica în sân” și că în jurul Capitalei „nu se află decât un cordon subțire de trupe românești”. Planul germanilor era să ocupe poziții pe Șoseaua București-Ploiești, în zona aerodromului Otopeni, precum și în nordul Capitalei, pe linia Pipera – Băneasa – Giulești. Pentru realizarea dispozițiilor lui Hitler, trebuia cucerită mai întâi regiunea Bucureștiului, pentru a prelua puterea politică, în același timp cu asigurarea controlului german asupra zonei petrolifere de la Ploiești și Valea Prahovei, precum și asupra trecătorii de la Predeal, care asigura legătura eficientă cu cel de-Al Treilea Reich.
Întrucât forțele existente nu fuseseră organizate în sensul real al cuvântului, acțiunea s-a distins prin caracterul ei diletant și încă de la început trupele germane s-au confruntat cu rezistența unităților române, care numai în regiunea Giurgiu – București – Ploiești – Pasul Predeal adunau șase divizii, cu un efectiv de 50.000 de militari. Astfel, o analiză atentă a tuturor factorilor implicați l-ar fi constrâns pe Gerstenberg să realizeze că în condițiile date acțiunea de ocupare a Bucureștiului și a zonei de la Ploiești era pur și simplu iluzorie, fără nici o șansă de reușită.
Acest text este un fragment din articolul „Luptele pentru apărarea Bucureștiului (24-27 august 1944)”, publicat în numărul 47 al revistei Historia Special (revista:special/47) este disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 27 septembrie 2024, și în format digital pe paydemic.com.
