Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu în 1925

Carol II a reuşit să devină, prin personalitatea sa puternică, dar instabilă, înclinaţiile sale către gesturi nefireşti şi pasiunea excesivă pe care a avut-o pentru unele femei, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei secolului XX. Este cel care a contrastat cel mai puternic cu predecesorii săi Carol I şi Ferdinand.

Un moment fundamental care să dovedească limitele personalităţii lui Carol în contextul istoric este renunţarea la calitatea sa de principe moştenitor al Coroanei României.

Pretextul

La 20 noiembrie 1925, mătuşa lui Carol, Regina Alexandra a Marii Britanii, a murit la Palatul Windsor.

La acest eveniment trebuia să participe şi o delegaţie a Familiei Regale din România, date fiind legăturile de rudenie dintre cele două case regale.

Primul Ministru, Ionel Brătianu, a profitat de ocazia ivită din senin şi i-a sfătuit pe Rege şi pe Regină să-l trimită pe Carol la Londra, fiind convins că o dată ce a plecat din ţară, nu se va mai întoarce curând. Acelaşi lucru l-a spus şi Principesa Elena (soţia lui Carol):că o dată ajuns în străinătate, nu avea să se mai întoarcă. Brătianu îşi argumenta poziţia spunând că o schimbare de decor fără Elena Lupescu i-ar fi făcut bine Principelui.

Regele Ferdinand ezita în a lua o decizie, însă Regina Maria şi Prinţul Ştirbei au sprijinit ideea. Regina notează în jurnalul ei că:„O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie”[1].

Carol, dorind să plece în această călătorie, şi-a dat cuvântul de onoare că se întoarce acasă de Crăciun.

Luând act de toate aceste păreri, Ferdinand şi-a dat consimţământul.

Ajuns la Londra, Carol a fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. Comportamentul lui a fost unul cât se poate de cordial, fără să dea vreun semn că vrea să facă sau să anunţe ceva neobişnuit. Însă, după o săptămână va pleca brusc, îndreptându-se spre coastă, traversând Canalul Mânecii până la Calais, de unde a luat trenul spre Paris. La Paris era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu.

Declaraţia de renunţare

După ce au petrecut câteva zile la Paris, Carol şi „Lupeasca” au plecat în Italia, la Milano şi, mai apoi, Veneţia. De aici, Carol i-a transmis tatălui său următoarea scrisoare:

„Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii  Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului.”

                                                             Prinţul Moştenitor Carol

Carol i-a trimis o scrisoare şi Reginei, în care avea un ton rătăcit ce semăna cu al cuiva care nu e în toate minţile. El sugera pe un ton plin de dramatism să fie declarat mort într-un accident de automobil:„De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-ma să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă.”[2]

Această decizie era gândită de ceva timp de Carol, însă şi-a găsit finalitatea numai după ce i s-a alăturat Elenei Lupescu, la Paris. Pasiunea necontrolată pe care o avea Carol pentru Elena Lupescu, l-a împins în această decizie extremă. A trebuit să aleagă între ea şi tron;nu le putea avea pe amândouă.

Cum a fost primită vestea

La 21 decembrie 1926, scrisorile lui Carol au ajuns la Cotroceni. Regele a fost şocat, prinţesa Elena (care intuise ce avea să se întâmple), nu a fost chiar surprinsă, iar Regina a izbucnit în plâns:„Sunt nişte scrisori impertinente, nemiloase, îngrozitoare, în care declară cu răceală că abandonează totul:nevasta, copilul, onoarea şi viitorul”, îi mărturisea ea regelui George.[3]

Palatul a încercat să ţină secretă această decizie. Elena s-a oferit să meargă să discute cu Carol, sperând că l-ar putea face să se răzgândească, însă Brătianu s-a opus categoric:„Treceţi prin asta pentru prima oară, data trecută a scăpat de condamnarea la moarte datorită intervenţiei Reginei. Acum nu mai trebuie să intervină nimeni.”[4]

Ionel Brătianu era foarte încântat de cursul evenimentelor:„Bună afacere! E limpede că nu ne putem permite un viitor rege psihopat, oricât de inteligent ar fi”.[5]Regele Ferdinand a fost foarte afectat de gestul fiului său. La 31 decembrie, a ordonat o întâlnire specială a Consiliului de Coroană, la ora 4 după-amiaza. Înaintea şedinţei, liderii opoziţiei au încercat să îl convingă pe Rege să amâne decizia ce-l priveşte pe prinţul moştenitor. Ei nu cunoşteau detaliile deciziei lui Carol, neavând timp să discute între ei situaţia. Ferdinand a respins ideea.

Regina a fost rugată de către Iorga să îi permită să meargă la Milano pentru a vorbi cu Carol, spunând că îl cunoaşte bine şi că are o oarecare influenţă asupra lui. Regina i-a răspuns că „nu se mai poate face nimic cu el. E un depravat.”

Iorga  a făcut în faţa Plenului Consiliului o pledoarie în care a subliniat calităţile prinţului. Iar cu autoritatea celui care ştia istoria mai bine decât oricine altcineva, a conchis, referindu-se la posibilitatea instalării unei regenţe:„Fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu că regenţele copiilor regali(n.n. Mihai) au fost totdeauna dezastruoase pentru o dinastie şi pentru o ţară. Doresc să nu fi profet, dar vorbind astfel am mântuit sufletul meu.”[6]

Poziţia lui Iorga a fost sprijinită de Maniu, Mihalache şi Alexandru Vaida-Voievod.

După două ore de dezbatere, guvernul a anunţat că a acceptat decizia lui Carol şi l-a proclamat pe prinţul Mihai noul moştenitor al tronului.

Alături de liberali, un alt participant la Consiliu care i se opunea categoric lui Carol era generalul Alexandru Averescu, vechi adversar al prinţului moştenitor care mai încercase o dată să-l îndepărteze, cu ocazia „afacerii Lambrino”.

În comunicatul oficial de acceptare a retragerii lui Carol, Palatul a declarat că primise asigurări de sprijin din partea tuturor liderilor de partide, aşa cum se obişnuia. Parlamentul urma să se întrunească într-o sesiune extraordinară în data de 4 ianuarie.

După Consiliul de Coroană, Regele i-a spus unui apropiat că:„mai bine primeam o depeşă prin care mi se anunţa că a murit”.[7]

În data de 4 ianuarie, Regele i-a invitat de liderii opoziţiei la Cotroceni, pentru a minimaliza lupta din Parlament. Ei erau nemulţumiţi şi pentru că nu avuseseră niciun cuvânt de spus în alegerea regenţilor (Prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie), care fuseseră hotărâţi de liberali. Iorga i-a declarat lui Ferdinand că e ferm hotărât să protesteze „împotriva loviturii abuzive a guvernului”. Regele nu a avut un succes mai mare nici cu Maniu, cel din urmă spunând că criza dinastică avea trei rezolvări:domnia lui Carol, a Reginei sau proclamarea republicii. Ţara nu era pregătită să suporte o regenţă de 14 ani, declara Maniu.

Camerele Parlamentului s-au reunit într-o atmosferă destul de tensionată. Regele a deschis lucrările, făcând apel la parlamentari să accepte renunţarea la tron a fiului său şi stabilirea Regenţei. A urmat un discurs emoţionant al lui Brătianu, în care afirma că poziţia guvernului era dictată de cele mai înalte considerente de stat. Liberalii, care erau majoritari, au fost în favoarea variantei susţinute de guvern, astfel încât opoziţia, conştientă de eşec, s-a abţinut de la vot.

Reacţiile societăţii

Mulţi români au fost surprinşi şi furioşi de această desfăşurare a evenimentelor, Carol fiind o victimă (în viziunea unora) a lui Brătianu şi Ştirbei, care au complotat să scape de prinţul moştenitor.

În ciuda cenzurii presei, multe informaţii ajungeau la publicul larg. În ansamblu, singurele mari publicaţii care au sprijinit guvernul au fost Viitorul şi Adevărul, ziare apropiate de liberali.

Între timp, Carol şi Duduia se aflau la Milano, unde erau în atenţia jurnaliştilor. Oriunde mergeau:la cafenea, cazino, plimbare, restaurant, cei doi erau urmăriţi cu înverşunare de reporteri şi fotografi.

La sfârşitul lui februarie s-au mutat la Paris, unde au continuat să fie în centrul atenţiei.

În august 1926, Carol s-a întâlnit în secret la Paris cu Regele Ferdinand. Întâlnirea dintre cei doi a fost una foarte profundă. Era prima întâlnire pe care o aveau după decizia pe care o luase Carol. Discuţia celor doi s-a centrat pe problemele personale ale lui Carol, dar şi pe situaţia politică din ţară. Regele i-a specificat condiţiile în care Prinţul s-ar fi întors în ţară, însă acesta nu a simţit că le-ar putea îndeplini.

În octombrie, Carol s-a întâlnit cu Regina la Paris, care era în drum spre Statele Unite. Spre deosebire de întâlnirea pe care a avut-o cu tatăl său, acum, Carol şi-a primit mama cu mai puţină afecţiune. Regina l-a descris ca fiind „palid, cu buze triste şi ochi neliniştiţi”. L-a întrebat dacă „ar îngădui să fie readus în ţară prin mijloace necinstite”, iar Carol a răspuns:„Niciodată! Vă sunt complet loial ţie şi tatei. Nimic nu m-ar putea atrage într-o intrigă politică.”[8]

De asemenea, Carol le-a spus reporterilor în decembrie, că „niciodată n-a avut intenţia de a încerca o lovitură de stat în România şi că zvonurile despre un astfel de plan au fost răspândite de către oameni care speră avantaje din neliniştea opiniei publice. Era limpede însă că deja începea să privească renunţarea la tron cu alţi ochi.

Moartea lui Ferdinand şi a lui Brătianu

Atâta vreme cât Ferdinand era Rege şi Brătianu guverna, era foarte greu ca prinţul Carol să se întoarcă în România. Însă totul avea să se schimbe pe parcursul anului 1927, când Regele Ferdinand, măcinat de cancer la intestin îşi încheia socotelile cu această lume.

Ultimele luni ale lui Ferdinand au reprezentat un adevărat chin, acesta urmând un tratament foarte dureros, petrecând tot timpul într-un cort, în afara Castelului Peleş, din pricina mirosurilor pe care le emana trupul suferind.

Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, la ora 2 şi un sfert, pe o furtună cumplită. „Sunt atât de obosit”, au fost ultimele sale cuvinte. „Trebuie să fi fost fericit să se lepede de trupul său suferind”, i-a spus Regina unui prieten.[9]

Înmormântarea a fost extrem de simplă şi demnă, aşa cum şi-o dorise Regele.

Zeci de mii de oameni i-au adus un ultim omagiu Întemeietorului României Mari, în drumul pe care cortegiul l-a parcurs spre Curtea de Argeş, unde sicriul a fost depus alături de Regele Carol şi Regina Elisabeta. Câteva ore după ce a aflat de moartea tatălui său, prinţul Carol a asistat la o slujbă la Biserica ortodoxă din Cartierul Latin din Paris. La ieşirea de la această slujbă, Carol a fost întrebat cum l-ar descrie pe tatăl său. Carol a răspuns:„Ferdinand cel Loial”.

„Nu a cruţat niciun sacrificiu”, declara unul dintre cei care i-au adus regelui un ultim omagiu.

Trebuie precizat un amănunt, care i-a făcut pe mulţi oameni superstiţioşi să rămână pe gânduri.

În timpul procesiunii, patru bărbaţi ţineau colţurile steagului care acoperea sicriul Regelui, unul dintre ei fiind premierul Brătianu. În timp ce cortegiul se deplasa, o rafală puternică de vânt a smuls steagul, lăsându-l pe Brătianu cu o bucată ruptă în mână. Pentru mulţi oameni din acea vreme, acesta era un semn sigur că Primul Ministru avea să moară curând.

După moartea lui Ferdinand, Brătianu a întreprins cele mai energice măsuri pentru a împiedica o reîntoarcere a lui Carol. A fost înăsprită cenzura, a fost mărit numărul de agenţi de siguranţă care stăteau în preajma lui Carol. Brătianu declara:„Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară, Carol nu va trece hotarele”.[10]Iar într-un moment în care Regina îi cere permisiunea premierului de a vorbi cu fiul ei, acesta îi răspunde:„Dacă d-ta mă vei împovăra cu chestiunile d-tale familiale, eu voi proclama republica.”[11]

Totul se va schimba pe 24 noiembrie 1927 când, la 24 de ore după ce Brătianu a contractat o puternică infecţie a gâtului, anunţată iniţial a fi amigdalită, marele stâlp al României Întregite şi mâna de fier pe care s-a bazat ţara, se stinge brusc de septicemie.

 Astfel, la o distanţă de doar 4 luni, primii doi oameni ai României se sting, lăsând în urmă un deficit serios de putere.

Întoarcerea

În ciuda durerii sincere pe care Carol a resimţit-o odată cu pierderea tatălui său, situaţia îi devenise brusc favorabilă, iar perspectiva întoarcerii era din ce in ce mai plauzibilă. Liberalii aveau să piardă alegerile, iar Regenţa va numi un guvern Naţional-Ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, care nu era printre adversarii lui Carol, ci un om echilibrat care privea noua situaţie cu realism. Nu îi mai rămânea lui Carol decât să înceapă să negocieze condiţiile în care ar putea să se întoarcă.

A căutat sprijin la forţele politice, găsindu-l în rândul marii părţi a clasei politice, în special în rândul Ţărăniştilor. Liberalii, în mod clar bulversaţi, vor rămâne hotărâţi împotriva întoarcerii lui Carol.

Fundalul economic instabil, lipsa implicării şi a autorităţii din partea membrilor regenţei în treburile statului au instalat la nivelul opiniei publice un sentiment de simpatie faţă de Prinţul aflat în surghiun. Tot mai mulţi, în special armata, neglijată în această perioadă, doreau reîntoarcerea lui Carol.

Totul avea să culmineze în 1930, la 6 iunie, când Carol va ateriza, după un plan bine stabilit, dar şi după o călătorie plină de peripeţii, la Băneasa. Era ora 22:10, începutul Restauraţiei.

[1]Maria, Regina României, Diary, dosar III, nr. 154, pp. 107-108.

[2][2]Apud, Paul D. Quinlan, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 110.

[3]Apud. Idem.

[4]În această relatare, Brătianu se referă la căsătoria lui Carol la Odessa cu Zizi Lambrino. Această căsătorie a fost declarată nulă de Parlament.

[5]G. Duca,  Yes I Belive, p.56.

[6]Argetoianu, Pentru cei de mâine, p 375.

[7]Apud, Paul D. Quinlan, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 115.

[8]Maria, Regina României, Diary, dosar III, nr. 158, p. 62.

[9]Paul D. Quinlan, Regele Playboy, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 128.

[10]Ibidem, p. 124.

[11]Ibidem, p.133.