«Fuck USA» sau cum au învins propagandistic sârbii NATO

Intervenţia NATO din 1999 împotriva Serbiei a fost însoţită de un amplu război propagandistic. La fel s-a întâmplat şi în perioada 1991-1995. De data aceasta, propaganda sârbă a învăţat din greşeli şi s-a ridicat la nivelul atacului mediatic al NATO. Cum a reuşit Belgradul această performanţă?

Învăţând lecţia amară a zdrobitoarelor înfrângeri mediatice şi imagologice suferite pe plan internaţional în timpul conflictelor cu croaţii şi bosniacii din anii 1991-1995, Belgradul şi-a luat din timp măsuri severe de precauţie. Legea privind Informaţiile Publice din 20 octombrie 1998 a asigurat justificarea legală a măsurilor represive şi de cenzură în plan mediatic ale regimului Miloşevici, chiar dacă ele contraveneau flagrant documentelor Naţiunilor Unite şi europene privind drepturile omului, libertăţii de expresie.

Conform acestor prevederi legale, mass-media sârbă nu mai putea difuza programe sau informaţii de provenienţă străină, dar şi internă, dacă acestea aveau „un conţinut politic sau propagandistic“ susceptibil de a induce populaţiei frică, panică sau defetism, afectând capacitatea de răspuns a cetăţenilor pentru apărarea integrităţii Republicii Serbia sau a Republicii Federative Iugoslavia.

Propaganda BelgraduluiImediat după ce au început atacurile aeriene ale NATO în 24 martie 1999, Ministerul Informaţiilor condus de reprezentantul Partidului Radical, Alecsander Vucic, a emis instrucţiuni obligatorii pentru toată mass-media din Iugoslavia, care cuprindeau linii directoare (media guide-lines) severe. Potrivit acestora, era interzisă difuzarea oricăror date privind pierderile armatei sau ale poliţiei, iar editorialele trebuiau să servească doar intereselor statului, fără nici cea mai mică urmă de panică sau defetism.

Click aici pentru a vedea mai multe afişe din războiul propagandistic NATO-Serbia

Dimpotrivă, au fost impuse permanente referiri la violarea Cartei Naţiunilor Unite, a drepturilor omului de către NATO, alianţă a cărei agresiune trebuia mereu amintită că nu era susţinută de toate naţiunile. Mai mulţi jurnalişti cunoscuţi au fost în continuare arestaţi, persecutaţi sau ameninţaţi în diferite moduri, culminând cu asasinarea în plină stradă, la 12 aprilie 1999, a lui Slavko Curuvija, patronul şi editorul lui „Dnevni Telegraf“, a cărui moarte a fost anunţată la Belgrad doar de cotidianul „Blic“.

În faţa acestor presiuni nimicitoare presa independentă sârbă a trebuit să se supună, pentru a putea supravieţui războiului, astfel încât să-şi poată face din nou auzită vocea după ieşirea din starea de război.În toate formele sale, propaganda sârbă a ştiut să atingă corzile sensibile ale populaţiei şi să exploateze cu o maximă eficienţă resursele morale ale acesteia privind remarcabila şi tradiţionala sa capacitate de rezistenţă în faţa unui agresor mult mai puternic, astfel încât a reuşit să coaguleze cu adevărat un front de luptă sârbă anti-NATO, la care s-au raliat chiar şi oponenţii politici ai lui Miloşevici. Anihilarea opoziţiei anti-Miloşevici, ca urmare a declanşării bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a fost atât de evidentă, încât ea a fost sesizată şi comentată de aproape toată mass-media internaţională, o voce distinctă şi pertinentă în acest sens fiind cea a jurnalistului BBC transmiţând din Belgrad, John Simpson.

Remarcabilă a fost abilitatea Ministerului Informaţiilor Publice de a valorifica printr-o repetiţie obsedantă pe piaţa internă şi a disemina pe cea externă imagini de mare impact propagandistic, cu efect emoţional garantat, în afară de cele cu victime şi distrugeri civile, destinate a contrabalansa pe cele cu valurile de refugiaţi kosovari, propuse de NATO. Astfel a fost cazul epavei fumegânde a avionului F-117A Stealth peste care dansau, jubilând, localnice solide, al celor trei infanterişti americani capturaţi la graniţa cu Macedonia, urmat de momentul de rugăciune comună a lui Miloşevici şi a popularului pastor american Jesse Jackson, al controversatei întâlniri Miloşevici-Rugova din 1 aprilie, al concertelor rock şi a manifestaţiilor anti-NATO şi pro-Miloşevici desfăşurate în centrul Belgradului. Reacţia autorităţilor iugoslave la ploaia de fluturaşi PSYOPS paraşutaţi de aviaţia NATO deasupra concentrărilor de militari şi a populaţiei civile a fost una de ridiculizare a acestora.

Propaganda Bruxelles-ului

După expulzarea forţată a majorităţii ziariştilor occidentali din Belgrad, la 26 martie, sub acuzaţii de spionaj şi propagandă împotriva Iugoslaviei, cei rămaşi sau reveniţi au fost supuşi unui aspru regim de supraveghere, constrângere şi cenzură, care a mers până la reţineri, arestări şi confiscări de materiale şi echipamente. Libertatea de mişcare în Belgrad şi în afara acestuia a jurnaliştilor străini a fost drastic limitată, pentru a fi direcţionată doar spre evenimentele de interes propagandistic ale Belgradului (doborârea, la 28 martie, a bombardierului american F-117A Stealth, lovirea, la 12 aprilie, a unui tren de pasageri în sud-estul Serbiei, bombardarea convoiului de refugiaţi de la Djakovica, la 14 aprilie, a podului de la Luzane, la 1 mai, a clădirii Ambasadei chineze din Belgrad, la 7 mai, a satului kosovar Korisa, la 13 mai şi a podului de la Varvarin, la 30 mai).

În acest fel a rezultat în mass-media occidentală un şir ce părea nesfârşit de relatări privind erorile maşinii ultramoderne de război a NATO, care au acoperit curând interesul pentru drama refugiaţilor kosovari, situaţie ce servea de minune propagandei sârbe. Orice demers jurnalistic independent al echipelor occidentale s-a soldat cu reţineri şi arestări. Doar CNN-ul, CBS-ul şi BBC-ul au reuşit să-şi procure imagini filmate de amatori în Kosovo, casete ilustrând atrocităţile sârbilor ce fuseseră scoase în secret peste graniţă.

De mare ajutor în diseminarea şi chiar în ameliorarea credibilităţii variantei sârbe asupra războiului şi, implicit, a mesajelor propagandistice ale acesteia a fost mass-media din ţările tradiţional apropiate regimului de la Belgrad, precum Rusia, Belarus, constant ostile NATO şi SUA, precum Libia, Irak, Iran, Siria, cu afinităţi religioase, precum Grecia ortodoxă la fel ca şi Serbia, ideologice – situaţia Koreei de Nord, a Vietnamului, a Cubei, sau aparţinând lumii a treia, cazul Indiei unde au decis considerentele de interes politic. Atitudinea anti-NATO a acestor ţări a alimentat substanţial teza Belgradului privind larga susţinere şi admiraţie internaţională de care se bucura rezistenţa sârbă în faţa celei mai puternice maşini de război din lume, teză destinată opiniei publice iugoslave.

Într-un studiu amănunţit referitor la mecanismele interne ale campaniei de informare şi relaţii publice desfăşurate de Cartierul General al NATO din Bruxelles, publicistul italian Enrico Brivio aprecia că modelul de comunicare adoptat de Alianţă a fost puternic dominat de cel anglo-american, bazat pe tehnicile marketingului politic şi concentrat în special pe audienţa telespectatorilor.

Matricea culturală anglo-saxonă a fost recunoscută şi în structura, stilul şi retorica conferinţelor de presă de la Bruxelles, care a corespuns atât ubicuităţii şi influenţei preponderente a mass-media de limbă engleză în lume, în mod special a CNN-ului, BBC World şi internetului, dar şi centrelor de greutate ale NATO, reprezentate de Statele Unite şi Marea Britanie. Televiziunea a reprezentat vectorul preferat pentru diseminarea mesajelor propagandistice ale NATO, ea oferind posibilităţi aproape nelimitate de influenţare a milioanelor de telespectatori, printr-o combinaţie bine dozată a comentariului cu imaginea. De altfel, întreaga planificare a conferinţelor de presă de la Cartierul General al NATO a fost concepută în acord cu exigenţele orare şi specificul transmisiunilor „live“ ale CNN-ului şi Sky News-ului.

Regula de aur aplicată conferinţelor de presă NATO a fost cea a „unui mesaj în fiecare zi“, preluată tot din practica administraţiei americane încă din timpul lui Ronald Reagan. Controversatul limbaj tehnico-militar al comunicatelor Alianţei era de fapt o limbă de lemn militară, abundând în acronime şi eufemisme menită să sterilizeze războiul de impuritatea oricăror orori, formulă utilizată cu mult succes în timpul operaţiunii Desert Storm din 1991. În toate conferinţele de presă şi luările de poziţie ale oficialilor NATO au fost repetate cu insistenţă fraze cu conţinut-cheie privind imperativele propagandistice ale aliaţilor de genul:„Toate ţintele sunt obiective militare“, „Pagubele colaterale sunt reduse la minimum“, „Miloşevici pierde războiul, dar epurarea etnică continuă“, „Unitatea aliaţilor este la fel de solidă precum o stâncă“, „Situaţia refugiaţilor kosovari este o catastrofă umanitară“, toate construite pe baza clişeului general al „Alianţei cea bună“ şi a „Serbiei cea rea“.

Pe 16 aprilie 1999, la doar două zile după incidentul bombardării unui convoi de civili pe podul din Prizren, a avut loc o teleconferinţă între preşedintele american Bill Clinton, premierul britanic Tony Blair şi secretarul general al NATO, Javier Solana, în care s-a hotărât întărirea substanţială a aparatului de informare al Alianţei, precum şi coordonarea mesajelor destinate opiniei publice lansate de la Washington, Londra şi Bruxelles. Astfel, începând din 17 aprilie au fost înfiinţate Grupul de Strategie Mass-Media – destinat analizei evenimentelor şi concepţiei mesajelor zilnice destinate informării publice – şi un vast Centru de Operaţii Mass-Media, având drept obiective armonizarea informaţiilor despre război, circulate prin canalele mediatice din marile capitale, şi monitorizarea tuturor dezbaterilor politice şi de presă derulate pe plan naţional, pentru selectarea acelor aspecte utile unei exploatări propagandistice favorabile Alianţei.

Purtătorul de cuvânt al premierului britanic, Alastair Campbell, alături de zeci de specialişti americani şi britanici în comunicare (printre care şi Jonathan Prince – „copilul minune“, autor al discursurilor lui Bill Clinton) au fost trimişi la Bruxelles pentru a lucra în aceste două noi structuri. Spre iritarea politicienilor şi ziariştilor din ţările flancului de sud al NATO, specialiştii din Italia, Spania sau Franţa nu au fost antrenaţi în aceste colective.

Despre cât de sensibili au fost liderii politici occidentali, şi cu deosebire cei anglo-saxoni, la modul în care era reflectat şi comentat în mass-media mersul războiului a dovedit-o şi violenta reacţie a premierului britanic Tony Bair faţă de „oboseala presei în mediatizarea dramei refugiaţilor kosovari“, precum şi în cazul corespondentului BBC din Belgrad, John Simpson, calificat drept „bastard“, deoarece ar fi transmis reportaje compilate din instrucţiunile propagandistice ale autorităţilor sârbe, secretarul de stat britanic sugerând chiar retragerea din teritoriul iugoslav a corespondenţilor britanici.

Rolul propagandei

Elita jurnaliştilor britanici nu a ezitat să ia apărarea lui Simpson – un reputat şi respectat ziarist – acuzând oficialităţile britanice de ipocrizie, iar Alastair Campbell a beneficiat din partea lui Alex Thomson de la Canalul 4 de televiziune britanică de atributul de „propagandist-şef al guvernului britanic“. Ţinând seama de rolul major pe care l-a avut mass-media internaţională şi locală în acţiunile de propagandă ale ambelor părţi aflate în conflict, este elocventă butada lui Richard Tait, editor-şef al canalului britanic privat de televiziune ITN, rostită în urma crizei din Kosovo:„Mediatizarea unui război este o treabă prea serioasă pentru a fi lăsată pe mâna propagandiştilor.“

Propaganda aliată, la fel ca şi cea sârbă, au fost iniţiate pornind de la considerentul sprijinului vital al opiniei publice internaţionale, pentru a fi apoi diseminate, atenuate sau amplificate pe canale mediatice aflate la dispoziţia fiecărei tabere, înglobându-se în mesajele sale şi obiective de influenţare psihologică a militarilor sau a populaţiei civile. O similitudine aproape perfectă a existat şi în ceea ce priveşte obiectivele şi ţintele confruntării informaţionale:atât oficialii din tabăra NATO, cât şi autorităţile politico-militare de la Belgrad au urmărit prin toate acţiunile lor o cât mai largă recunoaştere şi susţinere internaţională a legitimităţii morale şi juridice a poziţiei şi deciziilor lor;problema suportului opiniei publice occidentale/sârbe, a coeziunii acesteia faţă de politica Alianţei/ Belgradului a reprezentat de asemenea un punct de interes comun major;menţinerea unui moral ridicat şi a unei motivaţii puternice pentru luptă/rezistenţă/ a militarilor din teatrul de operaţii s-au aflat în egală măsură pe ordinea de priorităţi a demersurilor psihologice ale beligeranţilor.

Dacă regimul Miloşevici a ordonat unităţilor sale militare şi poliţieneşti anihilarea fizică, psihică şi instituţională a jurnaliştilor şi a diferitelor organe de presă independente, fie acestea kosovare, fie belgrădene, în baza prevederilor legii informaţiilor din octombrie 1998 şi a stării de război, la rândul său, NATO a bombardat releele de retransmisie radio şi TV şi chiar sediul RTS din Belgrad, toate acestea constituind operaţiuni militare soldate cu victime în rândul lucrătorilor mass-media din ambele tabere. Ca un memento, atât la propaganda Belgradului, cât şi la cea a Bruxelles-ului din perioada martie-iunie 1999 ar putea fi dat cinicul aforism formulat de Winston Churchill în 1943, în plin război mondial:„Adevărul în timp de război este atât de preţios încât el trebuie protejat cu minciuni.“

Metalimbaj

O analiză comparativă a metalimbajului folosit în timpul operaţiunii „Forţa Aliată“ demonstrează că ambele tabere s-au folosit în egală măsură de uneltele propagandei pentru a-şi atinge obiectivele. Astfel, Iugoslavia s-a prezentat pe sine drept un stat suveran şi independent, victimă a agresiunii SUA şi aliaţilor săi obedienţi, în timp ce pentru NATO, acelaşi stat reprezenta spaţiul unui regim totalitar şi ultimul bastion al comunismului în Europa, care practica o brutală epurare etnică.

Manifestaţie anti NATO la Bucreşti în 1999

Preşedintele Clinton era, din punctul de vedere sârb, un Hitler pervers sexual, măcinat de complexe de inferioritate, victimă a unui stress emoţional şi care căuta să-şi compenseze pierderea de autoritate prin declanşarea unui război, în timp ce preşedintele Miloşevici, era pentru cei din NATO, tot un Hitler, dar cu atributele de psihopat, lipsit de scrupule, cu două feţe, oligarh financiar şi criminal de război. Principala problemă umanitară a războiului era pentru NATO cea a refugiaţilor kosovari, iar pentru sârbi, cea a victimelor bombardamentelor aliate. UCK-ul a fost privit de NATO şi Occident drept o organizaţie patriotică care lupta pentru eliberarea patriei lor de sub opresiunea sârbă, în timp ce Belgradul a calificat-o întotdeauna drept o organizaţie teroristă şi separatistă. Valurile de refugiaţi albanezi din Kosovo au fost provocate, potrivit NATO, de purificarea etnică practicată de sârbi prin represiuni şi asasinate în masă, interpretare complet opusă celei sârbe, care susţinea că acestea au fost consecinţa directă a bombardamentelor NATO şi a acţiunilor teroriste ale UCK. Ambele părţi au exagerat pierderile provocate adversarului.

WEB WAR I

Datorită conexiunilor interpersonale transfrontaliere şi necenzurate, internetul a devenit un scut virtual de apărare a cetăţeanului împotriva propagandei oficiale. Având în vedere severul regim de cenzură impus de autorităţile de la Belgrad împotriva surselor mediatice occidentale, considerate drept ostile ţării, singura sursă de informare independentă disponibilă pentru cetăţeanul sârb a fost internet. În afara acestui aspect „sănătos“ al internetului el a fost imediat încorporat în panoplia vectorilor de propagandă. Site-urile NATO, ale guvernelor din marile capitale occidentale, la fel ca şi cele ale guvernului de la Belgrad sau ale armatei federale iugoslave au fost transformate în magistrale de circulaţie a informaţiilor favorabile emiţătorului.

La doar două săptămâni de la declanşarea războiului, hackeri neidentificaţi din Serbia au provocat, pentru 24 de ore, colapsul website-ului oficial al NATO, eveniment proclamat imediat drept o primă victorie iugoslavă. Respectivii hackeri sârbi reacţionaseră astfel voluntar la atacul armat asupra ţării lor, dar propaganda oficială nu a ratat înregimentarea şi glorificarea lor în arsenalul politic al puterii de la Belgrad.

Conformându-se instrucţiunilor de propagandă oficiale, a fost elaborată o listă cu sfaturi pentru providerii sârbi, ce a inclus:trimiterea a 2.000 de mesaje antirăzboinice pe zi către sute de adrese e-mail (de preferinţă, dintr-o listă cu adrese ale mass-mediei occidentale);folosirea unui limbaj decent, bine structurat, recomandabil într-o engleză fluentă pentru toate mesajele către adresele oficiale din Vest;stimularea participării la sondaje de opinie cu întrebări direcţionate;identificarea a cât mai mulţi corespondenţi interesaţi să comunice cu partea sârbă;atenţionări privind nedivulgarea secretelor militare din care au făcut parte şi efectele bombardamentelor;informarea autorităţilor despre orice pagină web favorabilă părţii sârbe.