Fiii Patriei, instruiți de Neagu Djuvara, anihilați de Securitate
După 1950, pe „frontul secret” al Războiului Rece se implică și serviciile americane, sub impulsul cărora apare o nouă direcție de activitate: instruirea unor echipe ce urmau să fie parașutate în țară, unde să activeze ca agenți secreți.
Anul următor se creează baze de pregătire în Franța și în Germania de Vest, în care sunt antrenați membri ai Mișcării Legionare și chiar se începe parașutarea acestora în România comunistă.
Sub conducerea lui Petrescu și Opran, SIMRE nu se grăbește să se implice în aceste acțiuni, însă odată cu înlocuirea celor doi cu Neagu Djuvara, în primăvara lui 1952, structura secretă a CNR își va modifica abordarea, concentrându-se pe instruirea primei (și singurei) echipe pe care o va trimite în misiune: Fiii Patriei.
Trei băieți curajoși
Încă de dinainte să plece în misiune, Fiii Patriei aveau deja un renume cu totul aparte în lumea misterioasă a agenților secreți. Iar acest lucru se datora biografiilor celor trei membri, ale căror povești de viață deja testaseră limitele hazardului, jonglând cu viața și moartea în episoade aproape greu de crezut.
Sabin Mare
Liderul incontestabil era fostul ofițer Sabin Mare, născut la 17 august 1920 în numeroasa familie a învățătorului Florian Mare din satul Potău, aflat la mijlocul drumului dintre Baia Mare și Satu Mare. Băiatul a urmat o carieră militară, a absolvit școala de ofițeri din Sibiu, iar apoi pe cea din București, fiind repartizat la o unitate de instrucție din Făgăraș.
În orașul de la poalele munților, Sabin Mare s-a făcut imediat remarcat: înalt, vânjos și chipeș, arăta precum un cavaler de altădată în uniforma Armatei Regale Române. Era un ofițer loial și capabil, fără niciun partizanat politic, cu excepția unor resentimente destul de puternice față de statul maghiar, care ocupase o parte a Transilvaniei în care se afla și satul său natal.
La Făgăraș a legat o idilă cu tânăra Eva, fiica renumitului cofetar sas Frederic Embacher, care avea prăvălie în centrul orașului, relație întreruptă atât de tatăl fetei, care o voia măritată cu un membru al comunității germane, cât și de trimiterea lui Sabin Mare pe Frontul de Est, pentru câteva luni, în 1943. Revenit la centrul de instrucție din Făgăraș, tânărul ofițer român avea să se căsătorească cu Eva în cel mai neașteptat mod: în ianuarie 1945, aflând că tinerii germani vor fi deportați în URSS, excepție făcând cei căsătoriți cu cetățeni români, Sabin Mare a făcut rost de un certificat de căsătorie în alb și a fugit la gara din oraș. Acolo, Eva se afla deja în vagonul care urma să ia calea Răsăritului. Bărbatul a scos hârtia din buzunar și, pe peronul gării, cei doi s-au cununat ad-hoc, tânăra fiind salvată în ultimul moment de la deportare. În aceste condiții, până și bătrânul cofetar a trebuit să îngăduie căsătoria, mai ales că ginerele său s-a dovedit un om de nădejde: Sabin Mare a fost epurat din armată în 1946, așa că s-a înscris la Academia Comercială din Brașov și s-a angajat în prăvălia socrului său. Tot atunci s-a născut și Octavian, unicul său fiu.
Cunoscut pentru patriotismul său anticomunist, Sabin Mare se aștepta cumva să intre în vizorul Securității, așa că, încă de la sfârșitul anilor ’40, își plătea constant o sursă din interiorul poliției secrete ca să-l informeze cu privire la o eventuală reținere a sa. Însă altceva s-a întâmplat: într-o zi de vară, la ușa casei sale a apărut un bărbat care i-a cerut ajutor „pentru băieții din munți”. Mare a înțeles imediat că este vorba de partizanii lui Andrei Hașu și Ion Gavrilă Ogoranu și, fără să întrebe nimic altceva, de parcă ar fi așteptat acest moment, fostul ofițer i-a dat bani, haine și încălțăminte. Și în perioada următoare a continuat să-i ajute, chiar întâlnindu-se la un moment dat cu câțiva luptători, printre care și Ogoranu, până când Securitatea a aflat de el de la unul dintre partizanii capturați în urma confruntărilor.
În decembrie 1950, Sabin Mare a fost arestat, torturat la Făgăraș, constrâns să semneze un angajament de colaborare. În plus, i s-a pus pe masă un pistol și oferta de a fi eliberat, cu condiția să-i trădeze pe partizani. Fostul ofițer a luat arma, a părăsit sediul Securității și, în loc s-o ia spre munți, a plecat direct spre granița iugoslavă, pe care a trecut-o cu succes, fiind însă capturat de grănicerii sârbi.
Gavrilă Pop
În lagărul de refugiați de la Jacobina l-a întâlnit pe Gavrilă Pop, un băiat de nici 23 de ani, originar din satul bihorean Pir, care fugise din țară alături de fratele său, de care avea însă să se despartă ulterior. După câteva luni de detenție, Pop și Mare au plecat spre Austria, unde au fost recrutați de serviciile secrete americane din Salzburg și trimiși în Franța, unde au intrat sub coordonarea SIMRE.
Dacă motivele pentru care Pop a acceptat să intre în serviciul structurii informative pot fi numai bănuite, în privința lui Mare situația este mult mai clară, după cum chiar el mărturisise în 1950: „Precum preoția e o pecete pe care o porți toată viața și nu te poți lepăda de ea, tot așa pentru mine e jurământul militar. Cât voi trăi, eu voi fi ofițer al Armatei Regale Române și voi acționa în consecință”. Chiar dacă Războiul se terminase, pentru Sabin Mare țara se afla sub ocupație și trebuia luptat pentru eliberarea ei.
Ilie Rada
La Paris, Mare și Pop l-au găsit pe cel care avea să fie radiotelegrafistul și cel de-al treilea membru al grupului: Ilie Rada, un fost anchetator penal de Securitate.
Născut la 10 februarie 1923, într-o familie de țărani săraci din Albeștii de Bihor, Rada se zbătuse din cauza dificultăților materiale să termine școala primară din sat și câteva clase de agronomie la Diosig. În toamna lui 1940 cochetase cu Mișcarea Legionară, însă, după înfrângerea Rebeliunii, și-a îngropat episodul verde din tinerețe printr-o carieră militară la Flotila 1 Aviație din Iași. După 1945, s-a angajat ca profesor în zona natală, făcând zilnic naveta pe bicicletă pe ulițele prăfuite din satele bihorene.
Căutând să iasă din sărăcie și să-și îmbunătățească statutul, s-a înscris în Partidul Comunist Român în 1947, fiind mai întâi trimis agitator în Bihor, iar peste câteva luni încadrat în Inspectoratul Regional de Poliție, primind un salariu deloc neglijabil, o locuință de serviciu în Oradea și un statut la care nici nu sperase cu puțin timp înainte. Însă, odată cu înființarea Securității, în august 1948, Rada s-a trezit repartizat în postul de anchetator penal, urmărind opozanții regimului, arestându-i și anchetându-i înainte de a fi condamnați la ani grei de închisoare.
Noua poziție i-a produs un acut conflict interior, după cum îi mărturisea peste ani unui informator al Securității: „Deși se sforța să-și facă datoria, seara când mergea acasă parcă un alt Rada din subconștient îl mustra că nu a făcut bine și începuse să se petreacă în sufletul lui o luptă de care mereu dorea să scape și nu reușea, de multe ori nu putea dormi din cauza aceasta”. Declicul l-a constituit ordinul de arestare a unui bătrân profesor universitar din Oradea, moment în care Rada s-a decis că trebuie să găsească o ieșire din sistem. Hotărârea sa a fost cimentată de informațiile că Securitatea va trece la o verificare a cadrelor sale, îngrozindu-l că sumarul episod legionar din tinerețe l-ar putea ajunge din urmă. Șansa a făcut însă să nu fie singurul în această postură: și Toma Elekes, un alt anchetator din Securitatea Oradea, fusese în timpul războiului membru al unor organizații naționaliste maghiare.
La început cu reținere și scepticism, Rada și Elekes s-au apropiat, ajungând să aibă încredere totală unul în celălalt și dorind amândoi să fugă din țară pentru a scăpa de iminentele represiuni. Iar decizia de a evada a fost precipitată de un eveniment neprevăzut: la un dineu la care au participat numeroși ofițeri de Securitate, partenera de viață a lui Ludovic Czeller, șeful Securității Oradea, i-ar fi aruncat priviri insistente tânărului Rada. Czeller a observat și, gelos și înfuriat, ar fi ordonat eliminarea cât mai rapidă a subordonatului său.
Dar și Ilie Rada avea sursele sale în interiorul instituției, așa că, aflând de acest pericol, decide că trebuie să acționeze. Iar norocul îi surâde cum nici n-ar fi sperat: în iulie 1949, el și Elekes urmau să zboare cu avionul Securității de la Oradea la București. Cei doi decid să nu piardă această șansă unică: deturnează avionul și pun cap compas teritoriul iugoslav, unde aterizează având asupra lor și o parte din arhiva Securității. Autorităților de la Belgrad nu le vine să creadă, în timp ce la Oradea și București șocul este teribil, iar represaliile, cumplite: aproape toată familia lui Rada este arestată, sora sa adolescentă ajungând să petreacă doi ani în închisoare.
După ce trece de Cortina de Fier, Ilie Rada ajunge la Paris, unde intră în serviciul SIMRE și caută o metodă să lupte împotriva regimului pentru care lucrase în țară. Așa că oferta de a face parte din programul de instrucție franco-americano-român îi vine ca o mănușă, alăturându-li-se în 1952 lui Mare și Pop, pentru a forma astfel prima echipă de parașutiști ai SIMRE.
Misiune în România comunistă
Începând cu ultima parte a lui 1952, cei trei bărbați intră într-un amplu program de pregătire la centrul de la Andilly, din Franța, unde fac cursuri de orientare, salturi cu parașuta și trageri cu armament american, învață tehnici de cifrare și descifrare, precum și modul de utilizare a aparatelor de radiotelegrafie. Instructori le erau atât colegi din SIMRE, cât și specialiști francezi sau americani, dintre aceștia din urmă remarcându-se Beaumont și Lorenz.
Sub supervizarea acestora, au repetat inclusiv parașutarea și implantarea, exercițiile având loc în Alpii Francezi, într-o zonă similară cu cea din Maramureș, unde urma să fie trimiși. În aceeași perioadă, se definitivează și rolurile: Sabin Mare avea să fie conducătorul grupului, Ilie Rada telegrafistul și Gavrilă Pop să ajute cu implantarea în teren.
Ca primă echipă a SIMRE, misiunea lor era foarte complexă: pe lângă obținerea de informații și comunicarea acestora centralei din Paris, Fiii Patriei trebuiau să pregătească venirea următoarelor echipe, să intre în legătură cu grupurile de rezistență armată din munți și să acționeze ca agenți în spatele frontului în cazul izbucnirii mult așteptatului conflict dintre Est și Vest. Totodată, cei trei agenți urmau să fie înzestrați cu pistoale, arme automate și grenade defensive, cu echipamente moderne și aparate de radiotelegrafie, cu suficienți bani românești, hărți, documente de identitate false și soluții speciale de acoperire a urmelor.
Iar în cazul în care erau descoperiți, aveau două opțiuni: fie să se sinucidă cu capsulele cu otravă pe care le primiseră, fie să scape de urmăritori, să se regrupeze în puncte de rendez-vous prestabilite și apoi să ajungă pe teritoriul iugoslav, de unde trebuiau să contacteze ambasada americană de la Belgrad, folosind parola „Carpați”, care urma să-i extragă de acolo.
Au sărit, rând pe rând, în acţiunea vieţii lor
După luni de instrucție asiduă, misiunea părea pregătită. Cei trei agenți erau motivați în lupta lor și echipați cu cele mai bune dotări ale serviciilor secrete franco-americane. Așa că la începutul verii lui 1953, Fiii Patriei au fost duși la o bază militară de lângă Atena, de unde urmau să plece spre țară. Au urmat zile de tensiune teribilă până în seara de 30 iunie, când au primit ordinul de echipare și îmbarcare. Peste câteva ore, un avion american fără însemne decola de pe un aerodrom grecesc și se îndrepta la joasă altitudine, pentru a nu fi detectat de radarele inamice, către teritoriul românesc.
A traversat Balcanii, apoi Dunărea, s-a ridicat la peste 2000 de metri deasupra Carpaților și a coborât lin pe deasupra Transilvaniei, urmărind firul Someșului. În toiul nopții, cei trei au sărit rând pe rând, aruncându-se în ceea ce avea să fie acțiunea vieții lor.
Numai că parașutarea a avut loc mai devreme decât era prevăzut: în loc să ajungă aproape de Apa, comuna natală a lui Mare, cei trei au atins solul lângă Jibou, la câteva zeci de kilometri mai la sud. La 46 de ani distanță, Ilie Rada depăna versiunea sa cu privire la începutul misiunii:
„Când am ajuns [...] unde am fost parașutați, după o oră a venit Securitatea, [...] care trăgea în pădurea în care noi trebuia să ne ascundem. Din fericire, n-am... fost în pădurea aia, am fost într-un boschet, în altă parte. Și când am auzit că trag, au tras toată dimineața până la prânz, trăgeau așa, aiurea, în pădure, ca să ne scoată ca pe iepuri”. Amintirile sale nu sunt însă confirmate documentar: Securitatea părea să nu fi aflat încă de prezența Fiilor Patriei pe teritoriul românesc. În realitate, în timp ce colegii săi ascundeau parașutele, Rada punea în funcțiune aparatul de radiotelegrafie și comunica Parisului că toți trei aterizaseră cu bine și treceau la următoarea etapă a misiunii.
„Noi trebuie să luptăm toți pentru țară, să nu așteptăm să vină străinii să lupte pentru noi”
După ore de mers cu precauție, cei trei au ajuns la Apa, unde au apelat la familia Bonta, care, în ciuda surprizei și a temerilor, a acceptat să-i găzduiască, fiind vechi cunoștințe ale lui Sabin Mare. Deși fuseseră de acord să nu spună nimănui de prezența lor, cumnata gazdei a pus-o în gardă pe Aurelia Cosma, învățătoarea din sat și sora liderului echipei: „Când am auzit că-i vorba de fratele meu, m-am dus acolo, și tare am plâns atunci, pentru că știam ce urmează [...]. Și i-am spus: «Eram fericiți că ești acolo și-ai scăpat de Securitate, de ce te-ai întors?». Și el, săracu’, o zis: «Noi trebuie să luptăm toți pentru țară, să nu așteptăm să vină străinii să lupte pentru noi»”.
Înțelegând că Apa este încă sub masiva supraveghere a Securității, cei trei agenți au decis să își îngroape echipamentele în curtea familiei Bonta și să părăsească satul, alegând să străbată aproape 200 de kilometri până la Răbăgani, în Bihor, unde în noaptea de 10 iulie 1953 au cerut, și au primit, adăpost în casa lui Ioan Bidileanu, o cunoștință a lui Rada. Potrivit declarațiilor ulterioare ale familiei, parașutiștii păreau foarte relaxați și încrezători în forțele lor și, mai ales, într-o iminentă intervenție militară americană. După trei zile petrecute în acea casă, Fiii Patriei au decis, în mod surprinzător, să se mute la marginea localității, într-un bordei special amenajat, pe care l-au părăsit după nici 24 de ore, ca urmare a veștii lui Bidileanu că Securitatea ar fi aflat de prezența lor, ceea ce era neadevărat.
Totuși, forțați să ia rapid o decizie, cei trei au decis să meargă din nou spre nord, cale de peste o sută de kilometri, până în comuna Pir, acolo unde Gavrilă Pop spera să conteze pe găzduirea familiei Iuhasz.
În casa de la marginea Pirului, un sat aflat la vreo 30 de kilometri de granița cu Ungaria, Fiii Patriei au găsit nu numai adăpost din partea bătrânilor Vasile și Floarea Iuhasz și a fetelor lor Maria și Emilia, dar și sprijin concret din partea lui Ioan, băiatul de 19 ani. Agenții au fost primiți în casă, iar după câteva zile și-au amenajat un adăpost subteran, cu o intrare bine camuflată, în curtea gospodăriei.
Sabin Mare intenționa să reintre în contact cu grupul Ogoranu, însă a tăia în diagonală întreaga Transilvanie ar fi fost un gest extrem de periculos. Așa că l-a însărcinat pe Ioan Iuhasz să meargă la Sibiu, unde să-l contacteze pe avocatul Grigore Cioloboc, despre care știa că avea legături cu Grupul Carpatin Făgărășan.
Tânărul s-a achitat cu bine de sarcină, iar la începutul lui august Cioloboc chiar a făcut un drum până la Pir, unde s-a întâlnit cu Mare. Tot la Pir au venit și sora, și cumnatul lui Gavrilă Pop, întâlnirea având loc în cimitirul satului. Pe lângă revederea neașteptată a celor trei, Pop a însărcinat-o pe sora sa ca în cazul în care avea să fie contactată de vreun bărbat venit din partea lui, să trimită la o anumită adresă din Salzburg datele sau hârtiile pe care numitul le va aduce.
(...)
Fragmentul face parte din articolul „Cum i-a anihilat Securitatea pe Fiii Patriei”, publicat în numărul 263 al revistei „Historia” (revista:263), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: GETTY IMAGES, ARHIVELE CNSAS, ARHIVELE MILITARE NAŢIONALE ROMÂNE, ARHIVA NEAGU DJUVARA, ARHIVA HISTORIA, ARHIVA AUTORULUI
