Europa politică, o realitate improbabilă
Ideea de Europa politică rămâne până la urmă doar o idee. Realitatea este că după al doilea război mondial s-au întreprins eforturi majore, într-adevăr, pentru unificarea acestei regiuni, dar planul principal de desfășurare a fost și rămâne unul economic.
Să nu uităm că până la reunificarea Germaniei Europa număra peste 30 de state distincte, grupate în două blocuri opuse ideologic. Două evenimente majore, și anume reunificarea Germaniei și dizolvarea blocului sovietic ne reamintesc de absența unității politice. Internaționalizarea economiei și înmultirea organizațiilor internaționale între membrii Comunității europene nu pot ascunde realitatea. Problematică este și chestiunea limitelor Uniunii Europene. La semnarea Tratatului de la Roma din 1957, CEE nu cuprindea decât o Europă a celor șase. Pentru a ne da seama mai exact de problemele constituirii unei dimensiuni politice, să ne gândim puțin la datele geografice, istorice și culturale ale Europei, adesea îndepărtate de ideea edificării Pieței Comune.
Micul continent nu are nici unitate lingvistică, nici politică. S-a afirmat desigur, de-a lungul istoriei, un fel de individualitate, o unitate culturală manifestată prin asimilarea moșternii civilizației greco-romane și apoi a creștinismului, o sinteză care în linii mari este un substrat al ideii de Europa. Termenul începe să dobândească o oareșice consistentă politică în secolul al IX-lea, întrucât Imperiul roman occidental al lui Carol cel Mare este o primă încercare de a săvârși o unificare administrativă a Europei, dar încercarea aceasta împreună cu toate celelalte de a edifica un așa-zis Imperiu European au eșuat.
Marile monarhii vor delimita cadrele acțiunii politice, cu efecte până astăzi. Forma statală, nu alta, este cea care prezidează destinul politic european. Episodul veleităților napoleoniene sau cel al aspirațiilor totalitar-rasiste ale lui Hitler arată că imperiul European, confederație, uniune sau orice altceva nu rămân decât la nivel ideatic. Statul-națiune este cel care va câștiga bătălia formelor politice, organizarea cea mai întâlnită și cea mai consistentă de pe meleagul european. Istoria Europei este o istorie a trasării de granițe și a construcției de națiuni, care se aliază și se înfruntă, care urcă pe culmile gloriei sau alunecă pe panta declinului.
Realitatea organizării prin statul-națiune și eșecul tentativei imperiale sunt niște premise inevitabile in momentul reflecției asupra a ceea ce înseamnă sau nu o unitate politică a Europei. Ce adună laolaltă țările europene, sau, în termenii lui Braudel, care sunt ‘unitățile Europei’?
Ar fi, să ziceam, ‘unitatea strălucitoare’, arta și cultura. Arhitectura, muzica, pictura, filozofia etc., toate creează o rețea vastă și productivă pe tot spațiul european, lucru valabil și pentru domeniul științelor. Dialogul între creatorii de cultură și stiintă este o constantă a civilizației europene. Chiar și literaturile, în ciuda blocajului lingvistic, nu pot rămâne izolate una de cealaltă.
Apoi avem o unitate mai ‘solidă’:economia. De foarte mult timp, Europa este prinsă în mrejele economiei unitare. Înainte de primul război, existau anumite centre de gravitație pentru acest ansamblu al vieții economice:Veneția, Lisabona, Anvers, Amsterdam, Londra, etc. După 1957, piața comună este tentativa reușită de reorganizare a schimburilor si de fapt de reorganizare totală a Europei după conflagrații.
Și mai este unitatea ‘aleatorie’:politica, cea mai reticentă în opinia lui Braudel. Politica este compromisul decurs din considerente non-politice. Un trecut de războaie între Franța și Germania nu poate face nimic în fața necesității unei cooperări economice în contextul concurenței acerbe de pe piața mondiala. Vechile certuri și pasiuni nu mai au relevanță în fațacapacității economice care poate “reîntineri popoarele Europei, regenerate în slujba aceleiași voințe comune de a trăi”? (Claude Bruaire, Rațiunea Politică). Este un economism crud, în virtutea căruia tot ceea ce stă în calea economiei moderne trebuie înlăturat. Ceea ce duce la ideea unității politice, pentru că este în interesul Europei. Europa trebuie construită astfel pentru a contracara puterea americană sau chineză, de pildă.
Iluzorie este însă o unitate politică izvorâtă dintr-o comuniune de interese. Dacă singura lege este cea a interesului, de ce nu ar accepta un partener european sa fie un satelit bogat al unui partener care poate în mod normal i-ar fi adversar? Adesea unitatea politică este percepută drept o condiție a unei păci durabile între popoare odinioară în razboi (ne referim aici la axa franco-germană). Dar e totuși o diferență intre reconcilierea aceasta și unitatea politica. Pacea trebuie uneori plătită prin supunerea în fața intereselor economice ale unei puteri dominante. E tot o dominație, care pe vremuri ar fi fost pe calea armelor, iar axa franco-germană se aseamănă mult cu vechile jocuri de alianțe între țările europene.
Apropierea tuturor națiunilor este problematică. Concurenta economica nu înseamnă neapărat cooperare pe toate planurile, iar consensul este diferit de vointa de conviețuire conform unor principii stabilite. Un ideal de națiune europeană ar fi un demers politic destul de clar, menit să sacrifice identitățile naționale pentru a obtine mai multe foloase pe alte planuri. Dar așa ceva este la granița imposibilului, pentru că lipsesc mijloacele. Spațiul european public este subțire, dezbaterea dintre partizanii și adversarii construcției europene nu este ea însăși europeană, ci un amalgam de dezbateri în cadrul fiecărei țări.
Cât despre solidaritatea europeană, se pare că mai mult excluderile și enclavizările ar cam fi la ordinea zilei, care deja minează unitatea națiunilor. O Europă politică ce ar favoriza în primul rând regiunile cele mai dezvoltate nu ar face decât să dea frâu liber tuturor mișcărilor antinaționaliste și anticorporatiste care oricum sunt destul de vocale în ultima vreme.
Cât despre coordonarea dintre instituțiile europene și cele naționale, și aceasta pare o himeră. Instituțiile europene prezintă un grad înalt de complexitate, necunoscut decât în linii foarte mari publicului larg. Există o reprezentare, prin parlamentul european, dar concret vorbind, puterea legislativă a acestuia nu este foarte extinsă. Comisia, alcătuită din membri desemnați prin acordul comun al guvernelor și care trebuie să actioneze în totală independență față de ele, are putere de inițiativă, ea elaborează proiecte de lege. Acestea se prezintă Consiliului de miniștri, organul de decizie, care reunește reprezentanții guvernelor naționale și decide politica comună. Parlamentul e cel mai democratic, dar și cel mai îndepărtat de deciziile efective.
Caracterul tehnocratic îsi spune cuvântul, iar democrația se vede confruntată cu logica prea complicată a administrației, iar în acest context, nu pare discursul despre o unitate politică europeană cam rupt de realitate?
